Doina Gecse-Borgovan: DUPĂ BLOCURI

Singura chelfăneală adevărată primită de la mama a fost în vacanţa de vară dintre clasele întâia şi a doua. Îmi amintesc perfect, era sâmbătă după masă şi mă jucam pe-afară cu prietenii de la bloc. Nu ştiu de unde a răsărit un băieţel pe care nu-l cunoşteam şi care s-a lăudat că are televizor color. Ca să pluseze probabil, ne spus că dacă vrem putem merge să vedem Dallas-ul la el acasă.Atracţia a fost enormă: să-l vedem pe Bobby color, aşa că ne-am strâns vreo cinci sau şase fetiţe zgomotoase şi am pornit. Fără să ne uităm îndărăt

Singura chelfăneală adevărată primită de la mama a fost în vacanţa de vară dintre clasele întâia şi a doua.

Îmi amintesc perfect, era sâmbătă după masă şi mă jucam pe-afară cu prietenii de la bloc. Nu ştiu de unde a răsărit un băieţel pe care nu-l cunoşteam şi care s-a lăudat că are televizor color. Ca să pluseze probabil, ne spus că dacă vrem putem merge să vedem Dallas-ul la el acasă.

Atracţia a fost enormă: să-l vedem pe Bobby color, aşa că ne-am strâns vreo cinci sau şase fetiţe zgomotoase şi am pornit. Fără să ne uităm îndărăt.

Problema e că băiatul locuia în alt cartier, prin care până atunci nu mai fusesem niciodată. O distanţă bună pe care acum o apreciez la vreo 5-6 kilometri. (pentru brăileni, din Marna până aproape de Podul Brăiliţei).

Când ne-a văzut adunate ciopor la uşa ei, mama băieţelului s-a pus pe zbierat şi ne-a gonit acasă. Era deja târziu, se întuneca şi mă şi mir că am nimerit drumul înapoi la noi în cartier.

Urecheala primită de la mama n-a fost aşa de îngrozitoare ca tristeţea copleşitoare că am ratat episodul din Dallas şi că nici nu l-am văzut pe Bobby în culori.

Dincolo de isprava asta gogonată, aveam pe atunci o uriaşă libertate de mişcare.

Zilele libere ni le petreceam exclusiv afară, pe lângă bloc. Construit prin anii 60, cartierul avea spaţii verzi neîngrădite între blocuri şi-mi amintesc mirosul de iarbă strivită, atunci când ne tolăneam la umbra plopilor şi povesteam te miri ce.

Inventam teatru de marionete, iar păpuşi ne erau degetele îmbrăcate cu flori de rochiţa rândunicii. Mestecam alene tulpini acrişoare de trifoi şi flori dulci de salcâm. Vara vânam libelule. Iarna, îmi amintesc de nişte tufişuri în care se găseau nişte fructe mici, albe, îmbrăcate într-un soi de blăniţă delicată. Le spuneam mierea ursului şi le mâncam cam în silă, pentru că ne strepezeau dinţii. Nu erau dulci deloc. Le ronţăiam însă ritualic, pe drumul de întoarcere de la şcoală.

Şi ne certam şi ne-mpăcam şi ne scriam jurăminte de prietenie veşnică şi frăţie de cruce, pe care le îngropam la rădăcinile plopilor.

Plecam în expediţie până la marginea cartierului, singura regulă fiind că trebuia să respect exact ora de întoarcere acasă. Toţi respectam regula asta, ca un fel de ceasornic nevăzut care ne regla zilele de joacă.

Mi-e dor de libertatea de atunci şi de zecile de prieteni de la bloc.

Fiul meu n-are norocul unei astfel de copilării. Spaţiile verzi dintre blocuri nu mai există de mulţi ani. Le-au luat locul garaje urâte, de tablă şi beton. Petecele de iarbă rămase sunt pline de praf şi gunoaie, iar acolo unde sunt cât de cât îngrijite, gardurile nu te lasă să ajungi la ele.

Are cu un an mai mult decât aveam eu când am pornit în aventura cu Bobby, dar încă n-a mers singur nicăieri. Şi nu ştiu când o să consider că e destul de pregătit să meargă singur la şcoală.

Sunt triste oraşele în care maşinile sunt suverane. În care oamenilor nu le pasă de copaci, de iarbă, de libelule.

În care copiii trebuie să fie însoţiţi permanent de adulţi ca să se joace în spaţii îngrădite. În care oamenii mari aleargă de colo-colo mereu nervoşi, mereu încruntaţi, numai pe trasee prestabilite.

E tristă şi aridă viaţa asta de orăşean care şi-a transformat confortul în cult şi filozofie de viaţă.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *