Irina Markovits: DUNGILE BRETONE DE CÂND SUNT UN SIMBOL POLITIC?

Imaginaţi-vă următorul pictorial: Domnul Daniel Constantin Barbu, actualul ministru al Culturii, împreună sau fără doamna Maria Grapini, ministru pentru IMM-uri, mediu de afaceri şi turism, pozând pentru coperta Forbes sau Biz, îmbrăcaţi în costum popular românesc (o cămaşă cu iţari şi cojocel sau o ie cu fotă, catrinţe şi brâu), promovand astfel cultura, industria locală şi turismul naţional.

 

Imaginaţi-vă următorul pictorial: Domnul Daniel Constantin Barbu, actualul ministru al Culturii, împreună sau fără doamna Maria Grapini, ministru pentru IMM-uri, mediu de afaceri şi turism, pozând pentru coperta Forbes sau Biz, îmbrăcaţi în costum popular românesc (o cămaşă cu iţari şi cojocel sau o ie cu fotă, catrinţe şi brâu), promovand astfel cultura, industria locală şi turismul naţional.

Sigur, nu-i puteţi vizualiza (deşi presupun că cineva ar comenta “stai aşa, doamna Udrea a purtat, la un moment dat, ie!”). Cu toate astea, un alt politician – francez -, Arnaud Montebourg, a cărui titulatura oficiala este Ministre du Redressement Productif (adica Ministru al Reînnoirii Industriale) a făcut un gest similar, pozând pentru coperta publicaţiei Le Parisien, îmbrăcat în echivalentul clişeistic al vestimentaţiei tipic franţuzeşti. Monsieur Montebourg s-a pozat îmbracat intr-un tricou Armor Lux cu dungi bretone.

În editorialul care însoţea pictorialul, Montebourg mai purta alte câteva produse recunoscute ca făcând parte din patrimoniul cultural-stilistic al Frantei: o pereche de pantofi Caulaincourt, o cămaşă Bérengère Claire, un ceas Michel Herbelin. (A refuzat totusi să poarte un tricou Lacoste sau un papion, pe motiv că nu sunt stilul lui.) Scopul declarat al articolului şi al gestului lui Montebourg a fost clar: se dorea a fi o declaraţie despre starea industriei naţionale, despre calitatea produselor “made in France”, dar, mai ales, o încurajare a publicului să cumpere marfa 100% franţuzească.

La două zile după apariţia revistei, intenţia ministrului francez era ironizată, comentată şi, mai ales, criticată. De fapt, nu atât gestul de patriotism economic îi era criticat, cât alegerea brandurilor.

Astfel, deşi tricoul cu dungi marinăreşti continuă să fie propriu-zis produs în Franta, Armor.Lux şi-a mutat majoritatea centrelor de producţie în Europa de Est (România şi Bulgaria) şi în Maghreb, unde fabrică uniformele pentru Poşta Franceză, poliţia naţională şi RATP (Regia Autonoma de Transporturi Pariziene).

Ceasul, un element semnificativ al statutului social al unui bărbat, a fost şi el victima comentariilor negative. Purtat la mâna lui dreaptă şi în valoare de aproape 800 de euro, acel model Michel Herbelin are mecanismul intern produs de manufacturierul elveţian Ronda, la fel şi cadranul din safir şi acele. Se pare că nici cutia, balansierul şi arcurile nu sunt din Hexagon…

Adevărul este că industria franceză nu poate rezista fără exporturi, mai ales cele vestimentare, care s-au ridicat la 7.2 miliarde de euro in 2011. Armor.Lux, Petit Bateau, Saint James şi Orcival sunt patru dintre brandurile frantuzesti care domina piaţa din Hexagon şi din afara lui, pe segmentul de “vestimentaţie de inspiraţie nautică”.

Incă o dată presupun că, deşi tricoul purtat de Montebourg este al unui brand franţuzesc şi cât se poate de “made in France”, s-a considerat că stylingul coperţii şi a pictorialului ar trebui sa se rezume doar la ceea ce este autentic franţuzesc. În schimb, vizualurile create transmit mai curand “coduri” a ceea ce este perceput ca fiind franţuzesc în afara graniţelor Frantei, şi mai puţin ceea ce îmbracă sau preferă cu adevărat francezii get-beget.

La marinière, tricoul cu dungi orizontale albastre, a intrat recent în garderoba franceză. Iniţial, în perioada anilor 1860, făcea parte din uniforma oficială a marinarilor francezi staţionati în Bretania, iar tricoul numără exact 21 de dungi orizontale, câte una pentru fiecare dintre victoriile lui Napoleon. In 1917, văzându-l purtat de pescari, Coco Chanel îl popularizează şi îl introduce într-o colecţie creată la Deauville, pe coasta Normandiei.

În anii’ 30 îl poartă Picasso şi Jean Cocteau, prin anii ’60 Jean Seberg si Brigitte Bardot, Audrey Hepburn şi Kim Novak. Yves Saint Laurent şi, prin anii ’80 Jean Paul Gaultier, îl reintroduc în modă.

 Moda este una dintre puterile Franţei, iar jerseul cu dungi marinăreşti a devenit un simbol al spiritului şi stilului francez. Nici un pictorial cu temă galică nu este complet fără un astfel de tricou, iar o coperta aniversara a revistei Time l-a folosit pentru a ilustra o ediţie dedicată morţii culturii franceze.

Tricoul cu dungi bretone se prezinta bine şi prinde la public pentru ca “vinde” stilul de viaţa şi romantismul franţuzesc, atât de gustat de străini. Montebourg nu poartă un simplu tricou cu dungi, poartă o emblemă pe care o recunosc milioane de turişti care vizitează Parisul, în căutarea bistrourilor intime, a conversaţiilor filosofice în faţa unei “tasse au cafe au lait”, a gestului nonşalant de a fuma “une cigarette” în public, a cochetăriei, amorului liber, şansonetelor. Montebourg poarta o piesa vestimentară a cărei apariţie – ignorând inerentele modificări de croială, linie, culoare – rămâne imortalizata pe o plaja din Deauville, in anii ’20.

 Deşi este un clişeu cultural şi nu face parte din costumul populat franţuzesc, am senzaţia ca tricoul cu dungi bretone este mai “etnic” decât noile ii româneşti, deja banalizate, devalorizate, vulgarizate.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *