În ceea ce scriu nu mi se par relevante sau de interes referiri sau judecăţi la adresa profilului populaţiilor sau grupărilor care le practică. Pun accent exclusiv pe o latură, de natură mai mult tehnică a problemei, şi care potenţial priveşte pe fiecare individ al rasei umane: modul cum un părinte dispune de mandatul său asupra copiilor aflaţi în tutela lui. Poate fi vorba deci nu numai de copiii proprii, ci şi de copiii adoptaţi sau primiţi în îngrijire, indiferent de modalitate.

 În numărul trecut al publicaţiei Baabel a apărut articolul lui George Farkaş , întitulatPrejudecăţi xenofobe sau idei ultra progresiste?

http://tabelaro/index.php/voce-din-baabel/504-george-farkas-prejudecăţi-xenofobe-sau-idei-ultra-progresiste

Din ceea ce se prezenta în articol mi s-a părut că reacţiile personalităţilor publice au fost exclusiv îndreptate spre a descifra intenţiile ascunse – rasiste, xenofobe – ale acelora care au decis să promoveze această iniţiativă şi prea puţin spre esenţa chestiunii în sine, care ar fi, după părerea mea, felul cum adulţii gestionează mandatul de tutelă pe care îl au asupra copilului lor.

La fel de mult s-a discutat despre profilul politic şi ideologic al celor care au pus această problemă (tot felul de activişti organizaţi sau spontani, dar şi de către Parlamentul Consiliului Europei, în articol desemnaţi cu o denumire generică Înţelepţii Consiliului European) şi despre intenţiile răuvoitoare ascunse în spatele iniţiativelor împotriva mutilării minorilor.

Am făcut un comentariu la articol dar acesta a rămas fără răspuns. Încerc astăzi să aduc nişte completări.

Fac aceste comentarii pornind de la păreri personale, încercând să scriu un eseu fără pretenţia de a oferi o soluţie. Nu sunt implicat şi nici adept al vreunei mişcări sau ideologii politice sau de altă natură, nu sunt direct afectat sau ameninţat de aspectele problemei de care discutăm.

În ceea ce vreau să scriu nu mi se par relevante sau de interes referiri sau judecăţi la adresa profilului populaţiilor sau grupărilor care le practică. Pun accent exclusiv pe o latură, de natură mai mult tehnică a problemei, şi care potenţial priveşte pe fiecare individ al rasei umane: modul cum un părinte dispune de mandatul său asupra copiilor aflaţi în tutela lui. Poate fi vorba deci nu numai de copiii proprii, ci şi de copiii adoptaţi sau primiţi în îngrijire, indiferent de modalitate.

Fondul şi conţinutul problemei. Propunerea unei definiţii.

Constrângerile cu efect de mutilare ireversibilă asupra minorilor. Sunt mutilări fizice practicate prin intervenţie non-medicală de manieră chirurgicală asupra minorilor, cu sau fără acordul acestora. Categoria este mai largă decât ar părea. Aici putem enumera una din cele mai răspândite şi practicate în prezent, mutilarea genitală feminină şi masculină – o practică cu caracter ritual (nu necesar religios) aplicată minorilor.

Alte practici similare chiar dacă cu motivaţii diferite:

• în secolele trecute se practică extirparea coastelor pentru obţinerea unei talii mai subţiri
• protezele glandelor mamare – pentru că asta sunt de fapt ,,implanturile”
• protezele pentru limitarea creşterii piciorului
• alte intervenţii ,,estetice” nejustificate de necesitatea corectării unor malformaţii severe – practicarea de orificii pentru cercei în urechi dar şi alte locuri
• tatuajele
• As mai adăuga căsnicia forţată cu minori. Aceasta are multe caracteristici ale unei mutilări ireversibile. Lista este, în mod sigur, mult mai mare. Dintre acestea, în atenţia mea sunt numai acelea care nu sunt aplicate propriei persoane ci altor persoane minore. Pe acestea le-am încadrat în grupa de mutilări cu sensul explicat mai sus.

Să le punem pe toate cap la cap

Tutorii minorilor (includem aici părinţii) sunt în mod exclusiv placa turnantă a practicilor de mutilare asupra acestora. La rândul lor, tutorii acţionează mai mult sau mai puţin din proprie iniţiativă, dar adesea în virtutea unei convingeri sau comandament din partea unor lideri sau percepte. Perceptele, de exemplu o carte religioasă – dar nu numai – au practic aceeaşi funcţie ca liderii înşişi, anume de prelungirea voinţei lor. Liderii pot acţiona direct sau prin intermediari – bătrânii familiei, ai clanului, ai comunităţii. Aceasta fiind infrastructura, tutorii se simt obligaţi (în cele mai multe cazuri, fără a pune sub semnul întrebării această obligaţie şi fără a vedea o posibilă ieşire) să aplice aceste practici la momentul potrivit asupra minorilor de care dispun.

Despre minori putem spune că ei nu aleg în adevăratul înţeles al cuvântului să fie obiectul respectivei mutilări. Se poate obiecta că există mult mai multe astfel de intervenţii asupra minorilor – pe care nimeni nu le contesta -, cele care intră în paleta ,,educaţiei”. Diferenţa faţă de acestea este că mutilările sunt ireversibile şi exclusiv de natură anatomică. Mai emit un postulat (pe care nu am de gând să îl argumentez) anume că mutilările sunt a) în fapt inutile b) de multe ori periculoase sau cu potenţial de risc c) amânabile până la atingerea maturităţii celor care le fac obiectul.

La fel ca şi în articolul de la care am pornit, am să încerc să nu trag concluzii.

După cum vedeţi, am acoperit mai mult de o pagină cu considerente fără ca să ating într-un fel problema unor grupuri ca musulmani, evrei credincioşi, europeni activişti de stânga, păgâni, atei, antisemiţi, anti-islamici, rasişti sau xenofobi (lista poate fi continuată).

Practicile mutilării trupului sunt vechi de când umanitatea. Ele au evoluat, s-au înmulţit sau redus ciclic, în funcţie de apariţia ideilor, religiilor, grupărilor umane. Dacă facem abstracţie de toate acestea, rămâne un numitor comun deloc de neglijat.

În intimitatea căminului, un părinte sau un tutore se află izolaţi de privirile din exterior, faţă în faţă cu copilul lor minor. Tutorele şi mandatul său sunt elementele care de fapt pot fi obiectul unor păreri critice – bine intenţionate, cel puţin până când contrariul e dovedit, nu prezumat – din partea altor indivizi umani, la rândul lor potenţiali părinţi.

Civilizaţia modernă a definit dreptul copilului în forme care nu se pot sustrage evoluţiei societăţilor Chiar dacă definiţia este imperfectă, pasibilă de distorsiuni, nu avem altceva mai bun. Avem curajul să respingem obligaţia de a respecta dreptul copilului? Oficial, niciodată. Practic, de multe ori, cu tot felul de justificări de rigoare.

Retorică

Cu ocazia punerii problemei ,,intervenţiilor non-medicale asupra sănătăţii copilului”, aşa cum se scrie în articolul citat, ,,reacţiile.. nu se lasă aşteptate”

Ceea ce îmi atrage atenţia că aceste reacţii sunt:

• instantanee, ,,pe nerăsuflate”, mecanice denotând abordarea a priori unei reacţii defensive:
• venite de la vârf
• ignoră problema în sine: mutilarea minorilor
• se folosesc de o retorică stufoasă, dar bazată pe un număr limitat de elemente, mereu aceleaşi:

1. Defăimare

2. Manifestare a urii religioase

3. Jignirea Xxx (se menţionează o anume comunitate sau mai multe)

4. Insultarea credinţelor (variantă a postulatului 2)

Dacă stăm să ne gândim, iniţiativa de a pune în discuţie limitarea puterii tutorilor de a interveni mutilator şi ireversibil asupra minorilor nu are în mod necesar nicio tangenţă cu cele patru postulate retorice de mai sus. Dacă este atât de important pentru o comunitate, grupare, să-i fie respectată aprioric codexul, de ce ar ezita atunci tutorii să adopte şi Drepturile Copilului, ca pe un Codex cel puţin de acelaşi rang cu respectivele codexuri la care se face apel când se justifica mutilarea minorilor?

Dacă s-ar gândi şi proceda în acest mod, orice punere în discuţie a Drepturilor copilului ar putea fi automat respinsă că fiind 1) defăimare 2) manifestare a urii pentru copii (iată un numitor comun!) 3) jignire 4) insultarea credinţei.

S-ar crea o situaţie simetrică care probabil ar mai diminua apetitul unor lideri de a lua o poziţie goală de conţinut în contul comunităţilor pe care le reprezintă.

Vreau să mai precizez că nu susţin în niciun fel (cine ar putea) dreptul unei ţări să impună altei ţări adoptarea unei legi, indiferent cât de rezonabilă ar fi ea. Nu adoptarea unei legi, mai ales nu de către guvernul altei ţări, mă preocupă şi nu asta e treaba mea.

În acelaşi timp însă, cred că este rezonabil să te aştepţi de la toţi liderii ca atunci când la nivel global cineva prezintă o iniţiativă ca aceasta, legată de drepturile copiilor, aceşti lideri să o trateze, dacă nu altcumva, cu mai multă seriozitate şi respect reciproc, şi nu să se arunce direct în tranşeea retoricii tocite. În plus, să acorde respect şi prezumţie de bune intenţii oricui, mic sau mare, care la nivel internaţional pune aceste probleme. În fond, şi aceştia din urmă, cei care critică, pot recurge la aceeaşi retorică, situaţie în care se ajunge la aceeaşi poziţie penibilă, iraţională şi imatură aşa cum s-a întâmplat adeseori în istoria omenirii. Oricine, indiferent de vinovăţiile lui, are dreptul să semnaleze o anomalie. Într-un tren care ia foc nu există restricţii cine să tragă semnalul de alarmă, la fel de bine cum toţi ştiu că abuzurile nu trec neobservate.

Mai trebuie adăugat că primii care vor folosi critici justificate ca monedă pentru reglarea unor conturi faţă de altă comunitate sunt de fapt adversarii comunităţii respective. Acest fapt nu ar trebui niciodată folosit pentru a înăbuși – chiar dacă în mod preventiv sau din diplomaţie – orice fel de critică neutră în raport cu conflictul dintre cele două comunităţi.

Dacă îmi permit să-mi exprim o convingere, ea este că mutilările minorilor se vor diminua nu în primul rând prin legislaţii care să interzică şi sancţioneze, ci atunci când societăţile le conferă părinţilor înşişi statutul şi mandatul de se abţine de la practicarea lor, cel puţin pe toată perioada cât copilul este minor. Faza aceasta, la rândul ei, nu poate surveni de la sine. Ea depinde de slăbirea chingilor în care este ţinut tutorele în societate. El însuşi poate forţa slăbirea acestor chingi, dar societatea secularizată trebuie să îl susţină cu informaţii şi cu sprijinul legii. Este poate foarte mult până atunci, primii paşi nu pot fi făcuţi în condiţiile în aceasta dezbatere este înăbuşită în retorici irelevante.

Un exemplu simplu 

O familie din România cu copil nou născut a primit cadou de la naşi o pereche de cercei. Părinţii, unul provenit mediul rural, cu concepţii conservatoare şi altul din mediu urban, cu concepţii liberale, nu au putut cădea de acord dacă să ducă copilul imediat la o moaşă pentru a face orificiile cu pricina. Unul dintre părinţi obiecta că este o intervenţie mutilatoare care trebuie amânată până când copilul ajunge la maturitate.

Celălalt a invocat că asta ar însemna o jignire faţă de naşii, pe care acest părinte, sub influenţa tradiţiilor rurale, îi percepea ca lideri cu drepturi absolute. Ca subterfugiu retoric, tot părintele a evocat frustrarea pe care copilul ar putea-o resimţi în lipsa podoabelor şi greutatea de a face aceeaşi intervenţie la vârstă majoră.

Ce a urmat.

Unul dintre părinţi, a dus copilul, fără încuviinţarea celuilalt, pentru a i se practica orificiile. Frustrarea celuilalt părinte a fost deosebit de intensă şi nu a dispărut niciodată.

Copilul a purtat o vreme, la vârstă fragedă, cercei, după care în adolescentă a renunţat de tot la ei. În mod simbolic, s-a putut constată că nu i-a purtat nici măcar la nuntă, care este un ritual cu încărcătură maximă de simbol al tradiţiilor

Privind înapoi. Dacă copilul ar fi fost întrebat la o vârstă fragedă (după o prealabilă ,,explicaţie”, de fapt ,,lămurire” a rostului acestui gest) ar fi spus foarte probabil DA. Cu mintea lui matură a spus însă un NU hotărât şi independent.

Fără concluzii

Dragi părinţi, tutori, umanişti, români, evrei, suedezi, dragi hippy, dragi liberali, credincioşi, atei, minori şi adulţi

Va veni momentul când va veţi află în intimitatea căminului dumneavoastră ochi în ochi cu odrasla iubita de 3 săptămâni, 3 luni, 3, 7 sau 15 ani.

Sunteţi trecuţi prin viaţă, aveţi o convingere politică, religioasă, culturală, etnică – sau poate, dimpotrivă, aproape niciuna. Aţi înfruntat necazuri, aţi provocat necazuri. Sunteţi implicaţi într-o reţea socială, având contact cu bătrânii familiei, cu preotul, cu Guru, cu şeful de compartiment, cu gaşca de după serviciu de la o bere, cu Formatoarea-de-Opinie de la antena favorită şi, de ce nu, cu scriitorul, filosoful sau regizorul de film favoriţi Sau poate prindeţi ,,posturi străine” de la extratereştrii… Cine ştie.. Multe din apartenenţe v-au fost impuse. Pe altele le-aţi căutat la vârstă tânără, ca apoi să încercaţi, uneori fără succes, să scăpaţi de ele. Pe altele le-aţi păstrat, pe altele le căutaţi încă. Un lucru e cert: niciodată nu veţi fi atât de singuri încât să vă fie uşor să luaţi decizii vitale fără a fi influenţaţi, presaţi, fără a avea mustrări de conştiinţă, complexe de laşitate, dileme morale. Punând problema în acest fel, puteţi însă realiza că viaţa dumneavoastră nu se reduce numai la convingerea religioasă, ideologică, sau la apartenenţa etnică.

Dacă citiţi acest paragraf, veţi fi de acord cu mine cât de complexă e personalitatea dumneavoastră, cât timp a durat să v-o construiţi şi, oricât aţi fi de bătrâni, nu este desăvârşită.

În opoziţie, cât de neajutorat şi limitat în mijloace este cel pe care l-aţi zămislit, în momentul în care în intimitatea căminului vă priviţi ochi în ochi. Aş putea asemui această situaţie cu David şi Goliat faţă în faţă, în care însă David nu are nici măcar o praştie.

Copilul dumneavoastră dispune însă de nişte însuşiri pe care mulţi dintre noi le-am pierdut sau le ni s-au tocit: încrederea necondiţionată în părinţii lui. Îşi pune cu căldură şi speranţă viaţa şi inima în mâinile dumneavoastră. Nu e o metaforă, acesta este printre primele lui angajamente majore. Copilul nu v-a căzut din ceruri. Este acolo în faţa dumneavoastră, vă priveşte şi înţelege Să nu ne amăgim să tragem concluzia că, pentru cele spuse mai sus, ne e cumva inferior. E dotat, dar, la fel că orice nou-venit, trebuie să înveţe să găsească ,,ieşirile”, să recunoască noul. O va face cu rapiditate uluitoare dacă va beneficia de empatia, sprijinul şi respectul dumneavoastră.

Spuneam că spre deosebire puterile şi slăbiciunile pe care vi le conferă experienţa dumneavoastră de viaţa şi conexiunile sociale, copilul se prezintă în faţa dumneavoastră că un nou-venit înarmat cu atât cât îi dă mâna, cu cât a încăput în trusa lui de prim ajutor. Nu e puţin, dar e infinit mai puţin decât muniţia de care dispuneţi. Spre deosebire toţi ceilalţi vectori care stau la coadă să dispună absolut de dumneavoastră, să vă convingă, lămurească. Politicieni, lideri religioşi, Înţelepţii Familiei (sau ai Consiliului European) toţi cu perceptele, soluţiile, sistemele lor de valori şi convingeri pe care găsesc de cuviinţă să vi le impună.

Recunosc că asta apare ca o dilemă. Nu tot ceea ce vi se pretinde şi impune sunt elemente dăunătoare. Dimpotrivă. Dar, aţi putea admite măcar ideea să vă mai gândiţi o dată înainte de a vă supune copilul la un comandament venit de sus? Să meditaţi dacă acest comandament nu îi va fi dăunător? Să nu trageţi în mesager din cauza uniformei pe care o poartă, înainte de a înţelege şi ce vrea să spună? Oare nu există undeva şi un comandament, chiar dacă mult mai vag şi mai puţin spectaculos, de a-ţi proteja proprii copii? Dacă vă apasă nedumerirea, poate un gând la cee ace este sau nu legal acolo unde trăiţi – sau în altă parte – poate limpezi dilema. Legile sunt perfectibile, dar chiar imperfecte cum vor fi întotdeauna, să admitem ca trebui să primeze asupra obiceiurilor.

Dacă da, poate cu următoarea ocazie când sunteţi puşi în situaţia să săriţi în apărarea unor principii care unora li se par goale, veţi ezita măcar o clipă.

Ceea ce vom face după aceea, depinde de fiecare dintre noi. Suntem în situaţii diferite, epoci diferite, iar laşitatea este şi ea o trăsătură umană.