Este adevărat că, după Budapesta, Bucureştiul ar fi fost – cel puţin , la un moment dat, în secolul trecut sau în secolul al XIX-lea – cel mai mare oraş maghiar? Datele statistice arată că este o legendă, dar care a izvorât dintr-un fapt: capitala română a fost, în acele perioade, un oraş primitor pentru minorităţi, nu numai pentru maghiari, ci şi pentru greci sau armeni, germani sau evrei şi alţii.

Este adevărat că, după Budapesta, Bucureştiul ar fi fost – cel puţin , la un moment dat, în secolul trecut sau în secolul al XIX-lea – cel mai mare oraş maghiar? Datele statistice arată că este o legendă, dar care a izvorât dintr-un fapt: capitala română a fost, în acele perioade, un oraş primitor pentru minorităţi, nu numai pentru maghiari, ci şi pentru greci sau armeni, germani sau evrei şi alţii. Dovada bisericile care s-au construit, şcolile care s-au organizat, cărţile, revistele , chiar ziarele care s-au editat în limbile lor, diferitele tipuri de asociaţii create, viaţa socială pe care o duceau.. Rămăşiţele acestei efervescenţe sunt chiar minorităţile care îşi au locul azi în Parlamentul ţării, dovedind recunoaşterea prezenţei lor istorice pe teritiul românesc, inclusiv în capitală. Am descoperit istoria minorităţilor din Bucureşti, în urmă cu peste 10 ani, din lucrarea “ Chipurile oraşului. Istorii de viaţă din Bucureşti. Secolul XX”, a sociologului Zoltán Rostás, cel care a introdus şi a pus în practică noţiunea de istorie orală. Cartea a apărut în 2002, dar se bazează pe interviuri realizate în anii ’80 ai secolului trecut, în timpul în care actualul professor universitar era ziarist. El a înregistrat o serie de amintiri ale unor persoane vârstnice aparţinând minorităţilor care trăiau în Bucureşti pe care i-a întrebat cum a fost viaţa lor ca minoritari în Bucureştiul interbelic sau chiar în cel dinainte de primul război mondial. Printre cei intervievaţi s-au aflat şi persoane aparţinând minorităţii maghiare. Din această lucrare reieşea că Bucureştiul era un oraş deschis, primitor care a “adoptat” diferitele minorităţi reprezentând o pată de culoare în structura populaţiei. Era o atmosferă relaxantă în care fiecare minoritate trăia într-un cartier special sau străzi speciale, dar în bună pace cu românii. Dar trebuie să menţionăm că era o prezentare subiectivă, prin perceperea fiecărui “subiect” intervievat. Un subiect oarecum asemănător este abordat în lucrarea “Bucureştiul maghiar”, de profesoara Hilda Hencz. Subîntitulată “Scurtă istorie a maghiarilor din Bucureşti de la începuturi până în prezent”, cartea, editată în 2011 nu mai este rodul unor viziuni personale, ci al unei documentări temeinice, al sutelor de ore petrecute în arhive, biblioteci, arhive personale, amintiri. Nu ştiu dacă cineva a mai scris o asemenea lucrare – nu numai despre maghiari, ci şi despre alte minorităţi din Bucureşti – dar această carte ar trebui să servească drept model. Istoria , prezentată de Hilda Hencz, nu mai este atât de idilică, cum au relatat persoanele intervievate în culegerea lui Zoltán Rostás. Este, într-adevăr o istorie. Da, au fost multe momente în care maghiarii , veniţi în Bucureştiul – foarte primitor până pe la a doua jumătate a secolului al XIX-lea – s-au bucurat de numeroase posibilităţi de trai, culturale, religioase. Meseriaşii, muncitorii, intelectualii, artiştii maghiari veniţi la Bucureşti erau apreciaţi, căutaţi, tinerele din Secuime munceau pe la familiile de români şi erau angajate prioritar. Chiar dacă nu erau cetăţeni români, se bucurau de multe libertăţi, încercau să se încadreze în societatea românească, dovadă participarea unora dintre ei la revoluţia din 1848 sau includerea unor artişti de origine maghiară în istoria culturală românească. Situaţia a început să se întrăutăţească din a doua jumătate a secoluli al XIX-lea când s-a intensificat mişcarea de eliberare a românilor din Ardeal, iar anumite partide politice din România, criticând politica de maghiarizare a guvernului de la Budapesta, îi atacau şi pe maghiarii din Bucureşti. Primul război mondial care a pus cele două ţări în două tabere opuse, apoi sfârşitul războiului, formarea României mari , au fost elemente care au influenţat negativ situaţia maghiarilor din Bucureşti. Li s-au confiscat clădirile, bisericile, şcolile şi numai o parte dintre ele au fost date înapoi, aveau o serie de interdicţii, nu mai trăiau în acea atmosferă liberală din secolul precedent. Cel de-al doilea război mondial şi perioada comunistă, mai ales ceauşistă – care a încercat, prin deplasări de populaţie (industrializarea) românizarea regiunilor, oraşelor locuite majoritar de maghiari – au determinat plecarea în număr mare a maghiarilor din România, inclusiv din Bucureşti. Perioada de după 1989 a asigurat din nou drepturi extinse minorităţilor dar, ca să zicem aşa, răul fusese făcut. Minoritatea maghiară din Bucureşti descreşte an de an. Chiar dacă maghiarii nu se mută în Ungaria, se duc în oraşele din Ardeal cu o populaţie masivă maghiară. Dar comunitatea maghiară nu a fost afectată numai de factori externi, relevă autoarea, ci şi de conflictele interne de ordin social, politic şi religios. În decursul timpului, ele au fost profunde şi au schimbat structura populaţiei maghiare. Deşi au existat personalităţi care s-au pronunţat pentru unitatea maghiarilor din Bucureşti, de cele mai multe ori interesele, fie personale, fie de grup, au prevalat, astfel că maghiarii nu au putut realiza o opoziţie comună împotriva măsurilor luate de autorităţi împotriva lor, ca grup etnic. Astăzi, din înfloritoarea comunitate maghiară de odinioară, mai trăieşte în Bucureşti o rămăşiţă care încearcă să supravieţuiască, să menţină cultura şi viaţa religoasă. Autoarea nu este prea optimistă în această privinţă, nu crede că se va putea reface situaţia anterioară. Nu mai este vorba de măsuri administrative luate împotriva maghiarimii, ci de un proces firesc de asimilare – căsătorii mixte, acces la şcoli mai bune de limbă română , lipsa unor preoţi care să predice în limba maghiară. Un capitol foarte interesant este cel care enumeră personalităţile comunităţii maghiare care au contribuit nu numai la crearea de valori pentru propria minoritate, ci şi pentru populaţia majoritară românească, , oameni de ştiinţă, de cultură, cunoscuţi şi recunoscuţi şi în mediul românesc şi care consideră drept cea mai bună soluţie dubla lor identitate. Hilda Hencz se pregăteşte să scoată o a doua ediţie, adăugită. Nu îi este uşor, de aceea, chiar dacă nu obişnuim să facem decât “lobby” spiritual pentru o cauză, dacă ar exista personae interesate, rog să ne caute. Lucrarea este valoroasă şi ar trebui cunoscută de maghiari şi de români deopotrivă.