A expune tablouri la Galeria centrală din satul artiştilor, Ein Hod, este un titlu de cinste şi mândrie. Recenta expoziţie (“Stele şi Ţărână”) – cu mai multe tablouri de autentică valoare, aparţinând doar pictorilor din cadrul acestui renumit sat, datorat lui Marcel Iancu – are un singur invitat  din afară”: Liana Saxone Horodi.

A expune tablouri la Galeria centrală din satul artiştilor, Ein Hod, este un titlu de cinste şi mândrie. Recenta expoziţie (“Stele şi ţărână”) – cu mai multe tablouri de autentică valoare, aparţinând doar pictorilor din cadrul acestui renumit sat, datorat lui Marcel Iancu – are un singur invitat din afară”: Liana Saxone Horodi. Nu este lipsit de semnificaţie acest fapt, dacă ţinem seama că einhodnicii ţin la valoarea artistică, iar filtrul este sever şi, de cele mai multe ori, corect. Curatoarea expoziţiei, Naomi Huss, care este şi directoarea Galeriei, are şi de această dată cu ce se mândri!

Cele două pânze semnate de Liana Saxone Horodi, sunt la loc de cinste, şi… între cer şi pământ, unul din punctele mele de sprijin, plin de sensuri şi semnificaţii, mustind cu esenţă de aromă a sufletului de femeie, este constituit tocmai de imaginile oferite de pictoriţa haifaiană.

Dar, din păcate, trebuie să spun că regret selecţia făcută, căci m-aş fi aşteptat să văd acolo, în Expoziţia de la Ein Hod, un al treilea tablou (fie şi în locul unuia din cele două expuse) tabloul care face parte, de fapt, dintr-o serie de patru, câte alcătuiesc acest mănunchi unitar. Este vorba de o formidabilă pânză, care prezintă o femeie încadrată, metaforic, în nişte rame pictate pe pânză. Acesta este, desigur, cel mai puternic tablou din această serie (cel puţin); este cel mai expresiv şi mai caracteristic vigoarei estetice şi maturităţii artistice, împlinite, a  Lianei Saxone-Horodi. El este de un dramatism deosebit, iar mijloacele artistice, poate nu tocmai pedante (dar cine are nevoie de aşa ceva!) sunt foarte adecvate şi slujesc de minune mesajul pictoriţei, transmit substanţa umană cu o extraordinară profunzime şi viabilitate. Pentru mine, şi sunt sigur că şi pentru mulţi alţii, acest tablou este o mare piesă de rezistenţă a Lianei Saxone-Horodi. (Am avut prilejul să admir cele patru tablouri, într-o nu prea îndepărtată vizită la „atelierul” artistei din Haifa, vizită făcută împreună cu poetul şi publicistul român-australian George Roca. Atunci pictoriţa încă mai migălea la „cvartetul” respectiv. Astăzi aceste pânze sunt împlinite şi vorbesc de stări sufleteşti deosebit de vibrante, artista nuanţând şi reuşind să exprime o emoţionantă plurivalenţă a imaginilor sale artistice)

Cu scuzele de rigoare, pentru insistenţa mea asupra unui tablou care, deocamdată, nu poate fi văzut, dar care sunt convins că va ajunge la lumina spoturilor vreunei alte expoziţii, nu peste mult timp, să ne apropiem de cele două portrete expuse, care ne aşteaptă. (Desigur, sunt încă atâtea imagini de mare frumuseţe, care fac din expoziţia aceasta „un regal”, dar subiectivitatea ne limitează acum doar la pictoriţa  originară din România, Liana Saxone Horodi, cu care ne mândrim, fireşte)

Voi începe cu o digresiune, despre artista însăşi. Unele din trăirile ei personale, cu puternice implicări sociale, ba chiar şi politice, sunt, nu o dată – cum să spun?! – câte un clocot puternic, într-o oală cu presiune. „Vaporii”, când se-adună prea mult, se ştie, trebuie să-şi găsească supapa salvatoare. In revista „Climate literare!” artista ne spune: „am vrut să povestesc lucruri pe care nu le-am povestit niciodată, gândind că voi deschide Cutia Pandorei”. Artista are multe încă de spus despre un trecut „presărat cu multe realizări, dar şi cu multe decepţii”, despre „conflicte”, despre…; dar iată că supapa salvatoare a unui psihic optimist, este tocmai inteligenţa acestui om, care se numeşte Liana Saxone-Horodi. Ea îşi dă seama că „N-ar fi înţelept să dezgrop lucruri supărătoare(…). Nu mi-ar folosi nici mie, nici altora. (…) Din CUTIA PANDOREI, nedeschisă, reţin numai SPERANŢA”. Ideatic artista pare a fi găsit o rezolvare a eului ei, dar presiunea tot este mare, şi numai arta sa adevărată o eliberează. In forurile sale intime ea rămâne, în continuare, cu ascunse trăiri contorsionate, este aceeaşi Liana, dar mai matură, mai înţeleaptă, mai sensibilă şi mai profundă ca artistă. Îmi reamintesc de trunchiurile ei de copaci, răsucite, din alte picturi, de crengile uneori încrâncenat unite, de frumuseţea şi durerea unora din peisajele pictate de ea, uneori sugerând un non sens, alteori o luptă durută dintre bine şi rău, o dorinţă neîmplinită, o victorie a frumosului, a existenţei sau a speranţei. Durerile acestei poete a penelului sunt provocate de nedreptatea, răutatea, perfidia, laşitatea, josnicia unor oameni. Este vorba, de fapt, despre permanenta luptă a pictoriţei cu sine însăşi şi cu lumea care nu e cum trebuie, lumea, viaţa, care sunt atât de frumoase şi nu de puţine ori atât de urâţite de noi înşine. (Desigur, am în vedere, aici, doar o parte din mult mai bogata paletă ideatică şi afectiva a pictoriţei!). Şi trec cu uşurinţă de la trunchiurile de copaci, dureroase uneori, la durera care-i provoacă o puternică tristeţe, însoţită de mirare şi depresie, aşa cum le găsim pe chipul femeii pictate pe fond albastru.

Tristeţea, cu nuanţe diferite, e sugerată şi de diversele tonuri de albastru, pe alocuri albastru şi mov, adăugându-se şi ceva maro închis, cu rezonanţă de un fel de roşu întunecat. Întregul fundal e predominat de un albastru zbuciumat, închis, apăsător. Mie el îmi sugerează, un pic, şi cerul cândva senin, dar asta-i, poate, doar o iluzie, căci acum e apăsător, a ploaie şi înserare tristă… Interesant că atmosfera de decepţie şi de primire a unor lovituri puternice şi neaşteptate din viaţa eroinei, este subliniată nu numai de mimica deosebită, asupra căreia voi reveni, dar şi de contrastul îmbrăcămintei luminoase, cu alb, cu galben, cu verde, cu maro şi bej, în puternică opoziţie cu câteva linii negre, care marchează conturul îmbrăcămintei. Deşi cantitativ este redus – dacă privim spaţial în economia tabloului – el, negrul, este deosebit de puternic şi sugestiv, expresiv, marcant. Iar chipul, portretul propriu-zis, exprimă decepţie şi îndârjire, neputinţă şi stupoare, indecizie şi, în acelaşi timp, hotărârea de a lupta. Cu destinul, cu sine însăşi, dar mai ales cu elementele răului din afară. Este vorba, aici, despre o femeie deprimată şi decepţionată, dar privirea ei fixă nu e debusolată, ci orientată, cumva, spre căutarea unei soluţii, pe care nu o găseşte deocamdată.

Ce mă impresionează cu putere la acest tablou (dar şi la celelalte din seria amintită) pe lângă alte aspecte, este că pictoriţa ştie să-mi transmită mişcarea psihică a eroinei sale, în decursul timpului. Nu e numai surprinderea unui singur moment, ci o poveste cu trecut şi mai ales prezent, dar, formidabil, chiar şi viitor. Fie el şi trist, fie el chiar, poate, tragic…  Tabloul este de un amplu dramatism, şi e marcat de verosimilitate şi naturaleţe. Chipul este astfel făcut (o parte luminoasă, normală, iar celălalt obraz e pictat cu maro închis) încât relevă un conflict interior esenţial, impus de vicisitudinile vieţii. Aş vrea să vorbesc cu eroina portretizată, s-o îmbărbătez, dar demnitatea ei tristă nu-mi permite…

Celălalt tablou al Lianei Saxone Horodi, are acelaşi model după care a pictat, care a inspirat-o puternic, dar eu tot pe pictoriţa noastră o regăsesc. Este aici o altă stare de spirit, iar coloritul viu, fierbinte, exprimă tensiuni ascunse şi disimulate, aceeaşi intensă voinţă de a învinge, dar şi o stare mai calmă, mai optimistă, mai echilibrată. Întrebările, indecizia sunt pe cale de a deveni semne de exclamare! N-a dispărut culoarea neagră (ea este alături de sugestii maronii) dar,  deşi păstrează conflictul dramatic, este mai atenuată, făcându-şi loc, aproape predominant, roşul şi galbenul, fundalul fiind, de astă dată, verde şi un pic cărămiziu, susţinând starea afectivă a personajului. Conflictul e acelaşi ca în celălalt tablou, dar timpul şi-a spus cuvântul, deciziile se vor lua.

Vreau să insist, măcar cu o vorbă, asupra artei pictoriţei de a reda situaţii şi sentimente în evoluţia lor, în complexitatea lor contradictorie, ea fiind un subtil psiholog şi un adevărat maestru în redarea lor picturală. Totodată, simt la această artistă, tot mai multă rafinare interpretativă a vieţii, o pătrundere nuanţată şi filozofică a personajelor sale, un mare echilibru, pozitiv, transpus clocotitor şi în picturile sale de acum. Mijloacele de exprimare ilustrează un stil personal bine închegat şi inconfundabil. Liana Saxone se autodepăşeşte mereu, încât mă tem să spun că asistăm la apogeul creaţiei sale, căci nu ştim cu ce surprize va mai apărea!…

(articol publicat în Jurnalul Săptămânii, din Israel)