Mihai Eisikovits : AMINTIRI despre MAX EISIKOVITS

Max Eisikovits era un om scund şi uscăţiv. Părul rar îl pieptăna cu cărare şi întotdeauna se îmbrăca elegant, în tonuri sobre. Când îl însoţeam la plimbare prin Cluj, la fiecare pas îl saluta un câte un cunoscut. Exigenţa sa era proverbială printre studenţi. Altfel, era un om jovial. Mă invita adesea la el acasă, cânta la pian, interpreta cântece hasidice şi sinagogale şi depăna amintiri.

 

 

Max Eisikovits era văr cu tata

Tatăl meu Dezső (Dezideriu) Eisikovits, născut în comuna Iclod din judeţul Cluj, a rămas orfan de mic copil şi a crescut o vreme în familia unchiului sau de la Blaj. Max Eisikovits, viitorul compozitor, era vărul său, cu care a rămas în relaţii frăţeşti şi la vârsta adultă. În copilărie l-am cunoscut şi îndrăgit pe Unchiul Max. Apoi a venit războiul. Eu am fost încă din 1942 în detaşamentul de muncă forţată al armatei maghiare, iar în vara lui 1944, părinţii şi sora mea au fost deportaţi la Auschwitz, de unde nu s-au mai întors. După trei ani de muncă aspră, foame, frig şi umilinţe pe întinderile Ucrainei, am fost luat prizonier de ruşi. Am revenit în ţară abia în 1948. Curând am luat legătura cu Max Eisikovits care după anii petrecuţi ca profesor la Liceul de muzică din Timişoara, se stabilise la Cluj unde era un compozitor apreciat şi un profesor foarte competent şi sever, la academia de muzică.

Max Eisikovits era un om scund şi uscăţiv. Părul rar îl pieptăna cu cărare şi întotdeauna se îmbrăca elegant, în tonuri sobre. Când îl însoţeam la plimbare prin Cluj, la fiecare pas îl saluta  câte un cunoscut. Exigenţa sa era proverbială printre studenţi. Altfel, era un om jovial. Mă invita adesea la el acasă, cânta la pian, interpreta cântece hasidice şi sinagogale şi depăna amintiri. Iată câteva întâmplări anecdotice din perioada în care cutreiera satele maramureşene pentru a culege folclor evreiesc.

Un rabin intransigent

În timpul vacanţelor Max Eisikovits cutreiera locurile dens populate cu evrei, în scopul de a culege folclor evreiesc şi cântece sinagogale. Ajuns pe meleagurile maramureşene, tocmai la Vişeul de Sus, s-a prezentat la rabinul obştii pentru a-i spune de ce venise şi a-i cere ajutorul să-l introducă în familiile unde se cânta în idiş. În acelaşi timp dorea, dacă s-ar fi putut, să-i dea un însoţitor localnic, un învăţăcel de la yeşiva. Rabinul îl ascultă cu luare aminte şi apoi îi adresă o singură întrebare în limba idiş: „Ţiţes hot ier?” (Porţi Ţiţes)? Mai pe înţelesul cititorului de astăzi, dacă poartă pe sub cămaşă ţiţit – veşmântul cu ciucuri împletiţi în cele patru colţuri, aşa cum fac evreii habotnici, pentru a-şi reaminti cele 613 porunci sacre, pe care le au de îndeplinit.). Max îi răspunse sincer că nu poartă aşa ceva. Atunci rabinul i-a întors spatele arătându-i că nu are ce discuta cu un om care nu poartă ţiţes. Înţelegând că altfel nu are sorţi de izbândă, tânărul compozitor s-a dus să-şi cumpere „ţiţes” şi a revenit la rabin anunţându-l că de-acum poartă „ţiţes”. Atunci rabinul i-a spus: „Las mir zeen” (Vreau să-i văd!). După ce s-a convins că străinul a îmbrăcat veşmântul cu ciucuri, i-a pus la dispoziţie un „yeşiva-bocher” (învăţăcel de la şcoala religioasă evreiască), cu care au mers pe la casele evreieşti. Max asculta cântecele şi le nota direct pe portativ, neavând la dispoziţie nici un instrument de înregistrare a vocii.

Suspiciuni la sinagogă

Seara Max Eiskovits s-a dus la sinagogă la „minche-maariv” (rugăciunile de seară), din dorinţa de a asculta melodii sinagogale. Când l-au văzut enoriaşii pe străinul care nu purta caftan negru ca şi ei, ci se înfăţişase în haine de la oraş, l-au privit cu neîncredere, fiind încredinţaţi că era un agent fiscal sau alt amploaiat din partea autorităţilor şi s-au ţinut departe de el. Situaţia s-a limpezit de-abia după venirea rabinului şi tânărul compozitor a fost primit cu multă căldură. După rugăciune a fost invitat la cină de unul dintre gospodarii mai înstăriţi care l-a omenit cu ţuică de Maramureş şi cu „brânză cu mămăligă”. Unchiul Max a insistat că nu i se împleticise limba când mi-a povestit cele petrecute la Vişeul de Sus, pentru că niciodată în viaţa lui nu mai avusese în farfurie atâta belşug de brânză, peste porţia de mămăligă.

Şi tot el mi-a povestit despre Şabatul petrecut printre evreii din Moisei, unde a ajuns vineri seara după ce se isprăviseră pregătirile de Şabat şi cât de mult l-a impresionat primirea sărbătorii şi a doua zi, petrecută în deplină odihnă, o atmosferă cum n-a mai întâlnit nicăieri în Ardeal!

Cântecele populare evreieşti culese în 1939 au văzut lumina tiparului în 1980 la New York, în culegerea Song of the Martyrs.

„Din muzică nu se poate trăi!”

Într-o vacanţă, pe când Max încă studia la Conservator, tatăl său l-a întrebat: „Tu din ce-o să trăieşti în viaţă?”. „Din muzică!”- i-a răspuns tânărul. „Din muzică nu se poate trăi!” conchise tatăl „Înscrie-te la Drept şi fă-te avocat!”. Max i-a urmat sfatul şi a s-a înscris la drept, luându-şi licenţa şi doctoratul, dar nu a profesat niciodată şi nici nu şi-a utilizat titlul de doctor în drept, câştigându-şi existenţa numai prin cunoştinţele muzicale. În timpul războiului a fost profesor la Liceul Evreiesc din Timişoara, apoi s-a stabilit la Cluj unde între anii 1948 – 1950 a fost directorul Operei Maghiare, iar între 1950 – 1953, rectorul Conservatorului Gheorghe Dima. Era un compozitor apreciat, un muzicolog valoros şi un profesor competent şi exigent.

„Sunteţi rudă cu Max Eisikovits?!”

Odată, mult după ce Max se stinsese din viaţă (1983) călătoream în tren, alături de mai mulţi studenţi. Din discuţii a reieşit să erau în sesiune şi se duceau la Cluj, la examene. La un moment dat a intrat în compartiment un cunoscut care m-a salutat cu „Bună ziua Domnule Eisikovits, ce mai faceţi?”. În momentul acela studenţii au amuţit şi m-au privit plini de respect. Apoi o fată m-a întrebat sfioasă: „Sunteţi rudă cu Max Eisikovits, autorul celebrului curs de polifonie, biblia după care învăţăm?” „Da, a fost unchiul meu” le-am răspuns cu mândrie.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *