Eva Szmuk: De la GYÖRGY KONRÁD CITIRE*

Cei care au acceptat drept propria lor morală punerea în aplicare în mod radical a discursurilor antievreiești erau de părere că nu au voie să cadă în păcatul omeniei și că nu există cruțare nici pentru sugari. Oricât ar părea de drăguți, nu sunt drăguți, sunt evrei! Dacă mama lor nu-i lasă din mână, intră împreună cu bebelușul la duș, iar de acolo poate fi mutată în cuptor. Toate acestea au fost decise definitiv nu departe de aici, cu șaptezeci și doi de ani în urmă, pe malul lacului Wannsee de la Berlin, într-un mod din cale afară de lucid, comun, apatic, banal.

 

Din perspectiva războiului Adolf Hitler a fost un perdant, însă în ceea ce îi privește pe evrei, îl putem considera aproape victorios. Uciderea a două treimi din evreimea europeană este o realizare remarcabilă. Cu excepția vărului meu și a mea, i-a reuşit gazarea și mistuirea în flăcări a mai multor colegi de școală inclusiv a verișoarei mele. Poate acest fapt explică sentimentele mele în ceea ce-i privește pe adevărații făptuitori. Îmi întorc privirea de la moraliștii care pun  întrebări și le spun: nici răzbunare, nici iertare.

Indiferența seamănă cu nisipul – nu este interesantă. Bestialitatea nu comportă nicio enigmă, nu ai ce explica despre ea.(…) Este o enigmă a sorţii cine va deveni sfânt la ora încercării.(…) Știința – este vaccin. Ura și indiferența – este boală. Dragostea și empatia – înseamnă sănătate. Cu toții avem dreptul la opțiune. Din perspectiva războiului Adolf Hitler a fost un perdant, însă în ceea ce îi privește pe evrei, îl putem considera aproape învingător. Uciderea a două treimi din evreimea europeană este o realizare remarcabilă. Cu excepția vărului meu și a mea, i-a reușit gazarea și mistuirea în flăcări a mai multor colegi de școală inclusiv a verișoarei mele. Poate acest fapt explică sentimentele mele în ceea ce-i privește pe adevărații făptuitori. Îmi întorc privirea de la moraliștii care pun  întrebări și le spun: nici răzbunare, nici iertare.  Făptașii trebuie să conviețuiască cu conștiința propriei lor responsabilități. Până când? Ucigașul rămâne pe viață ucigaș. S-a blestemat singur. Oricât ar încerca să uite, să se explice, degeaba. Rămâne în el. Întreaga noastră biografie rămâne în noi.

Cei care au acceptat drept propria lor morală punerea în aplicare în mod radical a discursurilor antievreiești erau de părere că nu au voie să cadă în păcatul omeniei și că nu există cruțare nici pentru sugari. Oricât ar părea de drăguți, nu sunt drăguți, sunt evrei. Dacă mama lor nu-i lasă din mână, intră împreună cu bebelușul la duș, iar de acolo poate fi mutată în cuptor.

Toate acestea au fost decise definitiv nu departe de aici, cu șaptezeci și doi de ani în urmă, pe malul lacului Wannsee de la Berlin, într-un mod din cale afară de lucid, comun, apatic, banal. Drept consecință în orășelul unde am copilărit, s-a impus proporția medie europeană, față de patrusprezece mii de localnici din o mie de evrei au fost uciși 670, s-au întors 330 care mai târziu au plecat în mai multe etape. Așa că azi nu mai există nici unul.

Uitându-mă la cifre, există o diferență între proporții – ce merită o oarecare reflecție – între Germania și Ungaria. În Germania populația evreiască se cifra la 0,5%. În Ungaria de zece ori mai mult. De ce i-au depășit germanii pe unguri în materie de intoleranță și radicalism?

Este vorba despre unitatea organizată, despre  importanta temeinicie ce se manifesta în bine și în rău? Despre realizarea întocmai a sarcinilor? Cu siguranță nu despre nesocotința meridională, despre neorânduiala balcanică este vorba.

La sfârșitul războiului au existat ofiţeri germani de rang superior care se eschivau sau chiar refuzau să participe la treabă (unuia dintre ace-știa se datorează supraviețuirea, de bine, de rău, a locuitorilor din ghettoul de la Budapesta), dar aceste fapte sporadice nu au schimbat reyultatul. Printre comandanții detașamentelor de muncă evreiești existau atât bestii ucigașe, cât și persoane omenoase, cine cum nimerea, viața depindea de hazard, de schimbarea comandanților.

Un supraviețuitor, fost deportat la Auschwitz, un băiat de șaptesprezece ani, privind fumul des, plin de funingine al crematoriului de la Birkenau, avea impresia că diavolul rânjește la el din flăcări.

În literatura despre Holocaust sunt frecvente asemănările cu infernul, dar întrunirea  de la Wannsee, întâlnirea de specialitate a domnilor de rang înalt, cu diplome, unde ideea a luat o formă concretă, a avut loc într-o ambianță foarte liniștită. Conferința s-a desfășurat într-o atmosferă calmă, foarte prietenoasă, foarte politicoasă, foarte rafinată, deosebit de amabilă și nu s-a vorbit  mult. Nici nu a durat mult. Apoi ofițerii de rang inferior au oferit coniac și evenimentul a luat sfârșit, după cum își amintește unul din participanți, Adolf Eichmann. Și pregătirile din Ungaria s-au desfășurat relativ lin și calm, se avansa din treaptă în treaptă. Dacă există o problemă evreiască, trebuie lucrat la  rezolvarea ei, pe deasupra în mod legal. În primăvara anului 1944 procesul care a dus la soluția finală – lagărele de exterminare, a devenit o acțiune banală, aproape o normalitate.

În parlamentul ungar deputații au dezbătut temeinic tema chiar înainte de război, arhiepiscopul și președintele episcopilor reformați au recomandat acceptarea proiectului de legi privind evreii. După prima lege au urmat  cea de a doua, a treia, apoi în primăvara 1944 imediat, după ocupația germană un decret răpăia ca nişte rafale de armă, recuperându-se rămânerea în urmă față de modelul german.

În ziua de 20 martie 1944, lunea, în drumul meu de fiecare zi spre școală nu  puteam să nu observ în piața centrală tancurile Tigru germane, pe care se aflau soldații în uniforme gri, fumând. Priveau în jur, se plictiseau. Iar pe strada principală soldați germani în uniforme gri,mărșăluiau în sus și în jos în rânduri înghesuite. Marșul soldaților unguri era puțin mai moderat, dar din cântecele lor rar  lipsea expresia de evreu împuțit.

În ziua de 15 mai niște ofițeri germani de la Gestapo, în uniformenegre, însoțiți de jandarmi unguri cu pana de cocoș la pălărie, mi-au arestat părinții. Au fost deportați în Austria, la muncă forțată, nu am aflat despre ei nimic. Am auzit că în împrejurimile orășelului nostru Berettyóújfalu în multe părți evreii fuseseră deja închiși în ghettouri și transportați în străinătate. Fără tată, fără mamă, doar noi, copiii, se putea trăi și așa, dar părea recomandabil să plecăm din orășelul nostru la Budapesta unde ne chemau și rudele.

Însă evreilor le era interzisă călătoria. Ca să putem totuși pleca, prin intermediul unui avocat de dreapta, la vârsta de unsprezece ani, cu banii rămași și ascunși ai părinților, sumă echivalentă cu prețul unei case mai mari am mituit autoritățile competente. Am dat din cap când directorul școlii mele, reprezentând autoritățile respective, mi-a comunicat decizia și m-a somat să rămân și pe mai departe un bun copil ungur.

La jandarmerie am primit  permisul excepţional de călătorie,  eliberat pentru noi. Mi-am luat rămas bun de la verișoara mea, Vera. În zori am plecat fiind însoțiți de bravul Lalo Kadar,centrul înaintaș al echipei de fotbal a orașului. În dimineața următoare toți locuitorii evrei din orășelul nostru au fost transportați în apropiatul ghettou de la Oradea, iar de acolo, peste o săptămână, la Auschwitz. Copiii de până la paisprezece ani, printre ei și  Vera, au fost gazaţi și arși.

Guvernul legitimat de către guvernatorul Horthy a deportat într-un sfert de an toți evreii maghiari din provincie, aproape o jumătate milion de oameni, fiind escortaţi până la graniță de jandarmii unguri, iar de acolo de SS-iști germani, până la Auschwitz.

Pe atunci frăția de arme între cele două state încă funcționa netul-burat. În acea vară în crematorii ardeau aproape exclusiv evrei unguri.

În timp ce această activitate se desfășura din plin, arhiepiscopul de Strigoniu, îndemnat de papă, solicita ca cei convertiți să fie aduși înapoi, iar ceilalți să fie tratați omenește. I s-a răspuns cu un zâmbet.

Peste două săptămâni mă plimbam pe malul Dunării. Nu știam că din cei două sute de copii evrei din sat nu mai trăiam decât noi, cei patru care am plecat de acolo cu o zi înainte de mânarea în ghettou și deportare și că afară de noi mai existau la Auschwitz doi băieți gemeni pe care doctorul Mengele efectua experiențe pe testicule. Ceilalți s-au prefăcut în cenușă. Camera de gazare să fi fost soarta verişoarei mele ? Asta le hărăzise Atotputernicul colegilor mei de școală ? Nu exista niciun motiv ascuns prin care să fi meritat moartea.

Din interes, din meschinărie, germanii, ungurii și făptuitorii de alte naționalităţi nu au priceput că vrând-nevrând au devenit complicii unei mari crime. Poate că în afară de complezență, neputința de a percepe ce se întâmpla era legată și de faptul că invidiau casa, prăvălia evreilor și erau tare dispuși să-și însușească bunurile acestora.

 

Și care este situația azi, după șaptezeci de ani?

Numeroase persoane nu reușesc să se gândească la toate astea. Am văzut imagini, ne amintim de scene, medităm asupra lor și totuși nu înțelegem. Este inimaginabil  că acea mârșăvie nebunească a fost înfăptuită de persoane tinere de altfel normale, uneori de bună seamă,chiar amabile. Pentru a o comite, pentru a fi capabile să o comită trebuia să-i considere pe prizonieri niște obiecte, să nu vadă că acele ființe humanoide sunt oameni. Pentru aceasta trebuie ca în mintea lor să se fi produs un fel de alterare pe care am putea-o numi și orbire sufletească, în urma căreia făptașul este incapabil să se identifice cu victima? Dar noi înșine suntem în stare ? Fără a ține seama de câteva excepții, nu suntem nici făptași, nici victime.

Poate că pe undeva, pe bază de rudenie, cunoștințe sau pe linie culturală avem de-a face și cu unii și cu ceilalți, avem cunoștință despre ei, sunt actori în conștiința noastră. Ei se află acolo, imuabili, pe o scenă internă. În meseria mea, zilnic confecţionez fraze. În localitatea copilăriei mele, în orășelul numit Berettyóújfalu, bunicul meu după tată confecționa în atelierul său de tinichigerie, împreună cu calfele și ucenicii săi, căni, găleți și oale de fiert rufe, apoi a trecut  la comerțul cu mărfuri fabricate. În fiecare dimineață intra în atelierul său și muncea până se lăsa seara, împreună cu oamenii săi. Cu asta răspundea la tot ce se întâmpla în cursul zilei cât și la pretențiile cumpărătorilor care îi examinau temeinic marfa. Precum făina măcinată din grâul lor și cana zincată de apă era bună și era mai mult decât obiectul însuși pentru că în acesta se afla bunicul meu după cum în făină se afla gospodarul. Un meșteșugar evreu și un agricultor creștin schimbau roadele muncii lor, garantând pentru calitatea lor. Peste tot în lume, de milenii, evreii se află într-o asemenea relație de schimb cu mediul lor înconjurător. Ei au dat monoteismul, Tora, cronicile, psalmii și pe profeți. Creștinii din Europa nu au zis că nu ar avea nevoie de ele. Le trebuia marfa evreilor și evreul Isus. Și împreună cu el tot ceea ce învățase: decalogul, cuvântarea de pe munte, legea pentru  a cărei împlinire afirma Nazarineanul că a venit, dimpreună cu acei pescari, dulgheri și alți meseriași evrei care au devenit apostolii propovăduirilor sale.

Le trebuia din moștenirea evreiască tot ce este fundamentul culturii creștine. Le trebuia imaginea  Atotputernicului, ca din el să izvorască sfințenia, să se facă deosebire între sfânt și profan, între sărbătoare și zi de lucru, ca locuința și spălatul, alimentele și băutura, dragostea, nașterea și moartea să aibă parte de atingerea divină. Le trebuia îndurarea unicului Dumnezeu în orele culminante ale vieții, ca viața să obțină propria lumină de la întuneric la strălucire, de la deșertăciune, la plenitudine, ca omul care încheie o alianță cu creatorul, să-i poată fi colaborator în opera creației.

Le trebuia ideea Atotputernicului, pentru ca individul evreu să fie capabil să audă vocea invizibilă care nu ni se adresează din piatră, copac, urs, stele, soare, dintr-un fenomen natural și nici de la un alt om care ca și noi are o viață și cunoștințe limitate, ci care vine din interior, din spirit și suflet și de aceea, din capul locului, este de neatins cu mâna și mintea. Era un presentiment foarte îndrăzneț. Spiritul și sufletul, conștiința și memoria, deci tot ce face ca omul să devină om, ne leagă de predecesorii noștri. Deoarece Dumnezeul căruia evreii i s-au adresat aparține tuturor întregii omeniri, evreii pe drept cuvânt pot lăuda orice intermediar – creștin și musulman deopotrivă – care a dus mai departe și a răspândit această idee într-adevăr transcendentă despre Dumnezeu. Datorită acestei idei ne gândim cu drag la părinții noștri, frații noștri, la toate rudele noastre, la vecinul nostru, la prietenul nostru în viață sau decedat (în mod firesc sau cu forța), privim de obicei cu bunăvoință sugarii, numai pentru că s-au născut să fie oameni, și contemplăm cu simpatie interesată trecutul și prezentul speciei noastre această ființă înțeleaptă și alienată –  unicitatea noastră.      

 

*György Konrád este unul din cei mai cunoscuți om de litere maghiari, laureatul mai multor premii din Ungaria și din străinătate, tradus în doisprezece limbi (nu şi în română)

 

 

 

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *