Ingrid Fusman: EVREII DIN AMERICA (II)

În lipsa unui stat evreiesc, America devenea pentru majoritatea evreilor Pământul Făgăduinţei. Încă în 1817 apăruse în estul Europei o traducere în idiş a unei cărţi cu titlul The Discovery of America menită să prezinte tânăra naţiune într-o lumină aproape mitologică.

 

Motivele principale pentru declanşarea şi continuarea acestui nou exod evreiesc sunt însă mai profunde. Mulţi cercetători consideră că deşi violenţa şi frecvenţa pogromurilor după 1881 au zdruncinat profund comunităţile evreieşti est-europene, ele au fost mult mai puţin semnificative pentru decizia de emigrare decât au fost problemele economice şi sociale cronice. În acelaşi timp, spre deosebire de emigraţia firavă de dinainte de 1880, exodul masiv de după aceea a constituit pentru majoritatea covârşitoare a emigranţilor evrei est-europeni mai mult o necesitate decât o alegere. Din ce în ce mai mult după 1880, emigranţii evrei tind să se transforme din tineri necăsătoriţi în familii întregi, adeseori formate din două sau trei generaţii. Un argument în favoarea acestei motivaţii mai degrabă economice a emigrării îl constituie şi faptul că în majoritate cei care luau decizia de a emigra erau cei săraci. Evreii cu o stare materială mai bună şi mai stabilă preferau de obicei să rămână pe loc. În orice caz, deşi pogromurile sunt un reper istoric important, ele nu trebuie considerate sub nici o formă catalizatorul exclusiv sau fundamental al noului val de emigrare.

 

Emigrarea este în mare măsură o decizie personală, iar evreii nu au făcut excepţie. Mulţi dintre ei au luat decizia de a emigra din considerente personale, care ţineau de contextul social şi economic. La fel au făcut şi emigranţii germani, irlandezi, italieni şi alţii care s-au îndreptat spre Lumea Nouă. Dar aceştia din urmă veneau din zone geografice şi politice în care făceau parte din majoritate şi mulţi dintre ei vedeau emigrarea ca pe un act temporar, asumat pentru a-şi îmbunătăţi situaţia materială. Un număr mare dintre ei intenţionau să se întoarcă în ţările lor după ce ar fi strâns destui bani pentru a-şi întreţine familiile.

Pe de altă parte, emigrarea evreilor s-a produs pe un fond diferit. Aflaţi în minoritate în oricare dintre ţările lor de origine, cei care se hotărau să emigreze erau conştienţi de faptul că luau o decizie ireversibilă în cele mai multe cazuri. Într-o proporţie mult mai mare decât a oricărei alte naţii, evreii au emigrat în masă.

În contextul istoric al sfârşitului de secol, emigranţii evrei aveau două opţiuni majore. Una era Palestina, obsesie istorică ce încă nu devenise scopul politic bine definit al mişcării sioniste. Cealaltă era America. În lipsa unui stat evreiesc, America devenea pentru majoritatea evreilor Pământul Făgăduinţei. Încă în 1817 apăruse în estul Europei o traducere în idiş a unei cărţi cu titlul The Discovery of America menită să prezinte tânăra naţiune într-o lumină aproape mitologică. Între 1820 şi 1870 aproximativ 7500 de evrei est-europeni emigraseră în America.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea economia americană era în plin avânt, iar zvonurile despre prosperitate şi posibilităţile de îmbogăţire deveniseră un subiect frecvent de discuţie şi dezbatere. Puţinii evrei est-europeni cu rude în Statele Unite primeau scrisori în care adeseori America era descrisă în termeni elogioşi, în care toţi emigranţii trăiau o viaţă sigură şi îmbelşugată. Aşa s-a născut şi s-a propagat mitul goldene medine – tărâmul de aur – prin care evreii denumeau în idiş naţiunea americană. Era mai mult o imagine idealizată decât o realitate, dar pentru o parte dintre evreii din estul Europei America simboliza speranţa.

 

Calea spre tărâmul speranţei

O contribuţie interesată la propagarea mitului o aveau şi companiile maritime şi agenţii lor. Transportul maritim devenise simbolul industrializării şi modernizării globale, iar traversarea oceanului era mai sigură, mai rapidă şi mai ieftină decât oricând până atunci în istorie. Companiile concurau între ele pentru a atrage cât mai mulţi pasageri dornici să ajungă în America, iar din această cauză modul optimist şi complet nerealist în care prezentau viaţa din Statele Unite era cea mai eficientă reclamă.

Patru erau rutele principale prin care evreii din estul Europei ajungeau într-unul din porturile Bremen şi Hamburg din Germania, Amsterdam şi Rotterdam din Olanda, sau Anvers din Belgia, de unde plecau majoritatea curselor transatlantice. Astfel, evreii din Ucraina sau sudul Rusiei treceau graniţa, adeseori ilegal, în Imperiul Austro-Ungar, luau trenul până la Berlin sau Viena, iar de acolo mergeau mai departe spre portul de îmbarcare. Evreii din vestul Rusiei traversau graniţa cu Germania şi se îndreptau mai întâi spre Berlin, iar cei din Imperiul Austro-Ungar treceau legal graniţa în Germania şi ajungeau tot la Berlin. În sfârşit, evreii din România aveau ca primă destinaţie Viena şi apoi unul dintre porturile olandeze.

Mulţi dintre aceşti emigranţi nu reuşeau decât cu mari greutăţi să strângă destui bani pentru a-şi plăti cel mai ieftin bilet transatlantic, fie prin efortul propriu, muncind sau vânzând puţinele bunuri personale pe care le aveau, fie împrumutând sau primind bani de la rudele lor din Statele Unite. Costul unei călătorii la clasa a III-a (cea mai ieftină) la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era echivalentul a 12 până la 35 de dolari, incluzând şi mesele pe vapor. Aceşti bani reprezentau în cele mai frecvente cazuri mai mult decât venitul anual al unui evreu obişnuit, astfel încât unii erau nevoiţi să economisească bani timp de mai mulţi ani pentru a-şi cumpăra unul sau mai multe bilete numite shifskart. De aceea, drumul până în portul de îmbarcare se făcea de către mulţi evrei pe jos. Aceştia se numeau fusgeyer (pedeştrii) şi se expuneau la nenumărate pericole pentru a-şi îndeplini visul de a ajunge în America.

Traversarea graniţelor până la destinaţie reprezenta un risc major pentru bărbaţii care trebuiau să fie recrutaţi pentru serviciul militar, dar şi pentru familiile acestora. Dacă erau prinşi că încercau să treacă frontierele ilegal erau arestaţi şi trimişi înapoi. Asta însemna că toată familia trebuia să renunţe la ideea emigrării pentru că nu ar mai fi avut cine să o întreţină.    

Odată ajunşi în port, majoritatea evreilor erau supuşi unei inspecţii. Deşi companiile maritime aveau tot interesul să transporte un număr cât mai mare de pasageri, reglementările americane cu privire la imigrare prevedeau că pasagerii care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a intra în America trebuiau transportaţi înapoi în Europa în mod gratuit de compania cu care călătoriseră. Evident că astfel de cazuri ar fi provocat pierderi financiare companiilor. Era vorba mai ales de consideraţii medicale şi de igienă personală, motiv pentru care mulţi potenţiali pasageri erau mai întâi dezinfectaţi şi deparazitaţi, iar o parte dintre ei erau ţinuţi în carantină în porturi până când îndeplineau condiţiile pentru voiajul transatlantic.

Există nenumărate relatări ale acestor călătorii ale imigranţilor evrei spre America. Pentru urmaşii celor care au traversat oceanul în căutarea unei vieţi noi, călătoriile au căpătat proporţii mitice, iar mulţi dintre ei ştiu exact data şi numele navei de pe care au debarcat părinţii, bunicii, sau străbunicii lor. Una dintre aceste imigrante, Yetta Helen Dine, şi-a adus aminte ziua de 22 septembrie 1890, când a împlinit 24 de ani şi când vasul Rhineland a acostat la New York, drept „ziua renaşterii mele şi adevărata mea zi de naştere. Regret că 24 de ani – cea mai bună parte a vieţii mele – a fost irosită.”

Traversarea Atlanticului la bordul acestor nave, de cele mai multe ori supraaglomerate la clasa a III-a şi oferind condiţii cel puţin improprii, dura chiar două sau trei săptămâni şi constituia un adevărat test de rezistenţă. Evident, cei mai mulţi dintre pasagerii evrei nu mai călătoriseră niciodată cu vaporul, iar răul de mare era la ordinea zilei. Înghesuiţi, nedormiţi, prost hrăniţi, uneori bolnavi, evreii aveau mari şanse ca la sosirea în America să pară şi mai puţin eligibili pentru a primi aprobarea de debarcare şi stabilire în Statele Unite. Treptat, după 1900, condiţiile s-au mai îmbunătăţit puţin şi unele vapoare au instalat bucătării care serveau mâncare kosher, dar în general călătoria era un calvar.

Toate aceste dificultăţi păleau însă în clipele în care pasagerii vedeau ţărmul Americii. Adeseori, epuizaţi de voiaj şi de toate încercările prin care trecuseră până să îşi vadă visul cu ochii, pasagerii izbucneau în lacrimi de emoţie când îşi dădeau seama că în faţa lor se afla pământul făgăduinţei. Marea scriitoare americană Anzia Yezierska, născută în Polonia, avea să scrie despre propria sa reacţie la sosirea în America:

 

Pământ! Pământ! S-a auzit strigătul de bucurie. America! Suntem în America! A strigat mama mea, aproape sufocându-ne de emoţie. Toţi s-au înghesuit şi s-au îmbulzit pe punte. Se împingeau şi se întindeau să vadă prima imagine a ţării de aur, ridicându-şi copiii pe umeri astfel încât aceştia să vadă mai departe. Bărbaţii cădeau în genunchi pentru a se ruga. Femeile îşi îmbrăţişau copiii şi plângeau. Copiii dansau. Străini se îmbrăţişau şi se sărutau ca şi cum ar fi fost prieteni vechi sau îndrăgostiţi. Viziuni arhaice îmi răsunau în minte – cântece de libertate ale unui popor oprimat. America – America.

 

De cele mai multe ori, vapoarele acostau în portul New York şi treceau pe lângă Statuia Libertăţii, devenită deja în anii 1880 un simbol recunoscut al Lumii Noi. Majoritatea pasagerilor aveau să ţină minte pentru tot restul vieţii imaginea aceasta.

(Va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *