Lucian Zeev Herşcovici: CARTEA ALBĂ, CARTEA NEAGRĂ

În fiecare an, în săptămâna dintre Ziua Holocaustului şi a Eroismului Evreiesc şi Ziua Independenţei Statului Israel, mă gândesc la două aşa-zise ”cărţi colorate”: Cartea Albă şi Cartea Neagră. Care este legătura între ele? Culoarea este simbolică, ea nu este a cărţii, a paginilor ei. Ea este prezentă numai pe copertă şi în conţinutul cărţii, în sufletele celor care o văd, o citesc, o răsfoiesc.

 

În fiecare an, în săptămâna dintre Ziua Holocaustului şi a Eroismului Evreiesc şi Ziua Independenţei Statului Israel, mă gândesc la două aşa-zise ”cărţi colorate”: Cartea Albă şi Cartea Neagră. Care este legătura între ele?Îmi amintesc textul parţial al unei ghicitori populare (citez din memorie): ”Două fete poartă salbă/Una-i neagră, alta-i albă” . Răspunsul era: noaptea şi ziua. După vechiul principiu al gândirii populare, că după noapte vine zi, după ploaie vreme bună, Ceea ce aminteşte şi de un cântec de acum circa 40-45 de ani, cântat de Angela Similea: ”Omule,nu te prosti,/După noapte vine zi”. În cazul nostru este vorba despre un fenomen dublu: după zi vine noapte, după noapte vine zi, din nou. Noaptea care a început de la alb, respectiv de la apusul soarelui şi al luminii a ajuns la negru, la întuneric, apoi s-a încheiat, dar noul alb, zorii noii zile, nu mai era ca cel vechi. El conţinea o parte din negru, respectiv din întuneric şi durere, pe care îl va păstra în memorie.

 

Semnificaţia „cărţilor colorate”

În fond, ce sunt ”cărţile colorate”? Răspunsul este: cărţi în care un stat, un guvern, un grup politic, social, etnic, prin intermediul reprezentantilor săi publică documente pentru a protesta împotriva unei decizii arbitrare a unei părţi adverse, sau pentru a arăta crimele comise de aceasta şi/sau pentru a-şi justifica propriile comportări, decizii, acte. Fiecare ţară, fiecare popor, fiecare grup îşi alege o culoare. Uneori datorită evenimentelor tragice este aleasă o culoare specială, de exemplu alb, roşu, negru. Culoarea este simbolică, ea nu este a cărţii, a paginilor ei. Ea este prezentă numai pe copertă şi în conţinutul cărţii, în sufletele celor care o văd, o citesc, o răsfoiesc. Britanicii au ales culoarea albă în anul 1939. Ca o capitulare faţă de lumea arabă? Nu ştiu dacă voi da un răspuns corect. Liderii şi intelectualii evrei au ales culoarea neagră în timpul celui de al doilea război mondial şi a Holocaustului, precum şi după aceea. În semn de doliu pentru victimele Holocaustului? Poate, probabil, dar nici în acest caz nu sunt sigur că voi putea da un răspuns corect. Oricum, denumirile s-au încetăţenit, nu mai pot fi schimbate de nimeni. Ele rămân ca o materie de istorie, alături de evenimentele tragice pe care le prezintă sau le reflectă.

 

 

Cartea Albă britanică

Prima dintre cele două cărţi la care mă refer este Cartea Albă britanică. Publicată în anul 1939, ea este cunoscută sub titlul englez ”White Paper of 1939” sau ”MacDonald White Paper”, după numele lui Malcolm MacDonald, ministru al coloniilor în guvernul britanic, omul care a prezidat comisia care a redactat-o . Cartea Albă a fost publicată de guvernul britanic condus de Neville Chamberlain , politicianul cunoscut ca pacifist cu orice preţ, care făcuse concesii lui Adolf Hitler şi acceptase dezmembrarea Cehoslovaciei. De data aceasta, el a făcut concesii lumii arabe. Cartea Albă britanică renunţa la decizia de împărţire a Palestinei (acceptată de Comisia Peel în 1937) şi susţinea necesitatea creării unei Palestine independentă, guvernată de arabi şi de evrei, proporţional cu situaţia demografică din anul 1939. Cartea Albă mai prevedea o cifră maximală de 75.000 imigranţi evrei pentru perioada 1940-1944, reprezentând o cotă anuală de 10.000 persoane şi o cotă suplimentară de 25.000 persoane dealungul întregii perioade, pentru a acoperi necesităţile urgente create de apariţia refugiaţilor evrei. În ceea ce priveşte perioada următoare, după anul 1944, se menţiona că imigraţia evreiască în Palestina va depinde de permisiunea acordată de majoritatea arabă a ţării. Cartea Albă stabilea restricţii şi asupra cumpărării de pământuri de către evrei de la arabi. Această Carte Albă a fost aprobată de Camera Comunelor la 23 mai 1939 cu 268 voturi pentru şi 179 voturi contra. Deşi respinsă atât de liderii arabi (care cereu oprirea complectă a imigrării evreieşti în Palestina), cât şi de liderii evrei sionişti (care se opuneau limitării acestei imigrări), Cartea Albă a devenit totuşi documentul oficial britanic referitor la politica Marii Britanii, puterea mandatară, în Palestina. Raţiunea engleză era – se pare – că evreii, reprimaţi de antisemitismul nazist, oricum vor fi aliaţii Marii Britanii în cazul izbucnirii unui război, pe lângă că puterea lor părea să fie slabă, dar arabii trebuiau atraşi pe toate căile posibile, mai ales că erau curtaţi şi de Germania nazistă.

În timpul celui de al doilea război mondial, precum şi în anii care i-au urmat, până la întemeierea statului Israel, Cartea Albă britanică a rămas valabilă. Au fost chiar şi cazuri în care prevederile ei erau aplicate cu mai multă stricteţe decât prevedea textul publicat. Justificarea era că numărul de imigranţi ilegali evrei era deja mare, având loc chiar o întrerupere totală a imigrării, sau atitudini variate faţă de refugiaţi evrei ajunşi din ţări neutre. Este interesant că nu toate certificatele de imigrare au fost folosite, deşi situaţia evreilor din Europa ocupată de nazişti era deja cunoscută. Consecinţele Cărţii Albe britanice au fost dezastruoase. Nu numai că ea a împiedicat salvarea multor evrei care ar fi supravieţuit Holocaustuluici, dimpotrivă contribuinf la moartea acestora, dar nu a adus nici liniştea şi pacea în Palestina mandatară.

Muftiul Ierusalimului, Hadj Amin-el-Husseini s-a întâlnit cu Adolf Hitler, cei doi având un obiectiv comun: distrugerea evreilor, împiedicarea lor de a se salva ajungând în Palestina. Evreii s-au aflat în faţa a doi duşmani: nazismul pe de o parte şi atitudinea puterii mandatare engleze pe de alta. Cu toate acestea au fost mulţi voluntari evrei palestinieni care s-au înrolat în armata britanică pentru a lupta împotriva nazismului.

A condus Cartea Albă la o accentuare a suferinţei evreieşti din Holocaust, descrisă ulterior în Cartea Neagră? Răspunsul la această întrebare este pozitiv.

 

Cărţile Negre ale Evreimii Europene

De la Cartea Albă s-a trecut la Cartea Neagră a evreimii europene, cu variantele ei pentru fiecare ţară dominată sau ocupată de nazişti. Nu repet lucruri spuse anterior, astăzi ştiute de toată lumea şi respectate de toţi oamenii de bună credinţă. Adaug ceea ce afirmă fiecare om, cunoscător al realităţii într-o măsură mai mare sau mai mică: dacă statul Israel ar fi existat în perioada celui de al doilea război mondial, dacă prevederile Cărţii Albe nu ar fi fost puse în aplicare, numărul victimelor Holocaustului ar fi fost mult mai mic. Nu ştiu dacă anularea Cărţii Albe la timp ar fi determinat şi anularea Cărţii Negre, a tragediei poporului evreu, dar cel puţin ar fi redus-o în parte. Să ne amintim de ideologia lui Zeev Jabotinsky care a făcut toate eforturile posibile pentru întemeierea unui stat evreu în Palestina în anul 1938. Acest om a prevăzut tragedia Holocaustului care se apropia. A fost însă împiedicat în mod deliberat de a-şi pune planul în aplicare.

Dacă statul Israel s-a născut ca urmare a unui proces istoric îndelungat, ca urmare a apariţiei naţionalismului evreiesc modern, Holocaustul a fost totuşi un element de cataliză, un element care a determinat recunoaşterea lui de către majoritatea lumii civilizate. Cartea Albă a devenit o simplă materie de istorie, chiar dacă o parte a lumii arabe continuă să refuze recunoaşterea statului Israel ca stat evreiesc, iar o pace reală în Orientul Mijlociu este greu să fie întrevăzută. Consecinţele Cărţii Albe au rămas, chiar dacă ea a dispărut. Cele politice contemporane le cunoaştem. Altele, istorice care pot servi ca exemplu contemporaneităţii, le citim în Cartea Neagră. Cartea Neagră a rămas o mărturie istorică, deşi deja depăşită. Lumina zilei a venit după o noapte tragică.

Cred că nu este o simplă întâmplare că istoria a vrut ca mandatul britanic să se încheie şi întemeierea statului Israel să aibă loc în perioada Sefirei, a numărătorii Omerului. Mai mult decât atât, la o săptămână după ziua devenită Ziua Holocaustului şi a Eroismului, cea a înfrângerii răscoalei ghetoului din Varşovia, când evreii au preferat să moară în luptă şi nu să se lase ucişi ca vitele la abator. Renaşterea după suferinţă, când motivul suferinţei a devenit cunoscut de fiecare om care a îndurat-o sau a aflat despre ea. Bucuria intemeirii statului Israel a fost mare, atât în rândul evreilor din Palestina, cât şi a celor din Diaspora. De ajuns să amintesc povestirea unui prieten, regretatul filosof Iacov Lavie. Adolescent la Haifa în ziua proclamării independenţei statului Israel, s-a trezit noaptea la bătăile în uşă ale unui vecin batrân originar din Basarabia: ”Der Maşiah iz gikimen!” (A sosit Mesia!). Era replica unui evreu oarecare la Cartea Albă şi totodată la Cartea Neagră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *