Acest interviu este transcrierea discuţiei avute înainte de emisiunea Transilvania Policrmă de la TVR Cluj, al cărei invitat a fost poetul Andrrei Fischof.
Andrea Ghiţă: Pentru început, vă rog să trasaţi câteva repere biografice şi profesionale: familie, parcurs profesional, locuri de suflet de acasă şi din literatură.
Andrei Fischof: M-am născut în veacul trecut ( 1940 ) şi am crescut la Turda (“ca toţi oamenii cumsecade” – cum spunea un poet turdean din Târgu Mureşul anilor 1970) Am studiat fizica la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi m-am specializat în aparatura de măsură, fapt care m-a urmărit în toată sinusoida profesională din România, de la Combinatul Siderurgic Hunedoara, Combinatul Chimic din Târgu Mureş şi până la Inspectoratul de stat pentru controlul calităţii produselor. Am locuit zece ani la Târgu Mureş. Acolo s-au născut fetele care, azi, sunt la rândul lor mame de câte 3 copii fiecare. După venirea în Ţară (1976) am continuat pe aceeaşi linie, la care s-au adăugat două verigi: conferenţiar la Tehnion (Haifa), tot in domeniul de mai sus, şi apoi “boala”: scrisul literar.
Locuri de suflet? Apusul mediteranean, Ierusalimul înzăpezit (in fiecare iarnă, o zăpada de 5 cm care ţine 25-30 minute…) şi Kol Nidrey, psalmul umilitor de iertare neîndeplinită a viciilor. Un contrast cumplit. Despre asta,cu alt prilej.
Am… avem 6 nepoti, ici-colo se pot întrezări moşteniri literaro-muzicale. Sora mea a învăţat tot la Cluj, la Conservator, prin anii 1960. O cheamă Zsuzsi . Locuim (noi, batrânii) la Kiriat Motzkin, un oraş foarte curat si aflat la distanţa necesară şi suficientă, atat pentru fetele noastre,cât şi pentru oficii personale.
A.G.: Anavi Ádám, un important poet de limbă maghiară, care s-a născut şi a copilărit la Turda (asemeni D-voastră) povestea că a scris prima poezie in copilărie, vrând să-i dovedească unei fetiţe care primise de ziua ei un album cu catrene dulcege, că şi el poate să scrie astfel de poezii, ba chiar mai bune. Dvs. cum şi când aţi scris prima poezie?
Andrei Fischof: Anavi Adam a fost coleg de clasă cu mama mea, venea adesea la noi, căci sora lui, Lóri néni, a rămas credincioasă oraşului Turda. I-am tradus, la maturitatea mea, câteva poeme – din maghiară în română – care au intrat într-o antologie româno-maghiară la Cluj sau la Timişoara.În nenumărate dispute, legate de identitatea noastră, a celor cu doua limbi (!) eu il dau ca exemplu pe Anavi, care era poet evreu de limba maghiară sau poet maghiar? ETERNA STARE AMBIGUĂ!
Nu ţin minte prima poezie – de fapt a fost o proză scurtă, sumbră, în care îl vedem pe groparul satului stând pe marginea gropii (to be, or not to be) săpată în vederea transportării morţilor undeva in alta parte, aici fiind nevoie de pămant pentru gropile celor care vin din urmă.
Am scris poezioare, ca texte de muzica uşoară, cam prin anii de liceu. Mama le-a trimis, fără să ştiu, lui Ely Roman, care m-a invitat să-l vizitez la Bucureşti. Vizita a fost fermecătoare pentru un puştan ca mine! Maestrul a preluat doua texte (“se simte, dragule, că nu ai şcoală de muzică, dar textele sunt o podoabă!” ). Două dintre ele le-a pus pe muzică şi astfel am debutat…LA RADIO Bucureşti…
Apoi am luat un volum de â-al lui Ady Endre şi, răsfoindu-l, am dat de două poeme excepţionale, pe care le-am tradus imediat, deocamdată pentru plăcerea mea. E vorba de A FEKETE ZONGORA (Pianul negru) şi VALAHOL A MESSZE DELEN (Undeva, în sudul îndepărtat). Aşa a început carierea mea de poet: prin a mă bucura de traducere, ca de o descoperire uluitoare. Chiar şi azi, când am în mână o poezie în una din limbile ştiute, o traduc imediat şi o pun la dospit, până când textul devine plauzibil. Adică până la situaţia în care cititorul (adesea şi autorul) să aibă impresia că textul tradus e, de fapt, cel original fără ca să se fi atins cineva de el.
A.G.: Cum şi când a venit confirmarea calităţilor de poet? În ce reviste aţi publicat în România? Când aţi debutat în volum?
Andrei Fischof: Am debutat la Familia (eu şi Eminescu) la “Tinere talente” (!) cu trei poezioare, în 1969, deci nu prea devreme. Am publicat în România Literară, Luceafărul, Tribuna, Vatra, Steaua, în reviste, volume şi antologii în diferite limbi, din diferte ţări, în care apar fie ca traducător fie ca …tradus.
În volum am debutat în Israel, după vreo doi ani de la emigrare, în volumul DIALOG IMAGINAR subvenţionat de Ministerul de Absorbţie a noilor veniţi – 1978. De la această răscruce aparentă am ajuns la şapte volume în ebraică (scrise direct, nu traduse), şase volume în româneşte şi două volume de traduceri făcute de mine din română, maghiară, ebraică.
A.G.: Sunteţi absolvent de Fizică. Cât de mult v-a influenţat stilul studierea structurii materiei şi a legilor care guvernează macro şi microcosmosul ?
Andrei Fischof: Colegii şi confraţii susţin că utilizez în versurile mele şi în proze fenomene optice, contraste, umbră-lumină, transparenţă etc., dar din astea sunt doar întâmplătoare. Sau nu? Elemente de optică versus universul creat de… extratereştri.
A.G.: Ce oferiţi cititorului şi ce aşteptaţi de la el?
Andrei Fischof: Cititorului îi ofer oarecare scepticism, ici-colo surprinzătoare schimburi de cuvinte şi de înţelesuri. Eu nu ştiu dacă aş fi avut răbdarea să mă auto-citesc. Iar de la cititor aştept să-mi telefoneze şi să strige :”WOW” ! Vreau să ştiu că cititorul vede în poezie ţi cuvintele nescrise şi aude ţipătul naşterii unei proze inedite.
A.G.: Când aţi scris prima poezie în limba ebraică?
Andrei Fischof: Prima poezie în ebraică am scris-o şi am publicat-o la un cenaclu literar de limbă …română care avea şi un supliment tipărit lunar (PUNCT ) Scrisul în ebraică a fost vidul cel mare care mă emoţiona totdeauna. Este o ripostă şi o chemare, căci nu se poate concepe o ţară fără să cunoşti limba, personalitatea, iubirile şi tristeţile sale. Ţin minte ce bucurie ne-a pricinuit, soţiei şi mie, evenimentul uneia din serile de le Centrul de absorbtie când am reuşit să înţelegem, la „prima vista” titlul unui volum de versuri în ebraică!
A.G.: Ce v-a îndemnat să continuaţi să scrieţi în limba română?
Andrei Fischof: Limba română este cea în care fac calculele până şi cele mai elementare şi mă întâlnesc cu ea, când nici nu mă mai aştept. Precum prima iubire. Generaţia viitoare de origine română nu mai este interesată de literatura română, iar noi, cei născuţi în furtunile politice şi militare din jur am devenit o insulă care încet-încet se scufundă… Cel care m-a indemnat să nu mă las , a fost regrtatul Mirodan, de a cărui simpatie m-am bucurat.
A.G.: Asemeni lui Anavi Ádám aţi rămas poet o viaţă întreagă… Cu ce v-a fermecat poezia? Cu ce v-a ademenit proza scurtă?
Andrei Fischof: Poezia m-a fermecat prin cuvintele nescrise într-un poem, nu în cele scrise. Proza scurtă este ca un strigăt de ajutor. Nu ? Aş zice – mi-e teamă, deci exist!. Şi dacă mi-e treamă de ceva, aceasta este teama mea. Adică mi-e teamă de propria-mi teamă. Şi atunci strig, în mine şi în ceea ce nu am scris şi mă doare.
A.G.: Care este cea mai recentă carte publicată?
Andrei Fischof: Cea mai recenta este in ebraica (am şapte volume in ebraică, şase în română, şi două volumaşe de traduceri în şi din ebraică. Cea mai recentă este, deci, în ebraică, a apărut în urmă cu doi ani şi se întitulează TACERE LA PATRU MAINI.
A.G.: Ce volum aveţi în pregătire?
Andrei Fischof: Un volum de sonete. Practic volumul e gata, acum caut pe cineva ca să scoatem sonetele la lumină, căci deocamdată nu am fonduri…
A.G.: Pe când un volum memorial?
Andrei Fischof: De peste zece ani am o jumătate de pagină în hebdomadarul Jurnalul Săptămânii, din israel, in care scriu şi public tot ce am pe suflet. Aproape tot… S-ar putea aduna vreo 70 de jumătăţi de pagina, poate voi sonda Clujul şi atunci se închide cercul…
TREI POEZII de ANDREI FISCHOF
Nou-născutul
Nou-născutul nu se teme
De tigri.
Mai târziu
Vremurile golaşe, neastâmpărate
Ale festinelor
Ni se arată ca prin oglinda
Răsfrântă
După chipul şi asemănarea
Toleranţei.
Astfel trăim, pentru ultima oară,
Fiecare în cuşca sa.
Arbeit macht frei – saizeci de ani după
sufletele noastre bolnave de altzheimer visele
noastre bolnave de altzheimer buzele noastre
bolnave de altzheimer rătăcesc fără cruţare
în propriile lor pedepse ca un
blestem ca o
în jur aplauze bolnave de altzheimer ca în
arena cu gladiatori care pentru a nu simţi durerile se vor
îmbolnavi de altzheimer
oricum nu vor rezista căci boala aceasta e ca un
blestem ca o
si-atunci singur în faţa cuvintelor bolnave de altzheimer
plîng precum copilul speriat de
umbra mişcătoare făcuta pe perete de cei care ar fi fost
să-l ocrotească
şi totul e ca un blestem ca o
Vorbele, ca munţii
Vorbe atîrnate la uscat
nespălate,
îneacă poemul
înainte de a se naşte.
Avortul simţirii.
Cele vii sunt ca sămînţa
încolţind pe neaşteptate
între brazdele frunţii.
N-au spate.
Cum nici muntele nu are.
Nici floarea.
Nici surpriza.
