Până în prezent s-au descoperit 4200000 de nume, din cele 6000000. Despre patru milioane două sute de mii de martiri ai Holocaustului știm măcar câte ceva. Că au murit, cam când și cam unde. Că s-au născut, când și unde. Și poate mai aflăm ceva despre familia lor…dacă mai trăiesc și unde? Dar cel mai important este că le știm numele. Deocamdată 4,2 milioane de nume. Cred că am putea urma aceeaşi cale – deschisă de jurnaliştii braşoveni – de a alcătui lista celor născuți în Transilvamia și apoi, pe diverse căi, deportaţi din Transilvania de Nord şi pieriţi în Holocaust. Și să eternizăm memoria lor, încrustându-le numele pe o placă.

 

O surpriză care cere explicații

Ediția de  vineri 25 ianuarie a  cotidianului Monitorul Express titra pe prima pagina cu litere de o șchioapă ”298 Brașoveni uciși la Auschwitz!”. în nebunia care domnește în media din România, nu trebuie să te mai mire nimic, după cum nu merită să mai iei în serios nimic, totul este împins în derizoriu, ” Breaking News” a devenit un fel de titlu aproape tot timpul afișat pe ecranele emisiunilor de știri, incompetența, ignoranța și trivialitatea foarte multor jurnaliști a devenit o dominantă a profesiunii nobile care ar trebui să fie îndrumătoarea imparțială, informată și înțeleaptă a opiniei publice. Așa că la ”prima vista” nu am acordat atenția cuvenită acestei știri ”explozive” cu pretenție de ” ÎN EXCLUSIVITATE”. Un telefon deloc anonim, de la cineva care a deținut ”partea leului” în lansarea ”știrii”, m-a determinat să citesc cele aproape 5 pagini ale ediției de week-end, cu  mare atenție, și cu un interes din ce în ce mai mare , după ce am parcurs cu ochii mei dublați de ”ochii minții mele”, povestea de viață dedusă din cele câteva repere biografice (multe din date evident eronate), ale celor 298 de evrei, toți născuți la Brașov și toți uciși în Holocaust!

Cei care  cunosc istoria sumbră a Holocaustului, știu că din Brașov – ca de altfel din  niciun oraș situat în Transilvania necedată Ungariei prin  Diktatul de la Viena – nu au avut loc deportări ale evreilor nici spre vest, nici spre est. Nu că evreii din această parte ,la fel ca cei din restul țării (adeseori denumit Vechiul Regat) ar fi stat ca pe roze. Nu, cu toată strădania ”negaționarilor” (abreviere= negaționist+legionar) de a spăla rufele antisemitismului românesc popular și intelectual, doar în familie, cu detergentul înțelegerii și a suferințelor comune, fapt este că în România au fost introduse legile rasiale, inspirate de la Nürnberg, de guvernul Gigurtu la 3 mai 1940, prin decretul-lege 1220, ulterior perfecţionat de statul național-legionar și apoi aplicat cu rigoare militară de Generalul Antonescu. Rezultatul a fost moartea prin deportare, boli și înfometare a circa 300.000 de evrei, cei mai mulți din Basarabia, Bucovina  și Moldova de Nord-Est. Se pare că a fost printre primele exterminări de asemenea proporții, realizată cu zel, chiar înainte de conferința de tristă amintire de la Wansee, unde s-au stabilit în 22 ianuarie1942 detaliile  ”Soluției Finale” ale ”problemei evreiești”.   În același an 1942 luna noiembrie, s-a dat bătălia de la Stalingrad,făcând ca sinistrul nume  purtat atunci de orașul care a răsucit busola istoriei,să strălucească în lumina recunoștinței omenirii pentru totdeauna. Victoria decisivă, a Armatei Roșii,a astâmpărat elanurile belicoase ale sateliților Germaniei, care au încercat rând pe rând să se salveze din corabia pe cale de scufundare. Întâi Italia condusă de generalul Badoglio, care l-a desființat pe dictatorul Mussolini, apoi România condusă pentru foarte scurt timp de Regele Mihai care l-a desființat pe dictatorul Antonescu. Evreii din Italia și cei din România, atâți câți au mai rămas, s-au întors la viață. Amenințarea deportării lor spre lagărele morții din Polonia, Cehoslovacia, Austria și Germania, urgentată de naziști, în ciuda faptului că și lor le era evidentă pierderea războiului, s-a risipit. Evreii din orașele Transilvaniei de Sud, spre deosebire de cei din Nord, au scăpat.

 

Între comemorări și monumente

Recent a izbucnit în Ungaria, așa numitul ”Scandal al monumentelor”. Guvernul Ungariei a anunțat încă din anul trecut, după alte ”scandaluri” care au dezvăluit tendințe îngrijorătoare de manifestări cu iz antisemit, că va lua măsuri ferme pentru a le preveni în viitor și ca o dovadă a bunelor intenții, a anunțat că anul 2014 va fi dedicat comemorării martiriului celor 600.000 de evrei deportați de pe teritoriul Ungariei sau uciși chiar pe teritoriul ei, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la acest dezastru. Monumentul – care, potrivit intențiilor guvernului condus de domnul Orbán urmează a fi ridicat în cel mai impozant loc al Budapestei, în Piața Libertății (Szabadság Tér) – ar reprezenta simbolic națiunea maghiară (incluzând și toate minoritățile ei, printre care chiar și… evreii) subjugată de vulturul German. Cu alte cuvinte, națiunea maghiară a fost victima suferindă, a cărei libertate a fost sugrumată de armata Germaniei hitleriste care a cotropit-o în 19 martie 1944 și împreună cu ea și pe cei 600000 de evrei care au pierit, plus cei peste 200000 care au supraviețuit.

 

Proiectul monumentului controversat al Ungariei ocupate

Fără să intrăm în detaliile privind latura artistică și care au provocat la rândul lor dispute aprinse, această  abordare a stârnit nu doar protestul organizațiilor evreiești locale, ci și nemulțumirea unui număr mare de personalități importante din diferite sfere culturale și politice, căci toți contestatarii consideră pe drept cuvânt că este vorba de o încercare prost disimulată de a se absolvi de răspunderea Holocaustului evreilor din Ungaria, însuși Statul Maghiar.

 

Cârmaciul piraților

În ziua de 19 martie 1944 amiralul Miklós Horthy sosea cu trenul special în Ungaria care a fost ”ocupată” cu câteva ore înainte de armata germană, fiind întâmpinat la  Gara de Vest de o gardă de onoare alcătuită din soldați germani care ”cotropiseră” pașnic o țară fără să întâmpine vreo rezistență. De altfel Horthy venea de întâlnire cu Hitler, la frumosul castel Klessheim din apropierea de Salzburg.

Vizita, ca și ocupația, erau etape ale planului ” Margareta 1”, elaborat de statul major hitlerist pentru a preîntâmpina o eventuală încercare a Ungariei de a încheia o pace separată cu Aliații. Exista și un plan ”Margareta 2” care se referea cam în aceiași termeni la România, dar nu au apucat să-l aplice înainte de 23 august, iar după,nu s-a mai putut!

Horthy un personaj iubit de unii, urât de alții – ca toți dictatorii -, dar într-un fel considerat ca un om providențial care a salvat Ungaria din ghearele comunismului, instalat pentru  scurta dar tulbure perioadă a Republicii Sovietice Ungare. Cariera lui militară a început la palatul Schönbrunn, ca aghiotant al împăratului Franz-Josef, și din această poziție, fiind absolvent al Academiei marinei-militare din Fiume – unicul port la Marea Adriatică a imperiului Austro-Ungar – a parcurs cu celeritate treptele ierarhiei militare, ajungând amiral și comandantul flotei imperiale. După dezintegrarea politică a Monarhiei, diferiți politicieni și militari maghiari au încercat să consolideze o nouă putere care să  preia conducerea Ungariei. După o lungă perioadă de tulburări ce au urmat armistițiului semnat de Aliați cu Puterile Centrale la 11 noiembrie 1918, episodul funest al Sovietelor ,ocuparea Ungariei de către armata română, în iunie 1920 a fost semnat  Tratatul de la Trianon. În urma acestui tratat de pace – bazat pe principiul autodeterminării etnice, promovat de președintele american Woodrow Wilson – Ungaria a pierdut toate teritoriile în care majoritatea populației era de altă naționalitate decât cea maghiară. Ungaria de după Trianon avea o populație reprezentând 54% față din cea dinainte, (incluzând populația evreiască pentru care nu exista altă alternativă:) și 32% din suprafață. Tratatul a fost semnat de reprezentanții legali ai Ungariei condusă de proaspăt numitul Șef al Statului, Miklós Horthy.

Numirea lui Horthy s-a făcut de Adunarea Națională constituită după alegerile din martie 1920 și cu susținerea politică a Antantei. Este de remarcat că Ungaria și-a păstrat până după cel de al doilea război mondial, statutul de regat, astfel că Horthy era îndreptățit să poarte titlul de regent! Cu sau fără acest titlu, de-a lungul celor 25 de ani de ”domnie” Horthy a fost politicianul, omul și conducătorul cel mai influent al Ungariei. Preocuparea politică majora a tuturor guvernelor  care s-au succedat a fost revizuirea tratatului de pace, foarte frecvent considerat de opinia publică maghiară ca ”dictatul” de la Trianon. Toate statele vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia ) care s-au aliat constituind ”Mica Antantă”, se împotriveau evident oricărei revizuiri.

Politicienii maghiari – în căutare de sprijin – s-au apropiat de Italia lui Mussolini și ulterior de Germania hitleristă. Deloc întâmplător Stalin încuraja sprijinirea tendințelor revizioniste ale lui Horthy, împărtășite tacit de sovietici, urmărind şi ei revizuirea unor frontiere, acceptate sub presiune la Brest-Litovsk (Basarabia, Polonia de Est, Țările Baltice). De altfel s-a sugerat (fără să existe dovezi certe) că datorită atitudinii lui Stalin, Horthy nu a fost judecat alături de marii criminali de război, încheindu-și viața senin, la Estoril (Portugalia) la vârsta de 89 de ani.

Spune cu cine te împrietenești…ca să știm cine ești!

Fascismul și antisemitismul criminal nu s-au instalat în Ungaria la 19 martie 1944. Unul dintre autorii importanți, Gőmbős Gyula, liderul așa zisului grup de la Szeged care s-a format în 1919, a propulsat ”Gândirea de la Szeged” un concept amorf compus dintr-un amestec de naționalism gregar, iredentism, corporatism de tip fascist în economie și, desigur, un antisemitism feroce.  Horthy se sprijinea de la începutul și până la sfârșitul carierei sale politice de ”Cârmuitor” al Ungariei pe Gőmbős (grupul de la Szeged) și pe Bethlen (grupul de la Viena), oscilând cu periodicități imprevizibile între ideologiile celor două grupuri, cel de la Szeged care a evoluat de la introducerea legii de ”numerus clausus”( pentru prima oară în Europa de după revoluția, din 1848 care o abolise) până la cel mai josnic și mai sângeros fascism al partidului ”crucilor cu săgeți” și, Grupul de la Viena, exponentul conservatorismului militarist (până la urmă devenit aliatul fidel al hitlerismului).

În anul 1925 Gőmbős organiza la Budapesta Congresul Mondial Antisemit, la care a participat și o delegație Română,cu A.C.Cuza și legionarul Ion Moța. De! Când e vorba de antisemitism,  până și ”iubirea” româno-maghiară înflorește:))

Scurt timp după  anunțarea marii Crize Mondiale, nemulțumirile populare, lipsa locurilor de muncă și a veniturilor, creșterea fără precedent a antisemitismului şi înmulțirea partidelor extremiste l-au determinat pe Horthy să-l numească pe vechiul lui prieten și tovarăș de luptă seghedină, Gyula Gőmbős în funcția de prim ministru. Printre primele acțiuni ale noului premier au fost vizitele la Mussolini și apoi la Hitler, care între timp fusese numit de bătrânul și neputinciosul președinte Hindenburg, cancelar al Germaniei. Mandatul lui Gőmbős s-a încheiat prin moartea lui în 1936, dar moştenirea lui politica a fost în esență o etapă de pregătire a legislației antievreiești  și a adâncirii sentimentelor antisemite ale populației, mai cu seamă a clasei mijlocii. Paradoxul situației se manifesta prin reacția adversă a ungurilor față de nenumăratele dovezi de atașament, de sacrificii, de contribuții valoroase, de loialitate față de națiunea și patria Ungară, făcute de evrei (mai cu seamă de cei din clasa mijlocie)

Dar evreii din Ungaria voiau cu orice preț să creadă în himera că ei sunt ”maghiari de religie mozaică” cum a formulat cunoscutul politician, parlamentar evreu (pardon maghiar de religie mozaică), dr. Vázsonyi Vilmos, și deci lor nu li se cuvenea decât recunoștință sau cel mult tratament egal. Cu evreii din teritoriile alipite după dictatul de la Viena (primul și al doilea arbitraj, a redat Ungariei sudul Slovaciei, Rutenia, teritorii din nordul Iugoslaviei și Transilvania de Nord) situația era diferită.

Harta teritoriilor retrocedate Ungariei hothyste

Au beneficiat de prioritate la ghetoizările și deportările care au început să se desfășoare începând cu 10 aprilie după planurile echipei de ”specialiști” conduși de Adolf Eichman care sosise la Budapesta împreună cu armata germană, şi cu participarea activă a autorităților maghiare din administrația centrală, locală, poliție, jandarmerie.

 

Tragedia Omului Evreu

Conform înțelegerii dintre Hitler și Horthy statul maghiar a fost de acord să-i trimită la muncă – pentru suplinirea deficitului de forță de muncă necesară construcției unor fabrici subterane în care urmau să se fabrice noile tipuri de avioane(sic!) –  la Mauthausen și Dachau. Evreii trebuiau (conform înțelegerii) să fie transportați la Auschwitz și de acolo apoi relocați la punctele de destinație finale.

Primul tren cu deportați din Ungaria a sosit la Auschwitz în 16 mai 1944.

Sosirea trenului cu deportaţi din Ungaria

Ei proveneau din ”ZONELE DE DEZIUDAIZARE” I și II, cuprinzând Rutenia, nord-estrul Ungariei și Transilvania de Nord. Ultimul tren a ajuns la destinație pe data de 8 iunie, la două zile după debarcarea în Normandia În total, în cele 24 de zile au fost transportați 289.357 de evrei din care 131.639 din Transilvania de Nord, în 45 de trenuri cu câte 30 de vagoane de vite.

Începând cu data de 16 mai 1944 la Auschwitz s-a dispus ca tatuajul numerelor pe antebrațul prizonierilor să înceapă cu litera ”A”. Din cauza lipsei de capacitate la tatuaj s-a ordonat ca să fie numerotați doar deportații selecționați pentru muncă. Deci bătrânii, bolnavii și copiii nu erau tatuaţi

Ei mergeau direct la camerele de gazare. Și de acolo la crematorii. Din cauza” aglomerației” – peste 12000 de evrei soseau zilnic la Auschwitz-Birkenau numai din Ungaria – nu se mai putea ține o evidență riguroasă, nici măcar de autoritățile germane …Nu știm nici cine, nici când, nici cum a murit. Știm doar câți. Cu aproximație… Morții de la Auschwitz nu au nici nume , nici morminte. Din când în când ne aducem aminte de ei. De toți. La grămadă, așa cum au fost tratați și omorâți.

 

Zachor ve Șamor (Amintește-ți și Păstrează)

Există în lumea asta un loc extraordinar unde oameni extraordinari se ocupă să găsească numele celor pieriţi în Holocaust. Și să le păstreze în modul cuvenit. Au regăsit până acum 4200000 de nume. Despre patru milioane două sute de mii de martiri ai Holocaustului știm măcar câte ceva. Că au murit, cam când și cam unde. Că s-au născut, când și unde. Și poate mai aflăm ceva despre familia lor…dacă mai trăiesc și unde? Dar cel mai important este că le știm numele. Deocamdată 4,2 milioane de nume. Nu e mare secret, locul extraordinar se numește YAD VAȘEM și este la Ierusalim, pe muntele Herzl .

Yad Vashem

 

De curând această instituţie a împlinit 60 de ani de existență. În ebraică YAD înseamnă Mână, dar și Monument sau Memorial. Tot YAD se numește și arătătorul, de regulă din argint, cu care cel ce citește din Sulurile Sfinte, urmărește literele,cuvintele și rândurile, pentru ca să nu atingă textul sacru cu mâinile. Valoarea numerică a literelor cuvântului YAD este14. Cartea monumentală a marelui Maimonides ” Mișnei Tora” începe cu cuvântul Yad (Yad Hazaka – mână puternică). Cartea are 14 volume! ȘEM, în ebraică înseamnă nume, HAȘEM este modul în care este denumit cel Atotputernic ca să nu îi fie luat numele ”în deșert”.

Denumirea YAD VAȘEM este din Cartea Profetului Isaia care spunea, acum 2800 de ani, cuvântul Domnului: ”Celor care n-au urmași, dar au ținut la Legea Mea, le voi dăinui în casa Mea și între pereții ei AMINTIRE și NUME (yad vașem), deosebite fiilor și fiicelor, pentru totdeauna, amintire de neșters”

Instituția a fost înființată oficial în anul 1953. În Kneset se vota legea pentru ”Amintirea martirilor și eroilor”, într-un moment în care abia înființatul Stat Israel – după primul său război pentru independență și supraviețuire – avea și alte multe priorități. Primul sediu al viitorului memorial funcționa deja din 1946, într-un apartament de 3 camere închiriate pe strada King George nr.27 în Tel -Aviv, unde supraviețuitorii ajunși (încă) în Palestina – direct din lagărele de prizonieri –  veneau sau erau invitați să-și depună mărturiile. Tot aici au fost depuse așa numitele Arhive Ringelbaum adunate de istoricul și politicianul polonez Emanuel Ringelbaum care conțin documente originale despre Ghetoul din Varșovia și pagini din presa timpului.

Ideea acestui memorial a fost prezentată Congresului Mondial Sionist – care a avut loc la Londra în 1945 – de Mordehai Shinhabi, unul din primii jurnaliști care au scris, începând din 1942 despre ororile care se petrec în lagărele de concentrare naziste.

Astăzi Memorialul se întinde pe o suprafață de 450000 mp și conține în afara impresionantului Muzeu al Holocaustului, refăcut în anul 2005, Parcul închinat celor peste 25000 de Drepți ai Popoarelor, neevrei din toată lumea care cu riscul propriei vieți au contribuit la salvarea unor victime, Valea Comunităților, Centrul de educație pentru studiul Holocaustului, frecventat anual de zeci de mii de studenți și profesori din toată lumea.

Actualul director al instituției,  Avner Shalev, a subliniat într-un recent interviu că cea mai importantă misiune este strângerea mărturiilor. Astăzi Yad-Vașem deține 150 milioane de pagini de mărturii, un cimitir virtual al celor care n-au morminte.

Pe urmele vieții

Din acest izvor copleșitor de informații, cele mai multe din ele stropite cu lacrimi de durere ale celor care au rămas iubindu-și părinții, bunicii, copiii, frați, surori, veri sau unchi sau câte și mai câte rude pierite în Holocaust, s-a inspirat și echipa de jurnaliști ai cotidianului Monitor Express din Brașov, în frunte cu neobosita și talentata doamnă Camelia Onciu. Merită să încercăm o reconstituire măcar schematică a unui traseu de viață, atât cât permit frânturile de informații pe care le conțin ”Paginile de Mărturie”

Szenka Liebmann, născută la Brașov în 1912, fiica lui Zvi și Cecilia  Hortobágyi. A avut o soră mai mică cu doi ani, Serena. S-a căsătorit în 1932 cu Bela Liebmann născut la Timișoara în 1899.La vârsta de 15 ani Bela a devenit ucenic vânzător la un magazin din Timișoara, specializat în echipamente de chirurgie, optică și fotografiere, apoi este recrutat în armata austro-ungară și combatant în Primul Război Mondial pe frontul din Italia. După luptele din Piave este decorat pentru fapte de vitejie, salvând viața a 120 de soldați Germani(!). In 1919, Béla se mută la Budapesta unde devine jurnalist-fotograf. în 1923 se stabilește la Szeged unde se și căsătorește. Tânăra pereche are un copil în 1934, o fetiță care primește frumosul nume românesc de Florica.

Szenka Liebmann cu fiica ei, Florica – arhiva Yad Vashem

După izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Béla este luat la un regiment de muncă obligatorie și trimis spre frontul din răsărit. Szenka și Florica, împreuna cu Serena sunt deportate la Auschwitz. Fără Florica, ucisă probabil imediat după sosirea la Auschwitz, cele două surori supraviețuiesc și marșurilor morții, ca să fie împușcate cu alți 38 de supraviețuitori, de niște soldați SS care se retrăgeau, lângă satul Weissenbach în aprilie 1945 (cu două săptămâni înainte de capitularea Germaniei)…

 

Adevărul…în față

Am încercat acest exercițiu de reconstituire schematică a unei vieți Probabil că nu în toate cazurile se poate repeta un asemenea demers. Dar cred că ideea și inițiativa jurnaliștilor brașoveni ne pot încuraja să regăsim în TOATE orașele din Transivania, lista celor născuți în aceste orașe, și care deportați din diferite locuri aflate în Transilvania de Nord au pierit în Holocaust. Și să eternizăm memoria lor măcar încrustându-le numele pe o placă.

Anul acesta comemorăm 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Este comemorarea noastră, a tuturor evreilor din Ardeal, Maramureș, Crișana și Banat, ca să folosesc denumirile istorice. Este datoria morală a comunităților evreiești din această parte a țării să participăm împreună la această comemorare.

Sunt unii care vor să-și însușească această comemorare ca să adauge încă un piedestal monumentului cu care speră să rămână in istorie…

În disputa iscată la Budapesta, privind ”scandalul monumentelor”, ultimele evoluții par să ducă la o oarecare detensionare.

După ședința Consiliului de conducere a MAZSIHISZ (Federația Comunităților Evreieşti din Ungaria) care a avut loc duminică 2 februarie, președintele Andras Heissler a prezentat – prin presă – guvernului maghiar, o atitudine fermă și fără echivoc, atrăgând atenția că Mazsihisz va boicota acțiunile legate de interpretarea abuzivă a  ocupației germane. Purtătorul de cuvânt al guvernului a informat că, în orice caz, termenul inițial de dezvelire a monumentului nu va avea loc, așa cum s-a preconizat, în19 martie, ci la o altă dată care va fi stabilită după alegerile parlamentare din Ungaria.

De asemenea secretariatul guvernului, prin ministrul secretar de stat  Lázár, a adresat o invitație TUTUROR organizațiilor evreiești (deci nu doar MAZSIHISZ) din Ungaria să participe la o masă rotundă în care să se dezbată şi să se caute soluții de compromis pentru toate subiectele sensibile și de actualitate în legătură cu comemorarea de 70 de ani.

Muzeul dedicat Memoriei Copiilor din Ungaria uciși în Holocaust va fi realizat în fosta gară din Cartierul Józsefváros, menit să nu doar un muzeu, ci și un important centru de educație, inclusiv la nivel european, unde să se prezinte tinerilor momentele semnificative ale Holocaustului din Ungaria care ar urma să poarte denumirea de ”Casa Destinelor”.

Există diferențe de opinii serioase între organizațiile evreiești și cele guvernamentale atât în ce privește denumirea, cât și modalitatea prezentării și interpretării Holocaustului.

Este de remarcat atitudinea organizațiilor evreiești din Ungaria care, deși nu au o reprezentare parlamentară, reușesc să-și impună punctul de vedere și să apere cu hotărâre interesele majore ale celei mai importante populații evreieşti din Europa Centrală. Poate e timpul să învățăm și noi, aici în România, că trebuie să privim adevărul în faţă!