Întrebarea frecventă dacă HK (abrevierea curentă a Hong-Kong) este un oraş sau o ţară îşi pierde relevanţa. Cred că într-un fel este o fereastră spre viitor, desigur nu spre unul îndepărtat, într-o posibilă lume populată cu androizi şi clone, ci spre unul imediat când, potrivit previziunilor, lumea se va concentra în oraşe unde va trebui să trăiască în turnuri Baabel ale confluenţei de limbi, culturi şi obiceiuri, să trăiască paşnic…

Am avut de foarte multa vreme o simpatie specială pentru chinezi. Mi-au plăcut hărnicia, modestia şi zâmbetul  lor. Plus că nu au nici o urmă de antisemitism. Nici nu au  avut vreodată. Religiozitatea lor milenară este un amestec de respect de sine şi de propriul lor trecut. Sunt tradiţionalişti prin vocaţie şi cu atât mai surprinzătoare sunt revoluţiile lor reuşite. Căci sunt revoluţii care pot fi considerate reuşite,  dintre cele care s-au petrecut în epoca istorică pe care am trăit-o ca martori înspăimântaţi sau doar înmărmuriţi, fără voinţa sau putinţa de a le influenţa, fără îndoială Revoluţia Chineză poate fi una din ele. Nu este o eroare gramaticală ci o realitate istorică, Revoluţia Chineză este o “evoluţie” a revoluţiilor chineze reuşite. De fapt este chiar impropriu să definim ca o revoluţie succesiunea evenimentelor care au transformat  China Imperială, o structura esenţială păstrată şi consolidată timp de peste 2000 de ani, într-un stat prosper cu cea mai înaltă rată de creştere economică din lume.

Adevărata ştiinţă o are cel care înţelege cât de puţin ştie (Confucius)

Pentru a înţelege lucrurile care se petrec azi în China – teritoriu exotic şi îndepărtat, aşezat undeva la marginea lumii, devenit (aproape pe neobservate) fabrica mondială unde se produce  azi aproape tot  ce se consumă în lume – de a cărei prosperitate a devenit dependentă lumea întreagă, trebuie parcurse măcar în fugă câteva din momentele esenţiale ale “evoluţiei” Chineze.

Sculpturi antice chinezeşti

Începuturile civilizaţia chineze, una din cele mai importante şi mai vechi din istoria lumii, sunt consemnate de prin anul 2500 î.Cr. Încă de la primele dinastii, preocuparea esenţială a clanurilor domnitoare era lupta permanentă dintre numeroasele triburi combatante şi încercarea împăraţilor de a le împăca şi de a le aduna sub autoritatea lor. Până în zilele noastre au supravieţuit 56 de grupuri etnice care, la rândul lor, s-au coagulat începând cu secolul XIX în 5 mari “minorităţi naţionale” .

Steagul chinezesc 1912

Una dintre variantele viu disputate ale drapelelor tinerei Republici Chineze proclamată în 1911, de marele lider Sun Yat Sen, a fost cel cu cinci culori, roşu reprezentând populaţia Han, galben pentru Mandju, albastru pentru Mongoli, alb pentru Hui – denumirea populaţiilor musulmane,turce, din estul Chinei – şi negru pentru Tibetani. Drapelul cu 5 culori avea să exprime una din provocările majore ale imperiului chinez, de a ţine sub control o populaţie numeroasă, diversă, vorbind limbi diferite.

Scrierea “unificatore” este o realizare mult mai târzie care a permis ca grupurile lingvistice să poată să comunice prin intermediul scrierii, dar şi astăzi este o practică obişnuită în China, ca spectacolele  tradiţionale de operă sau teatru să fie însoţite de texte scrise afişate sau proiectate pentru ca spectatorii să înţeleagă ce se petrece pe scenă.

Scrierea chineză este complicată pentru că nu este o scriere fonetică şi nu foloseşte 20-30 de litere, semne  ”onomatopeice” ale căror combinaţii diverse să redea” eticheta acustică” a denumirilor, ci o colecţie de caractere care au semnificaţii inteligibile, chiar dacă au reprezentări fonetice diferite, de la un grup lingvistic la altul. Caracterele chinezeşti s-au dezvoltat pornind de la conceptul de hieroglife (asemănător principiilor scrierii egiptene antice), fiind pictograme (reprezentând noţiuni concrete, ca om ,casă etc.) sau ideograme (reprezentând noţiuni abstracte ca bun, frumos,etc.), dar şi grupuri fonetice, astfel încât combinându-le în forme pătratice, se pot reprezenta în mod concentrat expresii şi concepte complicate şi subtile. Desigur, cu preţul învăţării unui număr impresionant de caractere cu care operează limba cultă. Un chinez de cultură medie, cunoaşte şi utilizează 6-7000 de caractere, dar sunt dicţionare în care se regăsesc până la 100.000 de caractere.

Una dintre problemele cu care s-a confruntat revoluţia chineză, a fost cea a ”alfabetizării” maselor populare. Dacă nu altceva, măcar ţăranii trebuiau să fie în stare să citească celebra cărticică  roşie a lui Mao. Pentru aceasta ideologii comunismului chinez au creat o scriere simplificată bazată pe un număr redus de caractere (cca 2000), suficiente pentru a citi texte simple ca instrucţiuni, indicaţii, ştiri şi informaţii curente.

Pictoriale chinezesti

Unii au pus întrebarea de ce nu au adoptat şi chinezii alfabetul latin? Răspunsul e simplu: în primul rând că nu se poate, în al doilea rând că ar fi păcat:)

Cei  4500 de ani de civilizaţie au produs nu doar peste douăzeci de dinastii domnitoare care şi-au predat ştafeta destinului chinezilor la intervale de sute de ani, dar şi descoperiri care au schimbat soarta omenirii şi cursul lumii. Busola,praful de puşcă, hârtia, tiparul, mătasea, roaba, artificiile, zmeul, seismograful sunt doar câteva exemple. Dar lista invenţiilor pe care le datorăm chinezilor poate continua şi cu altele: chibritele, fonta, plugul de fier, elicea, podul suspendat, hârtia igienică, pliculeţele de ceai, bancnotele de hârtie, porţelanul, paraşuta, pastele făinoase şi planorul! Alcoolul, acest elixir modern, care produce prin nenumărate forme atâtea plăceri, bani, dar, din păcate, şi dureri când e consumat cu nesăbuinţă, era deja ştiut şi preparat de chinezi. în secolul III d.Cr. Arabii consideraţi primii producători de băuturi alcoolice, îl descoperiseră cu un mileniu după ! Firesc deoarece China era un imperiu, pe cât de bogat în cultură şi civilizaţia sa tehnologică, pe atât de etanş izolat de restul lumii.

Izolaţionismul  chinez  a reapărut viguros odată cu instalarea comunismului maoist, în 1949, şi a durat până în anii 80 ai secolului trecut când venirea la putere a lui Den-Siao-Ping a deschis porţile Chinei pentru schimbul liber de produse şi tehnologii (cu cel de idei mai avem ceva de aşteptat 🙂 Dar la originea sa izolaţionismul chinez a fost o reflectare în practică a ideilor dominante la curtea împărătească, împărtăşite de toate dinastiile consecutive, cum că centrul lumii s-ar situa chiar în Curtea lor (Imperială:), China este cea mai importantă şi mai perfectă putere a lumii (ceea ce pentru epoca respectivă, secolele XIV-XV, conţinea un dram de adevăr:), şi că nu are nevoie de nimic din afara ei şi nu este interesată să împartă cu nimeni nimic din ceea ce are. Credinţa (filozofia) dominantă la Curtea imperială era viziunea confucianistă care propovăduia armonia lucrurilor şi valorilor,respectul şi supunerea faţă de cel care poartă răspunderea guvernării, dar şi respectul de sine, încrederea în propriile capacităţi, era potrivnic mercantilismului, considerând că trebuie să faci, nu să iei de la unii şi să dai la alţii îmbogăţindu-te,a sta fiind prerogativa autorităţii. Deci nu comerţ şi mai ales nu cu străini! După ceva timp chinezii aveau să dezavueze aceste idei, devenind cei mai importanţi şi mai abili negustori ai lumii:) Căci vorba chiar a lui Confucius ”Cine vrea să se păstreze fericit şi înţelept…trebuie să se schimbe des”

 

Noi cu noi pentru noi

Chinezii s-au organizat serios  ca să-şi asigure izolarea. Au clădit “zidul chinezesc” început  cu 200 de ani înaintea erei noastre, în perioada dinastiei Qin, si terminat în 1644 d.Cr. în timpul dinastiei Ming. Cu o lungime fabuloasă de 21500 km. Marele Zid, împănat de 25000 de turnuri fortificate, nu se vede de pe Lună, cum pretindeau unii că ar trebui, dar a fost un obstacol serios în faţa penetrării graniţelor de Vest, Nord-Vest şi Nord ! Pentru marea dinastie Ming, eforturile pentru consolidarea Zidului, n-au fost de mare folos, căci anul 1644 a însemnat sfârşitul acestei dinastii care a guvernat timp de peste 500 de ani, ocuparea capitalei Beijing,şi începutul domniei  dinastiei Qing care avea să fie ultima Casă Imperială a Chinei.

Înspre Est şi sud-est era ţărmul mării care trebuia păzit de intruşi. Încă din prima perioadă a secolului XV s-a început protejarea acestei zone, în primul rând de potenţiale invazii ale piraţilor, (o parte din ei au şi cucerit insula Taiwan), prin organizarea unor consistente expediţii maritime sub conducerea legendarului Zheng-He. Cam în aceeași perioadă au început şi explorările oceanelor şi mărilor de către portughezi şi spanioli.

Marele Zid Chinezesc

Pentru a nu permite comerţul sau, mai rău, contrabanda, autorităţile imperiale au evacuat locuitorii, de pe o fâşie de coastă lată de 10 li (cca 15 km.) de-a lungul întregului ţărm al Chinei de sud,  pe o lungime de mii de km., sub ameninţarea decapitării imediate a celor care încalcă restricţia.

Izolarea Chinei de lume cu scăpări intermitente (ca de exemplu cele petrecute pe “drumul mătăsii) a rezistat până în secolul XIX. Între timp două mari puteri maritime s-au impus în zona Asiei de Sud-Est: Olanda, dar mai ales, Marea Britanie, devenind şi mari puteri coloniale prin cucerirea unor teritorii importante în India, Indonezia, Birmania, Australia. Ele deveniseră şi promotoare ale comerţului. În Europa şi America ceaiul ajunsese băutura la modă şi  consumul de ceai a crescut într-atât, încât negustorii englezi nu mai puteau acoperi cerinţele.

Principalul furnizor al ceaiului de calitate era China, de unde mai erau şi cereri crescânde pentru mătase şi porţelan, dar englezii nu aveau mărfuri în contrapartidă în valoare echivalentă şi, în plus, comerţul cu străinii era prohibit, iar chinezii care ar fi dorit să facă comerţ au fost alungaţi prin drasticele decrete imperiale din toate zonele de coastă. Prin forţă şi corupţie englezii au reuşit să găsească soluţii,aducând din India şi Birmania bumbac, dar mai ales opiu, ambele fiind foarte căutate şi vândute în China, desigur clandestin. Când armata imperială chineză a vrut să rechiziţioneze marfa interzisă şi a şi reuşit să distrugă parte din ea (vreo 20000 de lăzi:), englezii s-au supărat şi au bătut “măr” armata chineză. Tratatul de pace (de la Nanjing:), s-a semnat  în 1842 pe bordul unui crucişător britanic şi prevedea printre altele cedarea unei insule chineze englezilor,alături de alte înlesniri pe care le-au obţinut. Insula se chema Hong-Kong.

 

Portul înmiresmat (Hong-Kong)

După aproape 172 de ani de la acest eveniment, am ajuns cu un grup de 20 turişti din România, să petrecem Revelionul 2014 la hotelul Rosedale din Kowloon

Foto Tiberiu Roth

Nu cu mult timp în această parte a peninsulei, despărţită de insula Hong Kong prin apele liniştite ale Portului Victoria, era un focar de mizerie denumit ”oraşul fortificat”, în care trăiau în blocuri construite fără autorizaţie şi fără proiecte, pe o suprafaţă de 200 de mii de metri pătraţi, 33 mii de familii, peste 50 de mii de persoane (cca 4mp/persoană), majoritatea fugite din China comunistă.

 

Zona devenise un teritoriu rău famat plin de lupanare şi bordeluri care în 1991 a fost demolat şi asanat de guvern (încă englez). Astăzi sunt parcuri şi clădiri elegante în Kowloon.

 Foto Tiberiu Roth

Revelionul l-am petrecut fragmentat. Prima parte pe un vapor care plutea liniştit

Foto Tiberiu Roth

între cartierul Tim Sha Tsui, cel mai frumos şi mai cunoscut cartier turistic, de unde ne-am îmbarcat de pe peninsula Kowloon şi partea de nord a insulei Hong Kong.

 

Pe vapor s-a mâncat, oferta fiind bogată în sortimentele înmiresmate ale bucătăriei chineze şi nelimitată, şi s-a dansat.

Foto Tiberiu Roth

A doua parte a revelionului am petrecut-o la etajul 30 al hotelului, unde  s-a oferit băutură mai modestă în sortimente, dar tot nelimitat. Până la urmă români şi chinezi la mese diferite, dar la aceeaşi înălţime, au salutat noul an  şi s-au bucurat împreună de frumuseţea focurilor de artificii, atât cât au apucat să le vadă.

Foto Tiberiu Roth

 

Foto Tiberiu Roth

 

Spuneam că am stat la mese diferite, mai ales din cauza dificultăţilor de comunicare, întrucât – în mod  surprinzător – în Hong Kong (după 150 de ani de stăpânire britanică) relativ puţină lume, vorbeşte (ca lumea:) englezeşte! Unii mai temerari şi mai puţin afectaţi de avatarurile schimbării fusului orar (am intrat la Hong-Kong în noul an cu şase ore mai repede decât prietenii şi rudele noastre din România sau…Israel:) au avut posibilitatea să păşească în anul nou de la înălţimi şi mai mari ! În Hong Kong nu se duce lipsă de clădiri înalte.

Foto Tiberiu Roth

Marea majoritate a blocurilor de apartamente au  30-50 de etaje.

După transferul provinciei către Republica Populară Chineză (RPC, lumea e foarte atentă să folosească această denumire pentru a evita confuzii cu Republica – tot chineză – din Taiwan!), statul a finanţat construcţia de blocuri de locuinţe mai modeste, să zicem sociale, care se disting nu prin înălţime, ci prin uniformitate:)

Foto Tiberiu Roth

Oricum, în afara acestor categorii de clădiri, majoritatea până la 180 de metri, sunt numeroase construcţii peste 200 de metri, recordurile de înălţime deţinându-le până în prezent Centrul Financiar Internaţional (IFC)

 

Foto Tiberiu Roth

cu cele 88 de etaje şi înălţime de 415 metri, ridicată în 2003, depăşită doar de Centrul de Comerţ Internaţional, în care pe etajele superioare se află celebrul hotel Ritz-Carlton şi care are înălţimea de 484 metri şi 118 etaje.

Foto Tiberiu Roth

Acum cu etajele nu e chiar aşa, căci există superstiţia cifrei 4 aducătoare de ghinion, prin urmare toate numerele de etaje care conţin cifra 4 sunt evitate, deci real avem doar aproape 100 de etaje la această impresionantă clădire terminată în 2010, care are la ultimul etaj (numerotat118!:) un bar foarte elegant şi bine înţeles cu preţuri potrivite înălţimii, adică ameţitoare! Sinucigaşii  se urcă acolo, nu să se arunce (căci este imposibil din cauza măsurilor de protecţie) ci să-şi plătească consumaţia..:)

Foto Tiberiu Roth

Cea mai frumoasă vedere asupra Hong-Kong ului este nu de pe înălţimile clădite, ci de pe vârful Victoria, cel mai înalt punct al insulei, cândva zona rezidenţială rezervată funcţionarilor şi bogaţilor englezi, şi până în 1945, interzisă chinezilor.

Priveliştea care te întâmpină îţi taie respiraţia. Hong-Kong-ul e la picioarele tale, impresionant, maiestuos, chiar dacă ceaţa amestecată cu “smog” te îmbie să-ţi ştergi ochelarii (dacă porţi:).

Foto Tiberiu Roth

Întrebarea frecventă dacă HK (abrevierea curentă a Hong-Kong) este un oraş sau o ţară îşi pierde relevanţa. Cred că într-un fel este o fereastră spre viitor, desigur nu spre unul îndepărtat, într-o posibilă lume populată cu androizi şi clone, ci spre unul imediat, când potrivit previziunilor, lumea se va concentra în oraşe, unde va trebui să trăiască în turnuri Baabel ale confluenţei de limbi, culturi şi obiceiuri, să trăiască paşnic, acceptându-se şi completându-se, să înveţe să păstreze sau să refacă natura, acolo unde au distrus-o şi mai cu seamă (ca să cităm dintr-un clasic în viaţă 🙂 să trăiască bine şi frumos! HK este pe calea unui astfel de viitor. Cel puţin aşa mi s-a părut.

 

Cifre şi statistici

Un conglomerat urban, cu peste 7 milioane de locuitori, care se guvernează practic singur. Statul “tutelar” nu se amestecă în viaţa urbei,eventual cooperează. Nu dă, dar mai ales nu ia!! Produsul intern comparabil (ppp) pe cap de locuitor este de 56000 de $  (pe locul 7 în lume!), de aproape 6 ori mai mare decât acest indicator în România. Din 1961 până în 1997  PIB-ul a crescut de 180 de ori iar cel pe cap de locuitor de 87 de ori, HK fiind unul din cei patru “tigrii asiatici” alături de Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan. Este incredibil cum aceste ţări aproape complet lipsite de resurse naturale proprii au reuşit să realizeze cele mai înalte rate de creştere. În acelaşi timp indicele HDI (indice al dezvoltării umane) a devenit 0,906, foarte înalt, pe locul 13 în lume.

Suprafaţa ocupată de Hong-Kong este actual de 1100 kmp, având cea mai mare densitate a populaţiei de 6700 locuitori/kmp. Dacă ţinem seama că potrivit reglementărilor actuale, din cei 1100 kmp doar o treime reprezintă suprafaţă construibilă (intravilan) restul fiind rezervat pentru zone verzi (parcuri,păduri,grădini,zone de recreaţie) rezultă o densitatea reală a populaţiei  de trei ori mai mare.

Am avut prilejul să vizităm câteva din zonele de recreaţie (dar şi de educaţie publică!). Ocean Park un loc minunat pentru copii şi adulţi de întâlnire cu urşi panda,delfini şi pinguini, foci şi urşi polari, într-un anturaj mirific, apoi frumoasa rezervaţie naturală de pe insula Lantau în jurul celei mai mari statui Tian Tan Budha (şezând).

Statuia turnată în bronz, uriaşă de 26 m (înălţimea unui bloc de 6 etaje) tronează majestuos, pe o platformă la care se ajunge urcând 268 de trepte, fiind flancată de 6 statui bodhisattva (fiinţă iluminată) cu ofrande

În apropierea statuii se află  frumoasa mănăstire Po Lin (lotusul prețios) înconjurată de o” simfonie” cu flori. Eram încântat de aceste splendori armonioase,de evlavia discretă a chinezilor care se plimbau prin clădirile multicolore,uneori împreunându-și mâinile ca și cum s-ar rugaEi fac astfel o profesiune de credinţă…Din această stare de bine m-a trezit brusc, o realitate bizară.

O zvastică mare cât înălțimea unui gard,executată cu grije strălucea spre mine în soare. Până raţiunea mea să mă tragă de mânecă, doar ştiu că e vorba de un foarte vechi simbol arian, hindus şi nu numai, care a fost confiscat de nazişti, eul meu s-a bosumflat şi starea mea de graţie s-a risipit. Mi-am revenit în liftul hotelului în care mai erau doi domni, chinezi, în ţinută de “business”, din care unul (după ce a tras cu ochiul la Menora pe care Vera soţia mea o poartă la gât,ori de câte ori nu poartă un Maghen David 🙂 mi s-a adresat cu smerenia ne slugarnică şi zâmbetul  supus, dar vizibil bucuros, pe care doar chinezii ştiu să-l afişeze, într-o engleză mult mai bună decât cea cu care începusem să mă obişnuiesc la HK , întrebându-mă dacă suntem evrei. Uşor surprins,încă sub impresia episodului total inocent cu zvastica, i-am confirmat evident. Din acest moment chinezul nostru despre care imediat am aflat că se numeşte Victor Yan, nu mai putea fi potolit, nici măcar temperat din efuziunile lui de iubire, respect şi admiraţie faţă de evrei şi de Israel.

Desigur ne-am împrietenit pe loc. Victor mi-a explicat că el este creştin şi membru (nu unul modest) al unei organizaţii care se numeşte CUFI (Christians United for Israel), o organizaţie americană importantă (am verificat şi aşa este:), care are o organizaţie afiliată în RPChineză. Cea în care activează  el, îmi povestea Victor Yan are sediul la Nanjing şi nu are încă foarte mulţi membri decât câteva milioane:)

A doua zi m-am întâlnit din nou cu Victor. De fapt el m-a căutat la hotel să-mi spună că a dat pe facebook vestea despre întâlnirea noastră că a postat fotografiile făcute împreună şi a primit multe sute de răspunsuri cu mesaje de bucurie şi salutări frăţeşti .

Am simţit că o căldură mă învăluie în jurul inimii. Prietenii mei chinezi,necunoscuţi s-au bucurat că a venit un evreu la Hong-Kong?