Mă duc de fiecare dată la târgurile de carte – la Gaudeamus, toamna şi la Bookfest, vara. În primii ani de după 1989 ele pur şi simplu mă copleşeau, mă îmbătau  când vedeam pe tejghele toţi autorii despre care citisem în reviste străine. La început, le cumpăram, după aceea mi-am dat seama că nu voi avea unde să le pun, aşa că, am decis cu o prietenă, să ne împărţim şi să facem schimb de cărţi. Încetul cu încetul, am mai schimbat tactica şi, la un moment dat, mi-am dat seama că nu-mi plac târgurile de cărţi. Sau să precizez: îmi plac ca evenimente mondene. Vezi câte un autor cunoscut, român sau străin, asculţi  ce se spune despre el şi ce spune el, îi ceri un autograf, eventual îi iei un interviu, mai vezi cine a venit la lansare… Dar a-ţi căuta aici nişte cărţi, cât de cât valoroase, e o muncă de Sisif…

În copilărie dar şi mai târziu una dintre cele mai mari plăceri ale mele (după aceea am constatat că şi ale altora) a fost ca atunci când intram într-o casă străină, să mă reped la bibliotecă şi să văde ce se află acolo. Ele erau de mai multe feluri: unele aveau  volume cu scoarţe rupte, cu copertă lipsă, altele- cărţi frumoase, întregi, legate în piele sau, cartonate. A trebuit să mă mai maturizez, să-mi dau seama că  de admirat sunt primele, asta însemna că sunt folosite, citite – şi nu celelalte , reprezentând doar un obiect frumos, admirat de către vizitatori. Aceste biblioteci „dădeau bine” şi mi s-a întâmplat ca eu să fiu singura cititoare a bogăţiilor unora dintre ele.

De la cinci ani jumate am devenit cititoare. Am învăţat literele de la fratele meu care mergea la şcoală, am buchisit singură şi am fost şocată şi încântată când mi-am dat seama că literele citite împreună dau naştere la cuvinte. A fost şi este poate cea mai mare pasiune a vieţii mele, nu am încetat niciodată să citesc, chiar şi acum, când acest obicei devine desuet şi chiar dacă ziua sunt ocupată, rămâne noaptea, dimineaţa devreme, tramvaiul, troleibuzul. Deşi îmi spun că nu are rost şi cui o să las toate acestea, îmi cumpăr cărţi, unele, recunosc , stau necitite în ideea că, atunci când mă voi pensiona -a se înţelege, când nu voi mai lucra-le voi citi. Tot atunci am intenţia să-mi cumpăr şi un căţel. Cred că cele două nu se exclud, mă  voi duce cu căţelul în parc şi voi citi acolo, dacă mă va lăsa animalul. Prietenii râd de mine, dar, cine ştie?

Mă duc de fiecare dată la târgurile de carte- la Gaudeamus, toamna şi la Bookfest, vara. În primii ani de după 1989 ele pur şi simpu mă copleşeau, mă îmbătau  când vedeam pe tejghele toţi autorii despre care citisem în reviste străine. La început, le cumpăram, după aceea mi-am dat seama că nu voi avea unde să le pun, aşa că, am decis cu o prietenă, să ne împărţim şi să facem schimb de cărţi. Încetul cu încetul, am mai schimbat tactica şi, la un moment dat, mi-am dat seama că nu-mi plac târgurile de cărţi. Sau să precizez: imi plac ca evenimente mondene. Vezi câte un autor cunoscut, român sau străin, asculţi  ce se spune despre el şi ce spune el, îi ceri un autograf, eventual îi iei un interviu, mai vezi cine a venit la lansare… Dar a-ţi căuta aici nişte cărţi, cât de cât valoroase, e o muncă de sisif., cel puţin jumătate din ce se vinde este maculatură iar cărţile bune se află ascunse, printre sutele de titluri.. De accea, prefer să intru într-o librărie.

Săptămâna trecută, am fost de două ori la Bookfest, la două lansări, una fiind o carte tradusă de mine „Evrei români din America şi Canada”(ed.Hasefer), interesantă deoarece aflăm că toată lumea bună evreiască din America este din zona noastră. A doua lansare este reeditarea fascinantei lucrări a lui Andrei Oişteanu, „Narcoticele în cultura română” (Polirom) pe care, dacă până acum n-aţi citit-o, vă recomand să o citiţi . (să ştiţi că nu mă plăteşte pentru publicitate, dar realmente, cartea este extrem de interesantă şi originală). Dacă am fost acolo, normal că m-am învârtit să văd ce se mai găseşte. Am remarcat că, an de an, numărul standurilor creşte şi am rămas uluită cine şi ce se vinde. Regretul meu este că nu mi-am notat câteva „edituri”. Oricum, la două standuri se vindeau produse de cafea, drept care am cumpărat, în loc de cărţi, cafea Etiopia râşnită filtru (Andrea Ghiţă mi-a recomandat ca cea mai bună cafea din lume). Ce legătură avea cu târgul de carte? Hai să zicem că cel de la care am cumpărat era oarecum înrudit cu literatura, proprietarul fiind faimosul Florescu, autorul cărţii „Însemnările unui cafegiu” şi am înţeles că s-a apucat să scrie volumul doi. Dar la stand nu se vindea cartea ci tot felul de sortimente de cafea. La celălalt stand de cafea sau la cel de gemuri şi sucuri nu am mai găsit nici o filiaţie cu literatura. Mi-a plăcut că ecumenismul era în floare, edituri creştine alături de cele orientale, ezoterice  dar şi musulmane, cel puţin trei îţi explicau ce înseamnă islamul (ceea ce nu ar fi rău dacă într-adevăr era vorba de esenţa islamismului care nu este belicos dimpotrivă). Vânzătoarele erau tinere , îmbrăcate modern (blugi), cu basmale pe cap,  ceea  ce demonstrează că la noi e libertate deplină în ceea ce priveşte însemnele religioase

Una peste alta, o lume pestriţă, de toate vârstele, fără resentimentele mele, care căuta cu asiduitate cărţi interesante şi ieftine (erau mari reduceri de preţuri). M-am consolat::nu este cazul să  fii cârcotaş, să cauţi nod în papură, aşa cum fac eu. Chiar şi în această lume tehnologizată, farmecul cărţilor s-a păstrat. M-am convins: nu vor veni după noi generaţii de analfabeţi.