Chiar şi în condiţiile dificile ale crizei economice care s-au resimţit şi în organizarea Festivalului MECEFF – Mediaş Central European Film Festival, Radu Gabrea a reuşit, cu ajutorul sponsorilor care înţeleg valoarea unei astfel de iniţiative (printre aceştia s-au aflat Primăria Mediaş şi Romgaz, dar şi FCER) să prezinte 55 de filme, dintre care şapte în concurs. Mediaşul, aşa cum am mai scris şi anul trecut, este un loc încântător pentru organizarea unui festival central-european, el însuşi oferind cadrul specific şi reînviind pe undeva atmosfera acelei lumi.

Această constatare, la prima vedere banală dar foarte adevărată, o repeta soţul meu când vedeam câte un film în general bun, dar căruia îi lipsea acel “ceva” care să-l facă perfect. Mi-am amintit de câteva ori de zicală săptămâna trecută când am participat la cea de a treia ediţie a MECEFF – Mediaş Central European Film Festival, singura manifestare cinematografică din România şi chiar din Europa, dedicată în exclusivitate filmelor central-europene. Pelicule interesante ca tematică, realizare, joc, origini, dar la unele dintre ele le-a lipsit acel plus despre care pomeneam la început. Am scris despre acest festival şi anul trecut, la cea de a doua ediţie, dar vreau să reamintesc că iniţatorul, organizatorul şi “sufletul” lui este regizorul Radu Gabrea care se zbate din răsputeri să-l menţină în viaţă, să ofere publicului creaţii cinematografice mai puţin sau deloc accesibile, ţinând cont de orientarea difuzorilor de filme, inclusiv celor de la televiziuni care programează aproape în exclusivitate filme americane, multe cu calităţi îndoielnice. Filme europene bune (nu zic că nu se dau, dar numai la televiziune) sunt programate după ora 23.

Chiar şi în condiţiile dificile ale crizei economice care s-au resimţit şi în organizarea Festivalului, Radu Gabrea a reuşit, cu ajutorul sponsorilor care înţeleg valoarea unei astfel de iniţiative (printre aceştia s-au aflat Primăria Mediaş şi Romgaz dar şi FCER) să prezinte 55 de filme, dintre care şapte în concurs. Mediaşul, aşa cum am mai scris şi anul trecut, este un loc încântător pentru organizarea unui festival central-european, el însuşi oferind cadrul specific şi reînviind pe undeva atmosfera acelei lumi. Şi cu toată vremea proastă care a cam împiedecat prezentarea filmelor în Piaţa Primăriei, lumea a venit la cele două săli de cinema ale oraşului şi la Sinagogă unde a rulat un ciclu de filme idiş. Au fost de faţă şi invitaţi de marcă din lumea filmului – actori, regizori, critici literari, producători – din ţară şi din străinătate şi un public fidel care a venit la cele mai bune filme. Făcând calculele la sfârşit, s-a constatat că spectatorii au fost de ordinal miilor, un record pentru un oraş nu prea mare cum este Mediaşul Iar acest public şi-a exprimat aprecierea, dându-şi votul pentru filmul care i-a plăcut cel mai mult. Şi trebuie să spun că alegerea a fost cu totul justificată, premiul publicului fiind acordat uneia dintre cele mai bune creaţii cinematografice româneşti- “Despre oameni şi melci”- a regizorului Tudor Giurgiu (Cu prilejul premierei, am prezentat pelicula în revista noastră)

Dezamăgire la acordarea marelui premiu

Cea mai importantă secţiune a festivalului a fost cea competitivă care a cuprins şapte filme, reprezentând cele şapte ţări central şi est-europene, toate peliculele deţinând premii în ţara lor. A fost vorba de : Cehia – Patru sori, (scenariu şi regie Bohdan Sláma), Slovacia – Făcut in Ash (Iveta Grofova), Austria – Răsuflarea ( Karl Markovics), Ungaria – Examenul,( regie Péter Bergendy), România – Despre oameni şi melci, (scenariul Ionuţ Teianu, regia Tudor Giugiu), Polonia – În beznă,( regia Agnieszka Holland) şi Slovenia -Ţiganul din Shanghai (scenariul şi regia Marko Nabernik).

Fiind evenimentul cel mai important al Festivalului, am încercat să văd cât mai multe filme înscrise în competiţie. Unele dintre ele le văzusem anterior, altele acum, deci în total din cele şapte, am cunoscut cinci. Sigur că în aprecierea unei creaţii cinematografice, intră şi o doză de subiectivism, dar există o serie de elemente care dau valoare unui film. Astfel, am considerat realizări foarte bune care ar fi meritat premiul, filmul poloneze “În beznă” şi cel românesc, “Despre oameni şi melci”. Marea mi-a fost mirarea şi, de ce să nu recunosc, dezamăgirea, când am aflat că filmul premiat este “Ţiganul din Şanghai”.(Slovenia) Departe de mine să spun că această peliculă este proastă, dimpotrivă, este o frumoasă “saga” despre o familie de ţigani din fosta Iugoslavie în care viaţa protagoniştilor se împleteşte cu istoria acestei ţări, deci un film care are politică şi umor, exotism în măsura în care obiceiurile şi viaţa romilor sunt pentru spectatori oarecum exotice, dragoste şi contrabandă, bărbaţi frumoşi şi femei frumoase….Numai că, lipseşte acel “ceva”, acel ingredient care să-l transforme într-un film foarte bun. Scene inutile, film lungit, se vede că regizorul, iubindu-şi propria creaţie nu a ştiut unde să se oprească. 20 de minute mai scurt şi toată lumea (inclusiv eu), ar fi fost satisfăcută şi ar fi recunoscut că premiul s-a dat pe merit.

Ca la orice festival sau la orice acordare a unor premii, există numeroase puncte de vedere care se iau în calcul. După părerea mea, filmul polonez “În beznă” ar fi meritat premiul, – un subiect dramatic, inspirat din suferinţele evreilor polonezi din timpul războiului, un film profound umanist.. Spectatorii români l-au putut vedea anul trecut,la Bucureşti, la Săptămâna filmului evreiesc. Un argument pentru care acest film nu a fost premiat a fost şi faptul că la cele două ediţii anterioare, tot Polonia a luat premiul. Totuşi, “În beznă” a fost premiat pentru regie şi imagine, iar “Despre oameni şi melci”, aşa cum am amintit, a fost dsistins cu premiul publicului, actorul Dorel Vişan obţinând premiul pentru cea mai bună interpretare.

Germania-ţara invitată

În acest an ţara invitată a fost Germania, iar publicul s-a putut reîntâlni cu mari regizori ai cinema-ului german de ieri şi de azi (Rainer Werner Fassbinder, Wim Wenders, Edgar Reitz sau Werner Herzog), cu producătoarea germană Renate Ziegler şi soţul ei, regizorul Wolf Gremm, al cărui film, “Fabian” a fost prezentat la Festival. Radu Gabrea şi-a prezentat ultimul său film realizat în Germania, “Rosenemil” şi au fost organizate sesiuni de întrebări şi răspunsuri după o serie de selecţii, precum şi două foarte interesante simpozioane: “Manifestul de la Oberhausen şi filmul german al anilor 70” şi “Cinematograful german şi televiziunea publică”, ambele aruncând o lumină asupra aspectelor mai puţin cunoscute ale creaţiei cinematografice germane, care a dat naştere unor filme interesante dar şi controversate. Mă gândesc la filmul “Germania, toamna”, în care , după părerea mea, problema moralităţii politice este pusă într-un mod ciudat. Pe undeva, filmul manifestă simpatie faţă de teroriştii de extremă stângă care au acţionat în Germania anilor 70 şi care foloseau asasinatul ca “mijloc de luptă” pentru realizarea “cauzei” lor. În acest spirit, m-am gândit eu, şi legionarii ar fi putut să fie scuzaţi.

În ceea ce priveşte relaţia dintre cinematografie şi televiziune în Germania, au fost prezentate modalităţile lor de colaborare şi sprijin reciproc care să ducă la stimularea creaţiilor proprii în ambele domenii. Ar mai fi multe de spus şi în ceea ce priveşte filmele germane selectate şi prezentate, interesante, bune, dar mie tot mi-au dat sentimental imperfecţiunii.. În schimb, vreau să menţionez serialul german de televiziune “Marea albă” – şase episoade, prezentate în două seri a câte trei ore, a cărui acţione se petrece în fosta RDG şi care prezintă, pe baza unor dosare ale Stasi, acţiunile securităţii germane, atotputernicia acesteia care a nenorocit atâtea familii, dar care a provocat şi disidenţă, rezistenţă. Este un serial de ficţiune, foarte bine făcut din toate punctele de vedere, cu un enorm succes de public, determinându-i pe creratori să mai facă noi episoade.

Regal de filme idiş la Sinagoga din Mediaş

Ca şi la ediţiile precedente, în holul Sinagogii din Mediaş s-a desfăşurat un adevărat festival de film în limba idiş. Este o iniţiativă de excepţie a regizorului Radu Gabrea care a reuşit să împrumute mai multe filme de la Centrul Naţional pentru Filmul Evreiesc (NCJF) din Statele Unite, fundaţia care dispune, cu excepţia filmelor israeliene, de cea mai mare colecţie de filme evreieşti, fiind cel care a redat circulaţiei cinematografia în limba idiş, restaurând un număr mare de pelicule aproape uitate sau deteriorate. În colecţiile Centrului se află peste 300 de filme (producţii clasice sau contemporane).

Cele cinci filme în limba idiş, cu subtitrare în limba engleză, producţii din anii 30-40, au reuşit să redea, chiar dacă tematica era mai modernă, atmosfera şi intrigile musicalurilor create de Avram Goldfaden, să aducă în faţa publicului actori demult uitaţi care, în perioadele respective, erau cunoscuţi de societatea americană vorbitoare de idiş. Nu ştiu în ce măsură aceste creaţii au fost prezentate şi în Europa, dar astăzi ele sunt accesibile. Evocă un trecut, un mod de viaţă ce combină tradiţiile cu modernitatea, intrigi ale pieselor de teatru idiş clasice cu cele din lumea contemporană. Dovada actualităţii lor – în fiecare după masă o sală plină de spectatori, printre care majoritatea tineri neevrei, ţinând cont de faptul că la Mediaş nu mai există nici un evreu,.

Aşa cum am spus la început, realizarea acestui festival a fost un mare efort din partea regizorului Radu Gabrea, actriţei Victoria Coceaş şi întregii echipe care s-a ocupat de organizare. Printre multele festivaluri, cel de la Mediaş ocupă un loc aparte. Ne este apropiat în timp şi spaţiu, ne evocă o viaţă pe care dacă nu am trăit-o noi, au trăit-o părinţii şi bunicii noştri, un mod de viaţă comun celor şapte ţări care reprezintă esenţa acestei manifestări artistice. Ne-a plăcut, ne place şi sperăm că se va continua în anii care vor veni.