Mike Klein: A DA sau a NU DA BACŞIŞ: ASTA E-NTREBAREA?

Zilele trecute, fiind în deplasare în Florida, pe post de bunic pensionar care are timp să se ocupe de nepoţi, am mers la supermarketul “Publix” pentru a face cumpărături. La casierie, am observat că angajatul care îmi încărca mărfurile în plase avea o etichetă pe piept care afişa cu mândrie şi demnitate “Nu primim bacșiș! Este plăcerea noastră să vă cărăm plasele la automobil!”. M-a pufnit râsul şi l-am rugat pe angajat să-mi permită fotografierea acestei lozinci. Instantaneu mi-am adus aminte de lozinca uriaşă pe care o văzusem în copilărie la frizeria din Gherla mea natală, care afişa sus şi tare “Refuzăm Bacșișul!”

Zilele trecute, fiind în deplasare în Florida, pe post de bunic pensionar care are timp să se ocupe de nepoţi în timp ce tinerii părinţi sunt ocupaţi cu lucruri mai importante, am mers la supermarketul “Publix” pentru a face cumpărături. La casierie, am observat că angajatul care îmi încărca mărfurile în plase avea o etichetă pe piept care afişa cu mândrie şi demnitate “Nu primim bacșiș! Este plăcerea noastră să vă cărăm plasele la automobil!”. M-a pufnit râsul şi l-am rugat pe angajat să-mi permită fotografierea acestei lozinci. Instantaneu mi-am adus aminte de lozinca uriaşă pe care o văzusem în copilărie la frizeria din Gherla mea natală, care afişa sus şi tare “Refuzăm Bacșișul!”  Faptul că o corporaţie americană se comportă cu angajaţii din multe puncte de vedere la fel ca un stat sub dictatură comunistă nu era o noutate pentru mine. După aproape patruzeci de ani de muncă în corporaţii americane am învăţat că “linia de partid” este urmată la fel în ambele sisteme. Bineînţeles repercusiunile nerespectării sunt diferite, dar marile corporații nu sunt organizaţii bazate pe principii democratice, din contră, toate ordinele merg de sus în jos şi nu se pun la vot.

În Florida ca şi la Gherla ordinul de a nu accepta bacşisul este doar de formă ca să arate cât de mare grijă are partidul, sau în cazul nostru corporaţia, de binele şi satisfacţia clienţilor.

Îmi amintesc de jena extraordinară pe care am simţit-o când am dat primul meu bacşiş frizerului. Aveam cam zece ani când tata m-a trimis prima dată singur la frizerie, mi-a dat banii de tuns, care se plăteau la casierie, şi pe urmă mi-a mai dat doi lei cu instrucţiunea să-i pun discret în mâna frizerului la sfârşit. Frizerul era nenea Prudner, vecinul nostru şi eu transpiram de emoţii la gândul că voi face un lucru ilegal, lozinca spunea clar “Refuzăm bacşisul”. Cu mâna tremurândă i-am întins cei doi lei; frizerul cu o mişcare expertă i-a luat şi imediat banii au dispărut în buzunarul său. Mi-a mulţumit şi cu o aplecare de cap şi-a arătat aprecierea că suma era acceptabilă.

La restaurante nu mergeam, aşa că protocolul cu chelnerii l-am învăţat mult mai târziu.

În schimb ţin minte când tata mi-a dat o sticlă de ţuică să o duc instructorului foto de la Casa Pionierului în semn de recunoştinţă pentru ce am învăţat de la el. Încet, încet am învăţat regulile de “descurcare” prin bacşisuri, cadouri şi favoruri, atât de prevalente în acei ani. După o vreme eram foarte confortabil cu “descurcarea” şi nu cred că am fost vreodată refuzat în România când “ungeam” lucrurile să meargă mai uşor.

Primul an petrecut în Statele Unite a avut pentru mine revelaţii semnificative pentru înțelegerea diferenţei enorme între bacşiş şi luarea de mită. Bacşişul, spre deosebire de mită, este legalizat în Statele Unite chiar şi prin codul taxelor fiscale. Lucrătorii din domeniul deservirii populaţiei sunt obligaţi să declare bacşişul primit şi plătesc impozite pe el, fiind o componentă importantă a venitului, mai ales pentru chelneri şi barmani în restaurante. La fel bacşişul se poate deconta când se fac călătorii în interes de servici. In schimb luarea de mită este o crimă serioasă şi se pedepseşte destul de grav.

Mita şi traficul de influenţă există din belşug şi pe partea aceasta a oceanului, dar marea diferenţă este că în general cetăţeanul de rând nu are nevoie să dea mită pentru a obţine bilete de tren sau avion, locuri bune la staţiuni balneare, îngrijire medicală sau multe altele pentru care in România comunistă, cu lipsuri în toate domeniile era o luptă aprigă de obţinere a serviciilor şi bunurilor materiale. Mita în Statele Unite există la un nivel diferit şi în general cetăţeanul de rând nu are de-a face cu ea. Sistemul de piaţă, prin libertatea preţurilor, asigură un decalaj care prin scumpirea lucrurilor mai mult râvnite reduce şi cererea pe piaţă aşa că în general nu avem lipsă de produse.

Un fapt nostim, care putea să mă coaste destul de mult, s-a întâmplat pe o şosea din Pennsylvania. Proaspăt sosit din România, mândru de maşina mea nouă am plecat la plimbare pe şosea. La un moment dat, am fost oprit de poliţie fiindcă am depăşit viteza legală. Mi s-a înmânat o citaţie pentru suma de $100, iar eu, obişnuit din România unde amenzile se reduceau cu 50% dacă plăteai cu bani gheaţă pe loc, am scos portofelul şi i-am întins $50 poliţistului. Roşu la faţă de furie, poliţistul m-a întrebat dacă încerc să-l mituiesc! I-am răspuns foarte nedumerit că eu aşa ştiam din România că dacă plăteşti pe loc, amenda se reduce la jumătate. Ca norocul că poliţistul avea simţul umorului şi şi-a dat seama de comicul situaţiei şi m-a iertat. Nu de amendă, aceea a trebuit să o plătesc integral prin cec trimis la o bancă, m-a iertat de tentativă de mituire a unui poliţist, crimă foarte serioasă în Pennsylvania.

Nu mai ştiu care sunt realităţile curente ale României în ceea ce priveşte bacşişul, unde dai şi unde nu dai,  dar în Statele Unite în general se dă celor care deservesc clienţii în mod personal şi în general nu au salarii prea mari. Chelneri, barmani, cameriste de hotel, şoferi de taxi, ghizi turistici, hamali, frizeri, coafeze, manichiuriste, personal de deservire care îţi încarcă marfa în automobil, şoferi care transportă mâncare la domiciliu şi mulţi alţii aşteaptă un bacșiș, chiar dacă corporaţia îi forţează să poarte semnul cu “refuzăm bacşişul”. Deocamdată nu plătim în plus medicilor, dar dacă cumva ajungem şi noi la medicină socializată de stat,  cu preţuri standard, nimic nu e garantat.

 

La sfârşitul anului, în preajma sărbătorilor este acceptabil să dai o sumă de “recunoștință” femeii de servici care face curăţenie în casă, celui care îţi aduce ziarul de dimineaţă, chiar şi poştaşul mai primeşte ceva. Poliţia locală, pompierii şi lucrătorii de pe ambulanţe nu primesc bani, dar ne bombardează continuu cu cereri de donaţii pentru tot felul de organizaţii de care beneficiază sindicatele lor. Bineînţeles dăm şi acolo, că doar nu vrem să ne punem rău cu poliţia!

 

Furnizorii marilor companii în general găsesc modalităţi ingenioase de a-şi arăta “recunoștința” faţă de cei care semnează contracte foarte profitabile. Chiar dacă nu în numerar, dar de multe ori “cadourile” sunt excursii la staţiuni de lux, deghizate drept “conferinţe”, invitaţii la restaurante extrem de scumpe, invitaţii la meciuri de fotbal, baschet sau golf, bineînţeles cu mâncare, băutură şi distracţii. Pe când regulile furnizorilor companiilor particulare sunt destul de relaxate, angajaţii statului nu au voie să accepte nimic de la furnizori. Ei au datoria de a raporta fiecare cadou primit sau invitaţie la restaurant. Bineînţeles regulile sunt încălcate şi aflăm doar de la ştiri când membri ai administraţiei naţionale sau locale au beneficiat de pe urma poziţiei pe care o au în acordarea de contracte.

 

Dar revenind doar la bacșiș, cuvântul şi obiceiul a fost împrumutat de la turci pe teritoriile fostului imperiu otoman de majoritatea naţiunilor ocupate. În prezent tradiţia bacșișului este adânc înrădăcinată în statele naţionale născute din ruinele imperiului şi “directivele de partid” nu vor reuşi să oprească acest obicei .  Tradiția anglo-saxonă de a da o sumă în plus celor care te servesc a început deja prin secolul XVI, în timpul dinastiei Tudor, când nobilimea – invitată să doarmă la castelul sau conacul vecinilor plătea o sumă valeţilor şi personalului de deservire din casa gazdei ca recompensă pentru munca în plus. Obiceiul s-a extins rapid la hanuri şi restaurante şi a devenit  stabilit şi bineînţeles apreciat de beenficiari. Cuvântul englez “gratuity” provine din franceză (gratuité) care se trage din Latină (“gratuitus”) şi de prin 1530 a fost folosit cu semnificaţia de “bani daţi pentru un favor”.  În Europa se mai folosesc în anumite limbi şi termeni “pentru băutură”, cum ar fi în germană “trinkgeld” sau “pourboire” în franceză, tradiţia fiind să oferi ospătarilor sau personalului de servici un pahar de alcool să-l bea în sănătatea gazdei. Eu am găsit acest termen cel mai acceptabil pentru a oferi o mică recompensă celor care lucrează din greu să-mi facă viaţa mai uşoară. Încă nu am ajuns la faza în care am nevoie de ajutor cu încărcarea alimentelor în automobil, dar la  materiale mai grele pentru reparaţii în jurul casei, am nevoie de ajutor şi întotdeauna le ofer o mică sumă angajaţilor care se spetesc să-mi pună marfa în maşină.  La fel când am livrări de mobilă sau utilaje casnice grele am văzut că dacă le dau un pol celor care-şi rup spatele cu marfa grea şi le spun cu un zâmbet de mulţumire: “uite bea şi dumneata o sticlă de vin când termini tura”, li se luminează faţa şi primesc banii cu mulţumire, nu este o mită, este doar un semn de mulţumire din partea unui client.

Când am postat pe Facebook poza cu angajatul de la Publix cu semnul de “Nu primim bacşiş” pe piept, am primit mai multe comentarii. Una de la un prieten foarte bun, pe poziţie de director într-o mare întreprindere americană, care mi-a mărturisit că în timpul liceului şi a facultăţii a lucrat la Publix ca să-şi suplimenteze veniturile. Şi atunci bacşişul era interzis, dar clienţii lui găseau tot felul de modalităţi ca să-i strecoare câţiva dolari pe sub mână ca să nu-l pună în pericol de concediere.

Am hotărât să scriu o scrisoare conducerii întreprinderii Publix ca să le fie ruşine că forţează angajaţii să poarte asemenea ecusoane. Nu ştiu care va fi rezultatul, dar eu mă simt jenat că în ţara tuturor libertăţilor nu-mi pot exercita dreptul de a da sau a nu da bacşis!

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • George Kun commented on July 26, 2018 Reply

    Foarte bun si interesant articolul. Si eu traiesc in
    Canada de “secole” si am trecut prin deiferite dileme legate de bacsis, unul mai semnificativ fiind legat de procentajul de bacsis platit la restaurante. Desi 15% din factura e destul de standard, rareori mai mult, dar intrebarea este “15% din suma inainte de taxa, sau din total?” Opiniile variaza….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *