Cercetătorul Adrian Cioflâncă propune pe internet lectura unui studiu pe care l-a tipărit acum cîţiva ani. Din cauza circulaţiei sale restrînse, în mediile de specialişti pentru care a fost elaborat, nu s-a bucurat de atenţia pe care ar fi meritat-o. Este vorba despre “Gramatica disculpării” în istoriografia comunistă. Distorsionarea istoriei Holocaustului în timpul regimului Ceauşescu. Liniile lui principale se cuvin reamintite aici.

Cercetătorul Adrian Cioflâncă propune pe internet lectura unui studiu pe care l-a tipărit acum cîţiva ani. Din cauza circulaţiei sale restrînse, în mediile de specialişti pentru care a fost elaborat, nu s-a bucurat de atenţia pe care ar fi meritat-o. Este vorba despre “Gramatica disculpării” în istoriografia comunistă. Distorsionarea istoriei Holocaustului în timpul regimului Ceauşescu. Liniile lui principale se cuvin reamintite aici.După al Doilea Război Mondial comunismul a urmărit tenace să se profileze ca singurul adversar şi învingător al fascismului. Una dintre manevrele subsecvente a impus diminuarea şi ascunderea altor categorii de victime create de fascism, printre care aceea a evreilor. Strategia se vădea cu atît mai acută, cu cît la scurtă vreme un nou antisemitism, de factură stalinistă, avea să se manifeste în blocul est-european. Istoricul remarcă acelaşi tip de discurs, pe problema evreiască, în toate statele comuniste, ceea ce dovedeşte coordonarea serviciilor de propagandă în jurul unui creier unic. Ascensiunea şi abuzurile criminale naziste au fost puse pe seama politicii germane, la care au aderat, de nevoie sau din oportunism, elementele declasate de la faţa locului, din diversele state ocupate. Altminteri însă ansamblul populaţiei din ţările blocului sovietic a ilustrat “lungi tradiţii de rezistenţă antifascistă”. Suferinţa specifică a evreilor a fost doar întîmplător remarcată şi exprimată în discursul istoriografic comunist.

În prima perioadă s-a remarcat trecător atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a apucat să vorbească despre “antisemitismul de stat” din vremea fascistă. Dar vocea lui a fost redusă la tăcere şi acoperită de istoria lui Roller, unde “referinţele la politicile antisemite sînt rare, ambigue şi nu sînt însoţite de explicaţii”. Cînd vine vorba despre victimele fascismului, ele sînt pomenite de-a valma (“s-au înfiinţat lagăre în care au fost închişi mii de cetăţeni democraţi”), sau în termeni generici (“represiuni rasiale”, “măsuri de aservire a naţiunilor conlocuitoare”). Toate abordările din stalinism vor prelua strategia de plasare a comuniştilor pe piedestalul de victime ale fascismului şi de dislocare a evreilor din postura de categorie etnică persecutată.

Odată cu “renaţionalizarea” discursului istoric românesc, de la începutul anilor ‘60, manualul unic al lui Roller este denunţat fiindcă a neglijat perspectiva “etnocentristă”, sub faldurile internaţionalismului comunist. Acum se face revenirea la interbelic, la insistenţa pe imaginea naţiunii dominante. Este marginalizat în continuare, dar dintr-o altă perspectivă, aportul minorităţilor etnice la configurarea vieţii sociale româneşti. Lucrurile se cristalizează în etapa ceauşistă (1965-1989), cînd naţionalismul şi neo-stalinismul se împletesc. Fascismul este prezentat acum ca un produs de import, lipsit de legitimitate internă (“în ciuda opoziţiei tot mai energice a maselor populare”). Ţara noastră e deplînsă fiindcă a fost abandonată de puterile occidentale; ele “au aruncat România în braţele Germaniei”. Hitler este vinovatul exclusiv pentru ascensiunea legionarilor, venirea la putere a lui Antonescu, politicile “teroriste” şi “atrocităţile comise”.

Măsurile dictatoriale au fost în “flagrantă şi ireconciliabilă opoziţie cu majoritatea covîrşitoare a poporului român”. Populaţia ar fi răspuns cu “indignare” la “excesele” fasciste şi i-ar fi opus “un zid de netrecut al umanitarismului”. Atunci cînd vine vorba despre pogromul de la Iaşi, pus în practică de armata română, de jandarmeria română şi de populaţia locală (după cum a demonstrat-o Jean Ancel), vinovăţia este aruncată asupra armatei germane, a unor “soldaţi izolaţi, fugiţi de la unităţile lor”, a unor “elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere”, a unor legionari şi a unor “civili în stare de ebrietate”.

În etapa ceauşistă a istoriografiei se constată o dublă măsură în tratarea foştilor colegi şi responsabili de guvernare din vremea războiului. Legionarii sînt desconsideraţi şi marginalizaţi ca pondere politică (“bandiţi”, “tîlhari”, “asasini”, “terorişti”). În schimb acţiunile mareşalului Antonescu sînt socotite ca rezultatul unor imperative istorice. Antisemitismul vremurilor e prezentat laolaltă cu alte abuzuri, sau este eludat. La fel se întîmplă cu victimele evreieşti, al căror număr este minimalizat, sau apartenenţa lor etnică e diluată. Istoricii comunişti “se străduiesc să arate că măsurile represive ale regimului antonescian nu se bazau pe un ethos antisemit şi pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat România Germaniei naziste –, prezentîndu-le în schimb ca măsuri represive cu caracter politic sau născute din necesităţi militare, în condiţii de război”.

Unii autori comunişti, ca Nicolae Minei, s-au ataşat opiniilor exprimate de adepţii regimului antonescian pe linia negaţionismului, susţinînd că “în România holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi”. De aici şi pînă la teza că în România evreii nu au fost masacraţi, ci au fost chiar salvaţi, n-a fost greu de ajuns. Cercetarea istorică obiectivă a demontat ulterior falsitatea acestor enunţuri. Nu în ultimul rînd demersul comuniştilor autohtoni a slujit la alimentarea unor conflicte politice ale momentului: în numeroase lucrări se insistă pe atrocităţile antisemite horthyste din nord-vestul României, aflat sub administraţie maghiară, dar sînt diminuate sau omise violenţele antisemite de pe alte teritorii aflate sub administraţie românească.

Eşantionul analizat de Adrian Cioflâncă e diversificat şi acoperă sursele de autoritate ale perioadei comuniste. Judecata politică e prezentă în compendiul Istoria României, elaborat de Miron Constantinescu alături de alţii; istoricii în serviciu comandat sînt ilustraţi de alde Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu (nomen est omen!); opinia armatei răzbate din tratatele Istoria militară a poporului român şi România în anii celui de-al doilea război mondial, apărute la Editura Militară; “tradiţia” istoriografică se încarnează în sinteza lui Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Cu infime variaţii, toate vocile se completează în relativizarea suferinţelor evreieşti, a gravităţii faptelor, a numărului victimelor. Cercetările vremii s-au aflat în captivitatea perspectivei ideologice, care se impunea difuzată cu orice preţ: “preocuparea istoricilor de partid de a disculpa statul român şi societatea pentru implicarea în atrocităţi antisemite, presiunile istoricilor militari de a scoate din cauză armata şi pe comandantul acesteia, scrierile unor scriitori gravitînd în jurul partidului, care romanţează profilul lui Antonescu”.

Prin investigaţiile lucide ale tinerilor istorici de azi răzbate spre lumină întregul balast de propagandă, care apasă încă asupra istoriografiei româneşti tradiţionale. Abia astfel iese în evidenţă nevoia rediscutării oneste, întemeiate pe documente, mărturii şi fapte, a întîmplărilor atroce dintr-un secol cumplit.

(preluare de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/)