Carol Iancu: Un EXAMEN “SINE IRA ET STUDIO” consacrat EVREILOR DIN ROMÂNIA din perioada 1944 – 1950

Prezentul volum cu titlul Evreii din România faţă de un regim în schimbări 1944-1950, reia manuscrisul tezei sale de doctorat pe care l-a remaniat şi îmbogăţit în urma unor noi cercetări în arhive la care nu avusese acces înainte de 1989. Şlomo Laiş examinează în lucrarea de faţă o perioadă extrem de complexă, generatoare de mutaţii violente într-un foarte scurt timp, tratând un subiect tot atât de complex care a fost abordat de puţini cercetători.

 

 

Domnul Şlomo Leibovici s-a născut în 1927 la Botoşani, una din prestigioasele metropole ale iudaismului român unde a primit, în familie şi la liceul evreiesc, o educaţie tradiţională privilegiată care l-a făcut să adere la mişcarea de tineret sionistă-religioasă Bnei Akiba. În timpul celui de-al Doilea Război mondial el s-a implicat, la o vârstă fragedă, în diferite acţiuni clandestine în favoarea coreligionarilor săi persecutaţi în anii de restrişte ai regimului fascisto-antisemit al generalului Ion Antonescu. Acest angajament precoce explică venirea sa, deja în luna noiembrie 1944, în capitala României unde a fost chemat la conducerea mişcării Bnei Akiva din România. Tot aici l-a cunoscut pe Israel Leivandman (Levanon în Israel), centralizatorul organizaţiei sioniste unitare Mizrahi, membru în Executiva sionistă, şi secretarul şefului rabin al României Alexandru Şafran în anii de urgie. La Bucureşti fostul militant sionist botoşănean a putut desfăşura o activitate susţinută în favoarea tineretului sionist religios până la suprimarea ansamblului de structuri democratice evreieşti de către noul regim comunist totalitar. După ce a absolvit Institutul Pedagogic Idiş din capitală, el a reuşit să facă alia în anul 1950.Tânărul Şlomo Leibovici devenit Laiş în Israel, a considerat ca o adevarată datorie morală decizia de a oferi toată energia şi tot dinamismul său conaţionalilor care l-au precedat sau l-au urmat în mai multe valuri de alia. Vicisitudiniile emigrării evreilor au depins de politica de « îngheţ » sau « dezgheţ » a dictatorilor care au condus România până la prăbuşirea comunismului în 1989. Această politică s-a dovedit căa fost de fapt, în mare parte, un veritabil comerţ cu fiinţe umane, evreii fiind răscumpăraţi de statul Israel, în timpul regimului lui Ceauşescu, cu sume care ajungeau şi la 30.000 de dolari în cazul unui absolvent de facultate.

Angajamentul lui Şlomo Laiş nu s-a manifestat numai prin ajutorul pe care l-a acordat la integrarea în interprinderi şi instituţii a unui număr apreciabil de olimi intelectuali şi ne-intectuali, dar şi mai ales, în integrarea lor culturală, graţie diferitelor asociaţii pe care le-a creat şi condus, printre care « Comitetul pentru Activitate Cultural-Iudaică în rândurile evreilor originari din România » şi « Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din din România » (A.C.M.E.O.R.). Preşedinte până în ziua de astăzi al acestei ultime instituţii, el a reuşit să creeze la Tel Aviv un centru de documentare care conţine o vastă bibliotecă şi o foarte bogată arhivă pusă la dispoziţia tuturor cercetătorilor trecutului evreilor din România.

Şlomo Laiş s-a făcut cunoscut de asemenea, şi mai ales, – şi doresc să insist asupra acestului fapt – printr-o susţinută acţiune de popularizare a valorilor iudaismului (în sensul bun al cuvântului) care a facilitat integrarea culturală pe care am amintit-o, prin emisiuni regulate la postul de radio Kol Israel şi prin numeroase articole în presa de limba română din Israel. El este şi autorul unor apreciate lucrări printre care: Dicţionar ebraic-român şi Dicţionar român-ebraic (ambele în colaborare cu M. Imanuel), Lexicon. Noţiuni, obiceiuri şi sărbători evreieşti, Şabat, cununa creaţiei, Reflecţii despre judaism, Între legendă şi realitate, lumea hasidică. Ataşat comunităţii sale de origină, şi bun observator al istoriei recente a evreilor români el a consacrat acestui subiect trei lucrări: Comitetul Democratic Evreiesc (C.D.E.) . Formaţie politică evreiască sau Jewsecţia românească (2004), Evreimea Botoşăneană (2005) şi recent, în 2011, Şef rabin Dr. Alexandru Şafran. Actele vorbeşte, o colecţie de documente în facsimil în română, ebraică, engleză şi franceză.

Devenit o personalitate de elită a evreilor români în Israel, Şlomo a putut aduce în înaltele funcţii pe care le-a asumat în cadrul Ministerului Afacerilor externe israelian, servicii preţioase statului Israel. Dar, adevărat talmid haham (« elev savant») modern, el nu a încetat să-şi perfecteze cunoştinţele, continuând studii superioare la Universitatea Bar Ilan, devenind absolvent al Facultăţilor de Sociologie, Antropologie şi Istorie, obţinând înaltul titlu de Doctor în istorie cu o teză consacrată situaţiei evreilor din România în primii anii de după cel de-al Doilea Război mondial.

 Prezentul volum cu titlul Evreii din România faţă de un regim în schimbări 1944-1950, reia manuscrisul tezei sale de doctorat pe care l-a remaniat şi îmbogăţit în urma unor noi cercetări în arhive la care nu avusese acces înainte de 1989.

Şlomo Laiş examinează în lucrarea de faţă o perioadă extrem de complexă, generatoare de mutaţii violente într-un foarte scurt timp, tratând un subiect tot atât de complex care a fost abordat de puţini cercetători. Autorul a fost martorul evenimentelor esenţiale care au marcat „regimul în schimbări”: acest lucru trebuie considerat ca un avantaj sau ca un obstacol?

Percepţia personală a unei istorii imediate ne poate îndepărta de o evaluare obiectivă a faptelor relatate? La această chestiune crucială, autorul răspunde printr-un abil joc de cuvinte, în felul următor: „cercetătorul contemporaneităţii sale i se poate cere cel mult un „obiectivism subiectivist, dacă nu doar un subiectivism obiectivist”. Fără îndoială, după citirea atentă a acestui manuscris suntem îndreptăţiţi a afirma că Şlomo Laiş a perceput şi prezentat acest fragment din trecutul apropiat al evreilor români atât în mod obiectiv cât şi subiectiv, dar cu onestitate, toate afirmaţiile sale fiind bazate pe referinţe textuale verificabile, numărul global de note infrapaginale întrecand cifra de 1.900!

        

Autorul a analizat situaţia evreilor într-o perspectivă cronologică, luând în consideraţie o periodizare determinată de diferitele evenimente politice interne şi externe pe care le detailează intr-un prim capitol: 1944-1945 (sfârşitul războiului, actul de la 23 august 1944, venirea la putere în martie 1945 a guvernului Groza, zis de „largă concentrare democratică”); 1946-1947 (alegerile parlamentare din noiembrie 1946, falsificate de comunişti, comunizarea prin alianţe controlate şi conduse de comunişti, Conferinţa de pace de la Paris şi semnarea Tratatului de Pace la 10 februarie 1947 care „a eliberat România de grija oricărei reacţii din partea Apusului” urmată, zece zile mai târziu, de semnarea la Moscova a unor serii de contracte economice, care acordau Rusiei o prioritate absolută, înfiinţarea, în septembrie 1947, a unui Birou comun de informaţie a partidelor comuniste din ţările din Europa de Răsărit, Kominform-ul, cu reşedinţa la Bucureşti, abdicarea forţată şi alungarea regelui, urmată de proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947); 1948-1950 (suprimarea deplină a pluralismului politic în februarie 1948, când în urma unui Congres de „unificare” pe baza marxism-leninismului, Partidul Comunist Român devine Partidul Muncitoresc Român prin asimilarea forţată a Partidului Social-Democrat, naţionalizarea interprinderilor în iunie 1948, decizia luată de partid şi guvern la 10 mai 1949, de a săpa un canal Dunărea-Marea Neagră, care urma să despartă Dobrogea în două, represiunea crescândă a organelor de Securitate, dominaţia sovietică, etc.).

Viaţa evreilor din România a oscilat între „speranţă şi deznădejde” nu numai în anul crucial 1944 căruia autorul îi acordă o atenţie deosebită, menţionând rolul conducătorilor tradiţionali (Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Abraham Zissu) în lupta pentru supravieţuire înainte de 23 august, dar chiar în toate „etapele” amintite ale perioadei 1944-1950. El a ştiut să aleagă nu numai evenimentele cele mai semnificative care au marcat evoluţia comunităţilor evreieşti, dar şi numeroase aspecte aparent secundare. Un capitol întreg evocă schimbările intervenite în condiţia evreilor din nordul Moldovei la intrarea Armatei Roşii în primavara anului 1944, cu exemplul oraşului Botoşani unde Ana Pauker venită din Uniunea Sovietică în compania unui comandant militar sovietic, a apostrofat astfel o delegaţie de evrei: „Ce credeţi, că vom face aici o republică evreiască?”. Pe bună dreptate Şlomo Laiş, relatând că unii evrei au întâmpinat cu bucurie pe sovietici, a putut scrie: „Armata Roşie li s-a părut o armată de eliberare, cel puţin pînă s-au lovit de fenomene, care le-au temperat entuziasmul”. Într-adevăr, – continuă el -, „Euforia nu a fost generală. Unele cercuri sioniste nu au uitat disputa ideologică – de lungă durată – între sionişti şi comunişti şi priveau lucrurile cu destulă îngrijorare”.

După 23 august 1944, a reapărut presa evreiască (chiar şi titluri noi) în româneşte, idiş ungureşte şi ebraică, o adevarată renaştere culturală de mare intensitate a avut loc la Bucureşti (unele concerte de muzică evreiască au fost difuzate la Radio România) şi în provincie dar care din păcate nu va dura mult timp. Ea este menţionată de autor, la fel ca şi dizolvarea Centralei Evreilor din România, acel ,,Judenrat” impus în timpul razboiului, cât şi reapariţia instituţiilor, partidelor şi asociaţiilor evreieşti. O atenţie deosebită este consacrată unor aspecte mai puţin cunoscute, bazate pe mărturii inedite, cum ar fi destinul evreilor din România luaţi prizonieri de sovietici după terminarea războiului, salvarea refugiaţilor evrei şi repatrierea evreilor din Uniunea Sovietică. Evreii şi Conferinta de pace (1946-1947), presiunile de asimilare exercitate asupra evreilor, rolul Comitetului Democratic Evreiesc (C.D.E.), „Jewsecţia evreiască”, problematica returnării bunurilor jefuite de la evrei în timpul Şoahului, antisemitismul noului regim, şcoala evreiască în lupta pentru existenţă, eforturile pentru alia fac obiectul unor capitole specifice.

Observator atent al vieţii religioase pe care a cunoscut-o din interior în anii tinereţii la Bucureşti, nu trebuie să fim miraţi că autorul a redactat un remarcabil capitol intitulat „Rabinat independent şi rabinat impus”, în care sunt descrise manevrele, presiunile şi violenţele care au provocat marginalizarea şi alungarea şef rabinului Alexandru Şafran din postul său şi simulacrul de alegere „democratică” din iunie 1948, a „rabinului roşu”, Moses Rosen impus de autorităţile comuniste. „Rabinul Rosen, a declarat profesorul I. Popescu Puţuri într-o mărturie din 7 septembrie 1992 reprodusă în carte, a fost pregătit să fie şef rabin, mult timp înainte ca schimbarea să se fi produs. El a fost destinat, pentru că era un membru marcant în conducerea C.D.E., pentru că a fost membru al Partidului socialist şi pentru că a luptat pentru unificarea Partidului socialist cu Partidul comunist”.

Lucrarea se termină cu analiza amanunţită a ultimei etape a anilor 1948-1950, intitulată „lupta de ariergardă” care trece în revistă conflictele intestine, dizolvarea tuturor partidelor şi asociaţiilor sioniste poruncită de secretarul general al C.D.E.-ului Bercu Feldman la instigaţia autorităţilor comuniste (care au iniţiat o vastă campanie de presă contra sionismului, „unealtă a imperialismului american”), dar şi arestările fruntaşilor sionişti, şi atitudinea Israelului şi a iudaismului mondial faţă de înrăutăţirea şi pauperizarea evreilor din România. Desigur nu toate capitolele au beneficiat de o tratare egală din punct de vedere cantitativ dar toate sunt scrise cu pasiune şi rigoare: în cronica celor şapte ani, el nu a evitat nici unul din subiectele care au iscat polemici, a demonstrat convingător lipsa de temei a acuzaţiei introducerii comunismului în România de către evrei, un mit nociv prezent în „noul antisemitism”, dar nu a ezitat să denunţe rolul nefast al unor conducători comunişti de origină evreiască, subliniind ataşamentul visceral al evreilor români faţă de ţara Israelului în care treptat şi în majoritatea lor se vor stabili în următorii ani.

Şlomo Laiş, distins şi erudit intelectual face dovada că el este nu numai un militant al cauzei evreilor români dar şi un cercetator prob, aducând o contribuţie de calitate la cunoaşterea istoriei evreilor din România. Volumul de faţă care se caracterizează prin amploarea informaţiei şi prin sobrietatea analizelor şi comentariilor, îmbogăţeşte istoriografia iudaismului român.

Desigur istoricul este fatalmente subiectiv şi dispus a interpreta „pro domo sua”, adevărul deplin fiind intangibil. Este cu atât mai important de a afirma că Şlomo Laiş a consacrat evreilor români în „perioada de tranziţie” 1944-1950, care a fost cea a unei democraţii fragile care a succedat unui regim totalitar fascist înainte de a se transforma într-un regim totalitar comunist, un examen „sine ira et studio”, după buna regulă a profesiei asimilată în învaţământul superior israelian.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *