Mama nu este înmormântată aici la Bucureşti, aşa că se întâmplă rar să vizităm locul ei de odihnă, , ca de-altfel nici al tatălui nostru, dar aceasta nu înseamnă că îi uităm. Nu, chiar deloc. Ne aducem aminte toţi care am cunoscut-o, de care a fost aproape, fratele meu şi cu mine, Maria, cumnata mea care a iubit-o aproape la fel ca pe mama ei, nepoatele, prietenii. Unul dintre eroii mei literari preferaţi este taoistul Yao din romanul scriitorului chinez Lin Yutang – ”O clipă trecătoare”, în ungureşte, foarte la vogă imediat după război. Aveam cartea acasă, am citit-o de nenumărate ori şi când, în 1991 am fost la Budapesta, am văzut-o la o librărie şi am cumpărat-o. Când vreau să citesc ceva frumos şi mai ales înţelept, o iau în mână. Acolo am găsit ceva care se potriveşte gândurilor mele legate de mama. Bătrânul Yao fiind pe moarte, Mulan, una din fiicele lui, îl întreabă: ”tată crezi că vei trăi o altă viaţă în lumea de dincolo?” ”Nu, nu cred, dar voi trăi prin tine, prin copiii tăi, prin copiii copiilor tăi. Dacă nu se aşterne uitarea asupra mea, da, voi trăi veşnic”. Cam aşa gândesc şi eu. Îmi aduc aminte de foarte multe ori de mama, de cuvintele ei, gesturile ei. Multă lume spune că semăn cu ea. Nu este adevărat, fratele meu seamănă cu ea, dar ştiu că, fără să vreau, m-am însuşit nişte gesturi de-ale ei, formulări, expresii. Şi nu-mi pare rău,dimpotrivă.
Am preluat şi alte lucruri de la ea (şi de la tata), unele dintre trăsăturile ei de caracter, dintre care amintesc două, de fapt legate una de alta: optimismul şi simţul umorului. La noi în familie, în clipele cele mai grele glumeam, râdeam şi nu făceam drame din situaţii destul de dificile, în primul rând din lipsa de bani. După 1948, condiţia noastră, a unei familii de burghezi mijlocii, nu bogată dar nici prea săracă, (deşi mama spunea că familia noastră era cea mai săracă din cercul lor de prieteni), a fost grea, chiar dacă mama care până atunci nu a lucrat, s-a angajat, deci erau două salarii. Dar erau atât de mici că nu prea ajungeau de la o lună la alta, mai ales că părinţii nu au renunţat la lecţiile de limbi pe care le urmam amândoi.
Mama împinge căruciorul meu
Mama era o persoană veselă, o boemă, citea enorm, în afară de maghiară, în germană şi franceză, făcuse un institut francez la Târgu Mureş, de unde provenea. Îmi povestea cu mult umor că a ajuns la acest institut după ce, în clasa a patra de liceu, a fost prinsă copiind la un examen de chimie. Ar fi trebuit să repete anul şi să dea apoi ”micul bacalaureat”, cum se numea pe vremea aceea examenul de intrare în clasele superioare ale liceului. Nu a avut atâta ambiţie să o facă, nici nu se considera necesar pentru o fată de familie bună, în fond până la urmă se mărita, avea şi o dotă, şi pentru viaţa de familie nu avea nevoie de liceu. Abia după 1948, când a intrat la serviciu, a văzut că lipsa studiilor formale era un handicap. Ar fi putut termina la seral dar, aşa cum am spus – şi aici e prima deosebire între mine şi ea -, nu era o ambiţioasă.
Interesant este că i-a plăcut enorm să meargă la serviciu unde s-a descurcat minunat. La început a fost voluntariatul la un cămin de zi şi o cantină evreiască, susţinută de Joint. După 1948, căminul a fost naţionalizat şi ea a fost angajată ca administratoare. Era extrem de conştiincioasă, îşi făcea probleme (aici semănăm) şi a fost foarte apreciată. A rămas văduvă la 46 de ani , cu doi copii aflaţi la studii – eu la facultate la Bucureşti, Adam, fratele meu, la şcoala militară de la Braşov. Avea un salariu minuscul, dar nu putea să ia mai mult deoarece altfel eu nu primeam bursă. Nu ştiu cum s-a descurcat, adică ştiu, pentru că în vacanţă eram pe-acasă şi îmi dădeam seama. Dar, ca să vă dau un exemplu al felului în care vedea mama lucrurile, era la sfârşitul lunii, mama urma să ia salariul a doua zi. Îi rămăseseră foarte puţini bani. Pe de altă parte, tocmai rula un foarte bun film la cinema, cred că era ultima zi. Drept care mama m-a întrebat: ce vrei să facem, să cumpărăm un pachet de unt sau să mergem la cinema? Opţiunea era clară pentru amândouă. Ne-am dus la cinema.
Simţul umorului şi optimismul au ajutat-o să treacă peste momente foarte grele din viaţă. La un moment dat, din cauza răutăţii unui şef de-al ei, îşi pierduse serviciul, era anul în care murise tata, deci rămăsese fără nici un venit. S-a angajat, temporar, la Fructexport, la sortat ciuperci. Într-o zi m-am dus să o vizitez. Lucra într-un fel de magazie, într-un nor de praf, toată lumea, de fapt numai femei, stătea pe nişte scăunele, aplecată asupra coşurilor de ciuperci. În praful acela, abia o zăream pe mama, îmbrăcată în negru. Ţin minte, am ieşit şi m-a apucat plânsul. Mi se părea o nedreptate cumplită. Mi se rupea inima. Sigur, nici o muncă nu este ruşinoasă, dar mă gândeam că mama mea, o persoană cultă, civilizată, care a trăit ani de zile fără griji, să ajungă în aceste condiţii… Au trecut mulţi ani până i-am spus ce-am simţit, că am plâns de mila ei. ”O, dar de ce? Mă simţeam foarte bine. Erau numai cucoane din lumea bună”, mi-a răspuns ea senină.
Că sunt în viaţă şi pot aşterne aceste rânduri îi datorez tot ei. Nici până azi nu-mi dau seama dacă a fost din partea ei o premoniţie sau un spirit conservator, oarecum de comoditate. Fiindcă, pe de o parte, avea o gândire modernă, o mare înţelegere faţă de semenii ei, poate combinată cu o doză de naivitate, pe de-altă parte era conservatoare sau poate comodă. Am impresia că se temea de schimbări care ar fi cerut eforturi de adaptare. (Ştiu din alte povestiri şi din experienţă proprie. Adam şi cu mine i-am făcut cadou o excursie în Israel. Am auzit cu urechile mele când i-a spus verişoarei mele de la Târgu Mureş că ar fi preferat să se ducă acolo decât în Israel dar pleacă de gura noastră). După cedarea Ardealului de nord, bunicul meu de la Târgu Mureş (mama se măritase la Arad) i-a scris să vină cu toată familia acolo, la noi era dictatura legionară iar în Ungaria situaţia evreilor era oarecum mai uşoară. Tatăl meu, arădean din moşi strămoşi, a fost imediat de acord dar mama nu a vrut. Poate că se gândea că a da aici totul peste cap şi a începe o nouă viaţă în altă parte, ar fi fost un efort prea mare sau poate că, într-adevăr, avea o premoniţie, nu am aflat niciodată, când am întrebat-o a dat din umeri. ”Dar nu vrei să fii împreună cu tatăl tău, cu fraţii şi surorile tale”? a întrebat-o tata care adora familiile mari, el fiind singur la părinţi. ”Ba da, dar…” În concluzie, nu ne-am mutat iar, cu excepţia a patru tineri din familia mamei, aproximativ 40 de persoane au murit în Holocaust.
Era extrem de generoasă, făcea totul pentru noi copiii, ca să ne uşureze viaţa şi dacă material nu ne putea ajuta (nici nu aveam vreo pretenţie, mi s-a părut firesc ca din clipa în care am început să câştig , să o ajut), în schimb era alături de noi în perioade dificile. Alerga prin tot oraşul să vină să stea cu soacra mea care la 89 de ani şi-a rupt col femurul şi a stat în pat trei ani, prin eforturile ei a făcut posibil ca împreună cu soţul meu să putem trăi o viaţă normală, să putem pleca în concediu sau la un spectacol, se ducea pe la nepoate pe care le adora ca să-i mai ajute pe cuscrii care se ocupau de copii.. Dar nu era prezentă în viaţa noastră numai la greu. Nu a existat o aniversare, o petrecere, un revelion sau chiar un spectacol la care ea să nu asiste. Nu că ar fi insistat, dimpotrivă, îmi zicea:”lasă-mă,, sunt bătrână” (nu era). Adevărul este că toţi prietenii noştri când veneau la noi, întrebau: ”unde e mama, nu a venit?”. Era iubită şi preţuită de aproape toată lumea.
V-am spus că avea o mare doză de naivitate de care am încercat să o dezvăţ, dar fără folos. I-am spus să nu creadă că toţi cei care-i zâmbesc şi vorbesc frumos cu ea, o şi iubesc . aşa era, eu aveam dreptate, dar mama nu mă credea. De aceea, a avut parte şi de decepţii, dar a trecut peste ele.
Am iubit-o enorm fiindcă mi-am dat seama şi încă foarte devreme, de spiritul de sacrificiu cu care a fost înzestrată. Copiii erau totul pentru ea şi, cu toate că protesta când îi spuneam, nu era o mamă obiectivă. Ne iubea fără condiţii, pentru ea eram aproape perfecţi ceea ce, bineînţeles, nu era adevărat şi-i şi spuneam. Cu timpul, relaţia dintre noi s-a schimbat. Eu mă simţeam faţă de ea ca o mamă care trebuie să aibă grijă de un copil. Recunosc, de multe ori mă certam cu ea, de fapt o certam, dar ea ştia că nu o fac din răutate. Soacra mea îi şi spunea că cel mai mult o iubesc pe ea. Poate era adevărat, cred sincer că pentru ea aş fi fost în stare să fac moarte de om.
A murit fără ca cineva să se aştepte la sfârşitul ei. N-a fost bolnavă, sau cel puţin nu s-a plâns niciodată. Pentru noi a fost o tragedie. Pentru ea a fost un fel de vis împlinit. Aşa a vrut să moară, într-o clipă, fără să fie bolnavă, fără să deranjeze pe cineva. A lăsat un gol în sufletul nostru, al celor care am iubit-o şi, deşi au trecut peste 25 de ani de-atunci, acest gol nu s-a umplut.
