Lucian Zeev-Herşcovici: PELERINAJ în ŢARA SFÂNTĂ – POVESTIREA unei DOAMNE

Ce loc ocupă Locurile Sfinte în gândirea religioasă devoţională a creştinilor credincioşi? Ce reprezintă pelerinajul creştin în Ţara Sfântă? Care este scopul pelerinilor, dorinţa lor cea mai puternică? Ce impresie fac Locurile Sfinte asupra acestor oameni? M-am gândit la aceste lucruri încă odată, răsfoind cartea ”De Florii în Ţara lui Iisus”, scrisă de doamna Dorina Stoica din Bârlad.

Ce loc ocupă Locurile Sfinte în gândirea religioasă devoţională a creştinilor credincioşi? Ce reprezintă pelerinajul creştin în Ţara Sfântă? Care este scopul pelerinilor, dorinţa lor cea mai puternică? Ce impresie fac Locurile Sfinte asupra acestor oameni? Aceste întrebări au fost puse atât de lumea creştină, cât şi de lumea evreiască, precum şi de lumea laică încă din perioada primelor secole ale erei creştine.

Răspunsuri pot fi găsite în jurnalele şi povestirile pelerinilor înşişi, în descrierile pe care le fac Ţării Sfinte, a locurilor menţionate în Biblie. Datorită acestor jurnale, itinerarii şi descrieri, situaţia Palestinei şi viaţa locuitorilor ei în diferite perioade istorice este cunoscută. Există şi bibliografii ale acestei literaturi, incluzând mii de titluri, de exemplu cea făcută de Titus Tobler în anul 1867 şi de cea începută de Peter Thomsen la sfârşitul secolului al 19-lea şi continuată ulterior de Otto Eissfeldt şi Leonhard Rost, ajungând până la anul 1945. Printre vizitatorii creştini al Ţării Sfinte, care şi-au povestit călătoria în scris au fost şi români, precum Dimitrie Bolintineanu, Gala Galaction, Dumitru Stăniloaie, Vasile Stanciu, Alexandru Rosetti şi alţii. Până şi un scriitor laic, orientat spre stânga, Alexandru Sahia, a fost impresionat de Ţara Sfântă, povestindu-şi călătoria în mod parţial în câteva articole. A vizita Locurile Sfinte, a se închina la Mormântul Sfânt fusese un ideal al creştinilor credincioşi de toate religiile creştine în secolele precedente. Era ”a face hagialâc”, a deveni ”hagiu”; pe lângă bucuria devoţională a credinţei, un hagiu era respectat în mod deosebit de către cei care îl cunoşteau, mai ales dacă aducea şi ”lemn sfânt” din Ţara Sfântă. Nu vreau să analizez aceste fapte: consider că fiecare om drept şi credincios are credinţa lui (inclusiv ateii în forma lor), adăugând convingerea mea, că Dumnezeu este Unul Singur, Creatorul lumii şi al tuturor oamenilor, pentru toţi oamenii, indiferent de apartenenţa lor etnică şi religioasă. şi indiferent de credinţa fiecăruia şi a formei ei de manifestare. Astăzi, pelerinajul nu mai este făcut doar individual. Mulţi pelerini vizitează Ţara Sfântă (şi, implicit, Israelul) în grupuri organizate în cadrul aşa-numitului ”turism religios”. Am întâlnit numeroase grupuri de acest fel în vechiul oraş al Ierusalimului. Vorbitori de limbi diferite – engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, suedeză, poloneză, greacă, japoneză, coreeană, filipineză, română şi altele… Ca şi într-o biserică din Ierusalim, pe ai cărei pereţi este scrisă rugăciunea creştină ”Tatăl Nostru”, din Evanghelie, în toate limbile. Din nou, fiecare om cu credinţa lui…

M-am gândit la aceste lucruri încă odată, răsfoind cartea ”De Florii în Ţara lui Iisus”, scrisă de doamna Dorina Stoica din Bârlad, care a vizitat Ţara Sfântă în anul 2012 în cadrul unui grup de pelerini români creştini. Cartea a apărut la Bârlad în anul 2013 la editura Sfera. Autoarea povesteşte vizita făcută în Ţara Sfântă (respectiv în Israel şi în Teritoriul Palestinian), adăugând şi câteva lucrări bibliografice care completează cele văzute şi simţite de ea. Menţionez că doamna Dorina Stoica nu este o debutantă în ale scrisului: anterior, ea a publicat trei volume de poezie (două dintre ele fiind volume de poezii religioase), un volum de proză scurtă şi un volum memorialistic, toate în perioada 2009-2012. Un debut întârziat, dar care dovedeşte prolificitate literară, credinţă religioasă profundă şi sensibilitate exprimată în scris. Sensibilitate care se reflectă şi cartea la care ne referim, care nu este o simplă prezentare de informaţii, ci include trăiri sufleteşti puternice, sentimentele unei femei credincioase, spre exemplu cele manifestate la procesiunea de Florii de la Betania:

O fericire de nedescris se oglindea pe feţele tuturor. Când au început să bată clopotele, semn că procesiunea se va mişca, toată lumea purta în mâini ramuri de finic şi cruci din frunză verzui lucioasă de palmier. Feţele tuturor erau zâmbitoare. Mă uitam în jur şi aş fi vrut să îmbrăţişez pe toată lumea, sau să strig <<Vă iubesc pe toţi!>>, şi cu adevărat în acele momente sentimentul era general şi molipsitor. Mi-am luat încălţămintea în mână. Doream să parcurg cei câţiva kilometri desculţă asemenea Mântuitorului, Apostolilor şi tuturor celor care din dragoste, din credinţă, sau doar din curiozitate omenească îl însoţeau acum două milenii şi mai bine, la intrarea triumfală în Ierusalim”.

Ajutată de o prietenă româncă stabilită de mulţi ani la New York, autoarea îşi realizează visul de a ajunge ”la Locurile Sfinte, în Ţara lui Iisus, pe pământul mântuirii, a făgăduinţei, acolo unde pietrele vorbesc şi cerurile sunt deschise”. Ea pleacă la drum după ce se pregătise duhovniceşte ”pentru a trăi Evangheliile acolo unde ele s-au petrecut”. Aeroportul Ben Gurion, Tiberias (=Tveriah) şi Marea Tiberiadei (=Kineret), Capernaum (=Kfar Nahum), râul Iordan (=Yarden), Muntele Tabor, Cana Galileei (Kafar Kana), oraşul Nazaret (=Naţeret), Haifa şi Muntele Carmel, Ierihonul (=Jericho), Marea Moartă (=Yam Hamelach), Betleemul (=Beit Lechem), ”Sfânta Cetate Ierusalim” (=Yeruşalayim), cu toate locurile menţionate în Biblie, atât în Biblia Ebraică (”Vechiul Testament”), cât şi în Noul Testament, ca şi alte mănăstiri, biserici şi Locuri Sfinte se perindă în faţa ochilor autoarei pelerine. Ea este impresionată de fiecare dată, căutând să-şi mulţumească sufletul prin credinţă, prin bucuria de a vedea lumea, are parcă senzaţia că trăieşte alături de ”Mântuitor” , de Apostoli şi de Sfinţi. Este experienţa unei trăiri mistice, parcă a unei transcendenţe, a înălţării în altă lume, cea a credinţei, diferită de lumea reală, contemporană. Pentru ea, Ierusalimul este Oraşul Sfânt al celor trei mari religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Mergând pe drumul pe care l-a parcurs Iisus pe Drumul Crucii, pe Via Dolorosa, cu cele 14 popasuri, până la Biserica Sfântului Mormânt, precum şi la Mormântul Regelui David, la Zidul Plângerii (=Zidul de Apus), autoarea pelerină reuneşte trăirea mistică şi trecutul cu prezentul şi realitatea. Ea povesteşte ceea ce se poate povesti despre Ierusalim – trecut şi prezent, locuri şi oameni, inclusiv despre evreii religioşi contemporani care îl aşteaptă pe Messia (=Maşiach), îşi petrec timpul în rugăciune şi studiu al Torei (=Pentateucul din Biblia Ebraică) şi caută să respecte toate normele halachice (=ale dreptului iudaic). Autoarea menţionează – şi uneori chiar descrie amănunţit – instituţiile religioase româneşti din Ţara Sfântă, precum Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim, Aşezământul Românesc de la Ierihon şi altele. Bineînţeles, un uită să menţioneze şi preoţii ortodocşi români aflaţi în Ţara Sfântă care servesc drept ghizi turistici şi îndrumători religioşi grupurilor de pelerini români. Ea nu uită să adauge – cu patriotism, dar şi cu puţin humor – că ghizii grupurilor de pelerini români le flutură un steguleţ tricolor, pentru a-i face să nu se despartă de grup şi să nu se rătăcească în mulţimea de oameni aflaţi în oraş, pelerini din întreaga lume, precum şi localnici evrei şi musulmani.

Cartea o prezintă pe autoarea ei ca pe o prietenă a statului Israel. Deşi grupul de pelerini nu se îndreaptă spre construcţii şi monumente noi, autoarea reuşeşte să se menţină şi în contemporaneitate. Israelul este ”Ţara Soarelui Răsare…o ţară care practică democraţia autentică unde partidele mici şi grupuri de interese au reprezentare în Parlament…În dezvoltarea sa economică s-a pornit de la o bază socialistă şi s-a dezvoltat o economie de piaţă prosperă de tip capitalist. Nivelul de trai este unul destul de ridicat…Trecerea de la economia socialistă centralizată s-a făcut lin, dar în scurt timp…Israelul este o ţară săracă, dar cu oameni bogaţi”. Prin aceste afirmaţii, ca şi pentru interesul pentru situaţia Israelului contemporan, faţa de care are admiraţie, doamna Dorina Stoica dovedeşte prietenie faţă de această ţară. Sentiment care apare la mulţi pelerini creştini care vizitează Israelul. Ca şi doamna Stoica, ei văd atât Ţara Sfântă biblico-istorică, cât şi viaţa ei în contemporaneitate. Deci, ne putem bucura că Israelul are şi prieteni. Autoarea este şi ironică faţă de situaţia României contemporane, pe care o compară cu cea a Israelului şi ar dori-o asemănătoare. ”Cu gândul la România mea bogată cu oameni săraci privesc relieful stâncos, arid şi piatra albă parcă aşezată de o mână nevăzută în straturi uriaşe pentru a le oferi localnicilor materia primă din care să-şi construiască oraşe albe asemenea străvechii cetăţi a Ierusalimului. Aflăm că rezervele de cărbune, gaze naturale, minereuri sunt sărace cu excepţia sării ce se găseşte în cantităţi însemnate”.

Deci, o operă literară meşteşugit scrisă şi nu un simplu itinerariu. O descriere captivantă, plăcută lecturii. O carte pe care o recomand tuturor cititorilor, atât creştini cât şi evrei. Tuturor celor interesaţi de o lectură plăcută şi instructivă, atât celor care au văzut Ţara Sfântă şi Israelul contemporan, cât şi tuturor celor care (încă) nu le-au văzut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *