Tiberiu Roth: TOATE JURĂMINTELE

Yom Kipur este sărbătoarea dramatică a sufletului ziua în care, potrivit tradiţiei, evreul îşi cercetează sinele, îşi asumă încălcările Legii divine pe care le-a săvârşit – cu sau fără voie – dorind să le ispăşească. „Ziua cea mai lungă” a rugăciunilor de penitenţă, prin care cerem absolvirea de faptele reprobabile, începe cu un fel de declaraţie aparent contrarie ?!

 

Moto:Nu ştii că numai din lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? (Lucian Blaga)

Mai auzim încă în conştientul nostru reverberaţiile acestei melodii copleşitoare cu care se începe liturghia celei mai importante sărbători evreiesti Yom Kipur, Ziua Ispăşirii, şi care poartă un nume ciudat, însoţind un text şi mai ciudat : KOL NIDREI . În limba arameică, în care a fost compus acest text, titlul ei consacrat de mii de ani înseamnă: Toate jurămintele. Yom Kipur este o sărbătoare fundamentală, cea mai importantă care nu este legată de istoria poporului evreu, nici de alte evenimente consemnate în memoria colectivă, prigoniri şi dezastre sau rare prilejuri de bucurie – păstrate de milenii în amintirea generaţiilor. Nu este legată nici de mulţumirea recoltelor bogate sau de aşteptarea disperată a ploilor dătătoare de rod pământului sleit de vântul fierbinte al deşertului.

Yom Kipur este sărbătoarea dramatică a sufletului ziua în care, potrivit tradiţiei, evreul îşi cercetează sinele, îşi asumă încălcările legii (cele 613 obligaţii prevăzute în Tora), pe care le-a săvârşit – cu sau fără voie -, dorind să le ispăşească. De Yom Kipur aceste încălcări sunt evaluate şi, în raport de rezultat, în Cartea Vieţii fiecărui om se aplică sigiliul absolvirii. Parţiale sau totale. Examinarea aceasta riguroasă se repetă anual, în aceeaşi zi de Yom Kipur.

Evident această absolvire este o îndeletnicire exclusiv Divină, căci nimeni altul n-ar putea s-o facă, şi nu se referă în niciun fel la relaţiile interumane. Acolo litigiile, certurile, conflictele şi altele de acest fel trebuie rezolvate prin compromis sau ispăşirea celui care s-a recunoscut vinovat. Dacă nu se poate ajunge la o înţelegere trebuie să se recurgă la un arbitraj uman. În comunităţile din diaspora funcţionează, de peste două mii de ani, o instituţie de judecată (Beith Din) formată din minim 3 şi maxim 23 de membri, de dorit rabini sau persoane cu experienţă în materie de drept iudaic (halacha) şi drept civil. Din păcate un asemenea Beith Din (care poate avea şi împuterniciri special, stabilite prin statutele comunităţilor) nu există în România, ceea ce face ca neînţelegerile între oameni care nu sunt suficient de înţelepţi, să fie rezolve de ei, măcar odată pe an, de Yom Kipur, riscând să degenereze sau să ajungă la judecata unor oameni sau instituţii incompetente, necunoscători ai regulilor specifice, reglementate de Legea Iudaică.

Liturghia de Yom Kipur se întinde pe cuprinsul unei cărţi voluminoase (250-350 de pagini) care se citeşte şi se rosteşte sau se cântă pe parcursul a cca 12 ore din minim 25 cât durează sărbătoarea şi postul (care se zice că este „negru”, căci nu se mănâncă şi nu se bea nimic).

O importantă parte a liturghiei o constituie enumerarea „păcatelor” care în marea lor majoritate sunt de tip comportamental faţă de semeni: (agresivitate, impoliteţe, indiferenţă, calomnie, lipsă de compasiune, batjocură, bârfă, flecăreală, trădare, îngâmfare şi multe altele de acest fel) şi pentru care se cere absolvirea Divină la plural. Adică fiecare, pentru toţi.

Fiecare poartă povara responsabilităţii propriilor fapte, dar şi ale celor făptuite de ceilalţi. Un exerciţiu de solidaritate asumată.

O rugăciune cu cântec!

„Ziua cea mai lungă” a rugăciunilor de penitenţă, prin care cerem absolvirea de faptele reprobabile, angajându-ne implicit să nu le mai repetăm (este o deducţie logică) începe cu un fel de declaraţie aparent contrarie ?!

Iată o traducere ( aproximativă) a celei mai cunoscute rugăciuni evreieşti KOL NIDREI, căci despre ea este vorba, rugăciunea zguduitoare a cărei lirică sublimă adună în ajunul serii de Yom Kipur milioane de credincioşi şi necredincioşi evrei şi neevrei în Sinagogile din toate colţurile lumii, devenite neîncăpătoare pentru o seară.

Toate jurămintele, angajamentele, promisiunile, blestemele,

excomunicările, pe care le-am angajat sau promis ori ne-au legat în vreun fel, de la această Zi a Ispăşirii până la următoarele, le regretăm, le socotim absolvite, iertate, anulate sau fără însemnătate şi fără urmări care nu ne mai leagă şi nu mai au putere asupra noastră. Jurămintele nu vor conta ca jurăminte, angajamentele nu vor fi obligatorii şi promisiunile vor înceta de a fi promise.

Acesta este textul pe care, cu mare uşurinţă, duşmanii evreilor dintotdeauna existenţi, dar de la generaţie la generaţie diferiţi, l-au interpretat ca fiind o dovadă de nec ontestat al lipsei de credibilitate al evreilor,cu care nu poţi încheia o învoială, un contract sau o înţelegere, deoarece ei pot oricând s-o renege, păcălindu-şi partenerii. Acelasi text a fost uneori invocat de evrei ignoranţi sau necinstiţi (sunt şi din aceştia:)) ca să-şi justifice eventuale matrapazlâcuri. Dar nici unii nici alţii n-au înţeles esenţa şi contextul acestei „declaraţii”. Originile ei se găsesc in Pentateuch (Numeri 15;Deuteronom 26) din epoca celui de al doilea Templu, când încă toate obligaţiile prevăzute de Tora trebuiau riguros împlinite şi sancţiunile erau drastice pentru cel care le încălca. De multe ori oamenii supralicitau prin jurăminte, angajamente, chiar prevederile. Funcţiona opinia că e de preferat să-ţi impui obiective mai grele, cu riscul de a trebui să te dezici de propriul tău angajament/jurământ, decât să-ţi impui ţinte uşor de atins. Soluţia pragmatică a fost de fapt acceptarea şi consimţirea la abolirea tuturor promisiunilor care au fost luate cu avântul şi generozitatea proprie populaţiilor mediteraneene şi care nu s-au putut îndeplini, respectând minima condiţie a solidarităţii şi de a nu leza interesele nimănui.

Dincolo de ambiguităţile ce s-ar putea atribui textului, rămâne frumuseţea şi dramatismul cântului. Inspirat de acest cântec Max Bruch, un cunoscut compozitor protestant, a scris o piesă simfonică pentru violoncel şi orchestră. (o puteţi asculta aici http://www.youtube.com/watch?v=Iuz1m_BMYuk)

                                                Max Bruch

 

Ambiguităţile au suscitat polemici rabinice, la care a participat cu destulă vehemenţă şi Rabinul Aron Chorin care a fost vreme de 55de ani rabinul Comunităţii Neologe din Arad.

Dacă în primele secole ale primului mileniu, cele două religii rivale iudaismul şi creştinismul îşi disputau adepţii, cu sau fără scrupule, dar cu argumente adresate raţiunii sau sufletului, a urmat o perioadă în care creştinismul ajuns la putere lumească, a devenit militant agresiv în împlinirea unui obiectiv explicit: convertirea evreilor, inclusiv cu forţa.

După consolidarea sa, islamul, mai cu blândeţe la început, a urmat aceeaşi cale. Mijloacele, durata şi intensitatea acestui proces au fost diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, depinzând de condiţii şi împrejurări locale, de cultura şi atitudinea conducătorilor laici sau religioşi. Evreii care, sub o insuportabilă presiune, ameninţări fizice, psihice sau economice, individual sau în mici grupuri au abjurat de la credinţa lor, sunt menţionaţi sub denumirea ebraică de anusim („Cei forţaţi”) 

Evrei convertiţi cu forţa

Desigur au fost şi evrei (nu puţini) care au renunţat de bună voie la credinţa lor strămoşească, mai cu seamă în epoca modernă de după Haskala (iluminism, emancipare), fie din convingere (considerând Iudaismul o religie cel puţin incomodă), fie din oportunism. Aceşti „apostaţi” au şi ei o denumire ebraică (meşumadim), dar descendenţii lor nu se mai deosebesc, moral şi religios, de descendenţii celor forţaţi să se convertească, şi nici de ai celor care nu s-au convertit, ci pur şi simplu au abandonat religia iudaică sau iudaismul (devenind agnostici, internaţionalişti sau cosmopoliţi).

Îmi imaginez că cei care au alcătuit liturghia şi au prevăzut ca înainte de Kol Nidrei, să se spună că „Prin autoritatea Tribunalului Ceresc şi aprobarea Divină şi prin aprobarea acestei Sfinte Adunări, declarăm deplin legal să ne rugăm împreună cu cei care au greşit” s-au gândit la toţi cei care, voit sau nevoit, au părăsit poporul evreu şi la cei care s-au întors la el, din proprie voinţă.

Drumuri fără întoarcere…şi cu

Printre miracolele secolului XX putem fără îndoială menţiona reîntoarcerea evreilor ruşi la Iudaism. Asemenea legendei cu cele 10 triburi ale lui Israel pierdute în negura istoriei, dispariţia unei părţi importante a evreimii europene prin asimilare şi absorbţie în marea fiertură a comunismului sovietic era considerată ca un fel de „fait accomplit”. Am mai auzit de personalităţi de talie, să zicem europeană, despre care se ştia sau se presupunea că ar fi fost evrei, precum Ilya Ehrenburg, Boris Pasternak sau Vassili Grossman, ei fiind …” mai mult sovietici” putând fi suspectaţi de „udaism” doar printr-un incident onomastic.

Ah da! se ştia că bolşevicii (ca orice lucrătură a diavolului:) erau evrei…Chiar dacă nu toţi, dar măcar conducătorii sovietici, erau evrei, precum Troţki, Kalinin, Sverdlov şi alţii…adică iudeo-bolşevici. Dar astea se spuneau în gura mare în timpul războiului, apoi s-a lăsat o linişte şi mai mare în perioada socialisto-comunismului din România, ca să asistăm, după 1990, la o timidă revenire a teoriei „bolşevismului inventat şi importat de evrei” .

Cam atâta ştiam noi evreii din România despre cei din aparent invincibilul URSS. După prăbuşirea mitului Uniunii, am început să vedem miile de evrei ruşi care plecau spre Israel, via Gara de Nord sau Otopeni, şi să aflăm amănunte despre exodul a peste 3 milioane de evrei din toate cele 16 republici foste sovietice, anterior foste gubernii ale Imperiului Ţarist.

Cum a inceput saga evreilor ruşi

Din secolele X-XI, după dezmembrarea Regatului Khazar, evreii care trăiau de multă vreme în această zonă, ca şi în munţii Caucaz şi ai Armeniei, respectiv în Crimeea, s-au regrupat în ţinutul Kiev-ului şi chiar în oraşul Kiev unde numeroase vestigii stau mărturie şi astăzi că a existat o notabilă şi activă comunitate evreiască .

Persecuţia şi pogromurile din Europa de Vest, înteţite de armatele de cruciaţi, au determinat populaţia evreiască să-şi caute tărâmuri mai liniştite, refugiindu-se spre estul continentului, necontaminat de zelul stârnit de Papi şi de Regi pentru cucerirea Ierusalimului. În secolele următoare XIII-XIV -XV eşecul convertirilor forţate pe fondul dezastrelor produse de epidemiile de holeră, ciumă şi alte boli care făceau ravagii, a determinat în câteva ţări importante, expulzarea evreilor, ca panaceu universal pentru rezolvarea problemelor tuturor guvernelor,din toate timpurile. Astfel au fost expulzaţi evreii din Anglia(1291) din Franţa(1394), din principatele Germane, din Spania(1492) Portugalia (1497), Ungaria(1360) şi cea mai mare parte a celor expulzaţi s-a îndreptat spre est şi anume în Polonia, unde au fost invitaţi de Regele Cazimir cel Mare (1347).                                            

 

Cazimir cel Mare

Cu aproape 100 de ani în urmă prinţul Boleslav Piosul emisese Statutul de la Kalisz, un cod de reguli care conferea evreilor unele drepturi civile şi protecţie. În oraşul Kalisz s-a înfiinţat prima Comunitate din Polonia (1139) care a rezistat timpurilor peste 800 de ani. În perioada de înflorire, jumătate din populaţia oraşului era reprezentată de cei 25000 de, dar după Holocaust au rămas în viaţă doar 300.

Oraşul Kalisz, Polonia

Începand cu secolul XIV sub dinastia Jagelonilor şi apoi până la sfârşitul sec.XVIII, în perioada Uniunii Polono-Lituaniene, Regatul Polonez a devenit cel mai mare şi important stat al Europei, cu o cultură înfloritoare, universităţi de elită, mari personalităţi ale civilizaţiei umane, precum Nikolaus Kopernik, şi cu cea mai numeroasă populaţie evreiască a Europei, bucurându-se de oarecari libertăţi şi garanţii de viaţă.

„Idila” a fost întreruptă de îngrozitorul măcel comis de cazacii conduşi de hatmanul Bogdan Hmielniţki căreia i-au căzut victimă zeci de mii de evrei, femei şi copii fără vină, înjunghiaţi fără milă. Cazacii formau un grup etnic în sud-estul actualului teritoriu al Ucrainei – probabil rămăşiţe ale unora din populaţiile componente ale Khazariei – în perioada Uniunii Polono-Lituaniene devenind vasali ai marilor nobili polonezi şi erau organizaţi în două mari clanuri: cazacii Zaporojeni şi cazacii de pe Don. Primii au rămas în istorie, datorită isprăvilor de sub conducerea hatmanului lor Bogdan Hmielniţki, personaj controversat ca mulţi alţii în istoria mai veche sau mai recentă. Evreii îl consideră un criminal feroce, un ucigaş notoriu care a iniţiat, organizat şi condus cu sânge rece pogromul evreilor polonezi. Cazacii de sub autoritatea lui au omorât copii şi bătrâni neputincioşi, au violat femei, aceste masacre soldându-se cu peste o sută de mii de morţi, în 2-3 ani, începând din 1648. Polonezii îl consider un duşman de moarte căci a ucis floarea nobilimii poloneze, dar şi nenumăraţi preoţi, soldaţi şi ţărani, a dat foc la mănăstiri şi biserici catolice şi rebeliunea lui a reprezentat semnalul pentru dezmembrarea marelui şi puternicului regat al Poloniei. Ruşii îl consideră făuritorul Rusiei Mari, care a reunit bieloruşii cu ucrainenii, cu muscalii (velikoruşi), în timp ce ucrainenii îl venerează ca erou naţional, pe marele eliberator care a recucerit Kievul, de sub jugul polonez şi a proclamat independenţa Ucrainei. Statuia lui stă sfidătoare, uriaşă, în faţa Catedrala Sfintei Sofia la Kiev.

Statuia lui Bogdan Hmelniţki

 

Ceea ce a început Hmielniţki avea să desăvârşească, după un secol, Ecaterina cea Mare, împărăteasa nemţoaică a Rusiei Mari, prietena lui Diderot şi Voltaire, continuatoarea operei lui Petru cel Mare, care a trebuit doar să întindă mâna ca să semneze – la 13 octomvrie 1795- ultimul act de împărţire a Poloniei între Prusia, Austria şi Rusia.

Ecaterina cea Mare

 

Un ghetou cât o ţară

Odată cu împărţirea Poloniei au fost împărţiţi şi „evreii ei”. Nu mai aveau cum să se mai refugieze spre est, căci împărăteasa „cu cei mai mulţi amanţi”, le-a interzis să iasă din „rezervaţia” pe care le-o destinase, denumind-o pompos „ţinutul de Rezidenţă”, în realitate un ghetou uriaş, cuprinzând Ucraina de Vest, Polonia de Est, Belorusia, Basarabia, Bucovina şi Galiţia. Circa 1 milion de kmp, cu o populaţie multietnică de cca 43 milioane, din care (potrivit recensământului din 1897) 5,12 milioane erau evrei. Lor le era interzis să locuiască în oraşele Kiev, Nikolaev, Sevastopol şi Yalta, dar nu puteau locui nici la ţară, neavând dreptul de a poseda pământ deci nici să se îndeletnicească cu agricultura (ocupaţia majorităţii populaţiei) .Le rămânea învăţătura, ceea ce şi făceau cu sârg, dar numai din asta nu se putea trăi.

 

Harta Ţinutului de Rezidenţă

 

O treime se ocupa de meşteşuguri (croitori, cizmari,tâmplari, cărăuşi,etc) o treime de comerţ(în special ambulant)…restul neavând surse de venituri. Cei mai mulţi trăiau în sărăcie, iar restul în mizerie.

Din cînd în când se mai puneau la cale pogromuri „spontane”:), pentru ca evreii să-şi dea seama că se poate şi mai rău. Temutul consilier din umbră al ţarilor Alexandru III-lea şi Nicolae II-lea, Constantin Pobedostenov proorocea că o treime a evreilor din Rusia va muri, o treime se va asimila şi o treime va emigra.

Ceea ce s-a confirmat „cu vârf şi îndesat” din această sumbră proorocire a fost emigrarea. Mai lentă începând cu 1830 (1000 – 4000 anual) şi a crescând la un ritm de 100000 de persoane pe an spre sfârşitul sec.XIX – începutul sec. XX. Între 1880-1920 au imigrat în SUA 2,5 milioane evrei, cei mai mulţi din „Ţinutul de Rezidenţă”, în care locuiau 94% din evreii Imperiului Rus. Alţii au emigrat Anglia (200000), Canada (100000) Africa de Sud (40000).                                                         Constantin Pobedostenov

Cei care au rămas în Rusia, încă foarte mulţi, datorită unei natalităţi copleşitoare – susţinută de convingerile şi constrângerile religioase – în ciuda şi în dispreţul sărăciei, au încercat să militeze pentru o soartă mai bună.

La orizont se conturau (încă în mare ceaţă) două alternative, la a căror identificare şi apoi dezvoltare au contribuit din plin intelectualii evrei din Rusia (care cuprindea şi Polonia, în acea vreme) şi anume:

Sionismul şi socialismul

Practic pionerii sionismului au fost evreii din Rusia, Polonia şi România. Primele 4 valuri de Alia au pornit din aceste ţări. Au inceput în anul 1882 BILU-imii, printre care „inventatorul” limbii ebraice moderne Eliezer ben Iehuda, apoi rând pe rând au venit marii făuritori ai Israelului modern: David ben Gurion, Berl Kaţnelson, A.D.Gordon, Arthur Rupin, Iţhak ben ţvi, Iosif Trumpeldor.

Eliezer ben Iehuda

După izbucnirea revoluţiei începând cu 1918, emigraţia din Rusia respectiv din toate republicile URSS, a încetat până în anii 1970-80.

Socialismul a fost marea amăgire (şi mult mai târziu, marea dezamăgire)a evreilor din „Ţinutul de Rezidenţă” şi, în mod evident, mulţi evrei au jucat un rol important în declanşarea Revoluţiei Democratice din Februarie (Kerensky) şi apoi a Revoluţiei din Octombrie (Lenin), precum şi în apărarea şi consolidarea regimului sovietic, până la „contrarevoluţia” lui Stalin şi instalarea regimului dictaturii lui personale, când influenţa şi rolul politic jucat de conducători evrei (sau cu origini evreieşti) a scăzut aproape în totalitate.

Implicarea evreilor în mişcările politice de factură democratică, având drept scop răsturnarea regimului absolutist şi instalarea unui regim parlamentar, a fost firească şi a început cu formarea Uniunii Muncitorilor Evrei (BUND), dar şi cu participarea activă în conducerea unor partide revoluţionare neevreieşti, precum Partidul Socialist-Revoluţionar, Partidul Muncitoresc Social-Democratic care avea să se scindeze în două aripi binecunoscute: Menşevică şi Bolşevică. Paradoxul rezidă în faptul că ambii întemeietori ai aripii menşevice erau evrei: Paul Axelrod şi Iulius Martov, dar eticheta iudaică s-a lipit pe aripa bolşevică :). Ce-i drept şi aripa bolşevică a avut câţiva lideri evrei proeminenţi ca Leon Troţki, Zinoviev, Kamenev, Sverdlov.

Troţki

Era pur şi simplu frapant ca într-o ţară în care nu era obiceiul să-i vezi pe evrei la putere, să te trezeşti cu un evreu la Preşedinţia ţării şi cu altul în fruntea Ministerului de Război!! Este remarcabilă observaţia unui istoric rus: ”Apariţia bolşevismului este legată de particularităţile istoriei ruse, dar excelenta organizare a bolşevismului se datorează comisarilor evrei.”.

Problema majoră a noii puteri, care avea de înfruntat provocări majore, ca războaiele contra „albilor”, haosul economic şi administrativ, opoziţia diferitelor structuri sociale şi etnice, era lipsa de organizare şi control. Imensul imperiu nu putea funcţiona fără reţeaua rutinată a birocraţiei ţariste, părăsită de slujitorii ei consacraţi, în care oricum noua putere nu mai avea încredere. De unde să iei la repezeală sute de mii de persoane instruite, vorbitoare de mai multe limbi folosite în numeroasele teritorii locuite de tot atâtea etnii diferite? Persoane oneste şi de încredere fără relaţii obscure cu foştii ocupanţi ai scaunelor sau fotoliilor:) administraţiei ţariste? Întrebare retorică. Exista un singur răspuns prompt şi potrivit, sutele de mii de tineri evrei, proaspăt ieşiţi din dosul gardurilor „Ţinutului de Rezidenţă”, desfiinţat de revoluţie. Şi iată că învăţătura i-a salvat şi i-a propulsat pe evrei. Ei au ajuns în poziţii cheie în linia a doua, dar cea mai importantă a deciziei. Nu au stat foarte mult în aceste poziţii, doar timpul necesar Regimului pentru a-şi pregăti cadrele de care avea nevoie, majoritari, nu minoritari, educaţi, dar nu foarte!

Cea mai importantă libertate pe care au dobândit-o evreii rămaşi în Uniunea Sovietică a fost libertatea de a învăţa, de care s-au folosit copios. Un procent foarte onorabil al oamenilor de vază şi de notorietate internaţională din fosta URSS sunt evrei sau cu „descendenţă” evreiască.

Cu toate că încă din 1919 aproape toate sinagogile au fost fie dărâmate, fie folosite în alte scopuri mai practice, neexistând alte locaţii destinate prin tradiţie sau cultură menite să oprească fărâmiţarea şi „deiudaizarea poporului evreu”, evreii din Rusia nu au vrut să renunţe la identitatea lor naţională/religioasă.

Începând cu anul 1970 şi până în 1990 au plecat din Uniunea Sovietică cu destinaţia Israel 200000 de evrei. A fost o mare performanţă ca dintr-o ţară comunistă să se accepte o derogare de asemenea amploare, de la politica „porţilor închise”. A fost o importantă victorie a democraţiei, construită pe temelia curajului ”refuznicilor”, care au înfruntat mizeria şi umilinţa din puşcăriile comuniste, cu susţinerea viguroasă a lobby-ului şi solidarităţii evreilor americani. Acesta a fost şi un semnal al slăbirii regimului comunist sovietic care şi-a dat obştescul sfârşit în 1991.

Dar exodul evreilor din fostele ţări ale imperiului sovietic abia a începuse. În Israel au făcut Alia peste 1 milion. Imigraţii masive au fost în SUA, Germania, Anglia, Canada, Australia totalizând un alt milion. Aproape toţi aceşti peste 2 milioane, într-un fel sau altul, s-au întors la iudaism, fie ca cetăţeni laici ai Statului Israel, fie ca întemeietori de comunităţi religioase în Germania sau în alte ţări. În competiţia dintre sionism şi socialism, începută de evreii ruşi cu peste 100 de ani în urmă, cei care au pariat pe succesul socialismului, (sub forma încercată de comunismul bolşevic) au pierdut. Evreii ruşi,oriunde s-ar duce poartă cu ei limba maternă, limba şi cultura rusă. Nu este lipsit de importanţă că din cei circa 14milioane de evrei din lume, cei mai mulţi au engleza ca limbă maternă, urmaţi îndeaproape de cei de limbă ebraică şi apoi de cei de limba rusă. Şi mai este ceva important. Oricât de mult să fi suferit milioanele care au părăsit Rusia, dar şi cei cca 500000 care au rămas, ei vor purta în suflet amintirea secolelor de convieţuire şi vor preţui cu recunoştinţă tot ce a fost bun şi generos de-a lungul lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *