În 2 mai 1944 ziarele au anunţat că evreii să fie pregătiţi de a fi duşi în ghetoul din fabrica de cărămidă, de la marginea oraşului, luând cu ei doar doua geamantane. Eu am fost repartizat la echiparea ghetoului şi am lucrat cu un poliţist, două ajutoare şi un camion. Ne-am dus din casă în casă să luăm căzi de baie care urmau să fie aşezate pe cărămizi şi să fie folosite ca şi cazane pentru gătitul mâncării pe foc pentru peste 17,000 de oameni. Reacţia oamenilor a fost “de ce ne luaţi căzile, ce vom face când revenim din gheto?”
Expunere prezentată la simpozionul File din istoria evreimii clujene, Cluj, 27 mai 2014, la secţiunea dedicată mărturiilor supravieţuitorilor.
Cum era înainte de tragedie
Mă numesc George Bishop, născut Gheorghe Bischitz, la Cluj în 1927.
Am venit la această comemorare împreună cu soţia mea Ditta, patru nepoţi Michael, Steven, Billy, Katie şi două verişoare Agi şi Jenny.
Am avut o copilărie fericită cu părinţi iubitori, bunici şi o familie mare extinsă. Tatăl meu era un om de afaceri de succes. Am studiat la Seminarul Pedagogic Universitar din oraş.
Totul s-a terminat când trupele maghiare au intrat în Cluj. S-a aplicat numerus clausus, iar elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din toate şcolile. Comunitatea noastră a reuşit să deschidă un liceu evreiesc numit ZSIDLIC, într-o clădire provizorie şi trebuia să trecem prin alte clase ca să ajungem la a noastră. La început ne-am adus şi scaunele de acasă.
George Bishop, la 17 ani
Şcoala s-a dovedit excelentă, cu profesori de cea mai înaltă calitate şi cu toţi trăgeam din greu. Săptămânal mergeam la operă şi în excursii. Înotam, jucam fotbal şi mergeam la şcoala de dans unde dansam cu Lili Herskovitz, Csilu Leb, Edith Lőwy, Mimi Nobel şi Rita. M-am dus deseori la grădina botanică cu Jucika Kertész/Mureşan, jucându-mă cu codiţele ei blonde şi mă simţeam foarte romantic. Pe străzi bântuiau bande care încercau să ne bată, dar ne-am format şi noi banda noastră cu Norbi Steinberger şi am ripostat prin luptă.
Clădirea Liceului Evreiesc Zsidlic, din Cluj
Şcoala a funcţionat din 1940 până în martie 1944, când armata germană a intrat în Kolozsvár. Era ziua mea de naştere, împlineam 17 ani. Autorităţile au arestat imediat sute de evrei, printre ei şi pe tatăl meu. În 5 aprilie am fost obligaţi să purtăm o stea galbenă de 10 cm, cusută pe haine. Noi reglementări au fost implementate, restricţii în deţinerea de telefoane şi radiouri. S-a format un Judenrat, Consiliu Evreiesc şi eu am devenit un mesager pe bicicletă.
În ghetoul de la Cărămidărie
În 2 mai 1944 ziarele au anunţat că evreii să fie pregătiţi de a fi duşi în ghetoul din fabrica de cărămidă, de la marginea oraşului, luând cu ei doar doua geamantane. Eu am fost repartizat la echiparea ghetoului şi am lucrat cu un poliţist, două ajutoare şi un camion. Ne-am dus din casă în casă să luăm căzi de baie care urmau să fie aşezate pe cărămizi şi să fie folosite drept cazane pentru gătitul mâncării pe foc pentru peste 17,000 de oameni. Reacţia oamenilor a fost “de ce ne luaţi căzile, ce vom face când revenim din gheto?” Exceptia a făcut bătrânul domn Leöb care a luat un inel de pe deget şi a spus: ” dă-l poliţistului, va închide un ochii când vei face contrabandă cu provizii pentru gheto”. A AVUT DREPTATE, A MERS”. Mergeam în fiecare zi la gheto ducând provizii. Am văzut debandada primelor zile când mii de oameni erau la coadă la câteva toalete; latrinele încă nu fuseseră săpate.
Familia mea a fost printre ultimele care au fost duse la gheto şi noi am fost puşi în ultimele barăci.
Oszi Kaufman şi cu mine am fost repartizati ca ajutoare la Crucea Roşie. Dormean într-un cort şi alergam în jurul ghetoului zi şi noapte cu o targă cărând oameni foarte bolnavi şi pe cei care muriseră ori s-au sinucis.Pe urmă a venit vestea că PENTRU SIGURANŢA NOASTRĂ vom fi mutaţi la Kenyérmező, în vestul Ungariei, departe de trupele ruseşti care se apropiau.
În timp ce din ghetou plecau unul după altul transporturile îmbarcate în trenuri de marfă, aparent cu destinaţia Kenyérmező, am auzit un zvon că un grup ar putea merge la Budapesta şi se vorbea despre o listă cu oamenii care vor fi pe acel tren. Familia mea era pe acea listă.
Transportul nostru a plecat la Budapesta
A venit şi ziua când ni s-a spus să ne înşiruim, am făcut un marş până la gară şi am fost puşi în vagoane de vite. In Oradea tatăl meu şi Paul Steiner au coborât cu sticle să ia apă. Uşile s-au închis iar trenul a plecat fără ei.
Când am ajuns la Budapesta am fost duşi la o tabără provizorie pe strada Columbus, păzită de SS germani. Erau zvonuri că vom merge în Portugalia… Ori poate în Palestina? Am auzit că organizatorul ar fi fost Rezső Kasztner, un ziarist şi conducător sionist, pe care îl cunoscusem cu mulţi ani în urmă, ca un prieten al părinţilor mei. Kasztner a venit să vorbească grupului. Mama i-a spus de Tata.
După câteva zile, el şi Paul au fost găsiţi intr-o închisoare şi au fost aduşi în lagăr. Ştefan Bergner care nu fusese în ghetou, a ajuns şi el la noi. Reuşise să nu fie internat în ghetou, lucrând intr-un detaşament de muncă din afara oraşului organizat de Norbi Steinberger. Ştefan s-a întors la Cluj, a găsit un mesaj care spunea că familia sa a fost dusă la Budapesta, s-a urcat pe tren şi ni s-a alăturat.
Ştefan cu mine am fost puşi la muncă să descărcăm cherestea la o gară din Budapesta. Au început bombardamentele, iar gărzile SS au fugit în adăpost. Noi am mers după ei şi nu ne-am gândit să evadăm.
În drum spre Germania, SS Fritz m-a îndemnat să evadez
Printre paznici, era un SS tânăr numit Fritz. Avea o motocicletă şi o conducea prin lagăr încercând să stea pe roţile din spate. Într-o zi a căzut sub motocicletă, bezina s-a revărsat şi s-a aprins. Eu lopătam nisip lângă el şi am reuşit să arunc ceva nisip pe el şi am stins focul.
Ni s-a spus să ne pregătim de plecare, am fost duşi la o gară şi puşi în vagoane de vite. La prima oprire, Fritz a venit şi m-a luat pe mine şi pe Ştefan la vagoanele SS şi ni s-a dat muncă să curăţăm bocanci.
După câteva zile, trenul s-a oprit în Linz, Austria, ne-au trimis în marş, la un duş ca să fimdezinfectaţi, iar cele circa 50 de femei care erau în grup au fost rase în cap.
Mai târziu, la o altă oprire, undeva în Germania, SS Fritz şi-a scos motocicleta de pe tren, mi-a zis să-mi scot steaua galbenă şi să sar pe motocicletă. Am condus până la un bar într-un sat, a comadat două halbe de bere. Am stat în linişte până când, dintr-o dată mi-a spus: Verschiwinde! Dispari! M-am uitat surprins la el şi l-am întrbat “DE CE?”
El mi-a spus doar “Mach dass du wegkommst! Pleacă de aici! Tot nu am înţeles şi am întrebat ” De ce? De ce să evadez când familia mea şi prietenii sunt pe tren? Nu mi-a răspuns şi am mers înapoi la tren.
Mult mai târziu am înţeles că în acest fel a încercat să mă recompenseze pentru că i-am salvat viaţa şi că a riscat mult spunându-mi să evadez, dar i-a fost frică să-mi explice situaţia. La vremea respectivă, nu înţelegeam ce se întâmpla.
La Bergen Belsen
După câteva zile am ajuns la Celle şi am fost duşi în marş la un lagăr numit Bergen Belsen. În lagăr, serviciul meu era să aduc mâncare la barăci. Dimineaţa, surogat de cafea, seara o supă albăstruie, apoasă făcută din câteva bucăţi de napi. Treceam pe lângă un grup de femei, prizoniere din Olanda, care curăţau zarzavaturi pentru bucătăria SS, una din ele mi-a făcut semn şi mi-a şoptit că nu puteam fi văzuţi din turnul de supraveghere şi mi-a dat câţiva morcovi pe care i-am înfundat în cămaşă. Acesta a devenit un eveniment zilnic.
Bun venit în Elveţia !
Într-o zi, Obersturmbannfuehrer Krumey a ajuns la Bergen Belsen şi ne-a informat că un grup va pleca. A ales litere de alfabet la întâmplare şi pentru că se oprise asupra literei B, familia mea a fost printre cei 388 aleşi. Ne-au dus în marş la gară, ne-am urcat în vagoanele de vite, uşile au fost inchise şi trenul a pornit. Prin crăpăturile vagonului vedeam oraşe arzând. După câteva zile, trenul s-a oprit şi uşile s-au deschis, un soldat ne-a spus “Bun Venit în Elveţia”. Am fost duşi la Sala de Expoziţii din Basel, unde ni s-a dat o cină uriaşă şi ni s-a făcut rău deoarece stomacul nostru se dezobişnuise de mâncare. Am dormit pe saltele de paie pe duşumea.
Am fost transferaţi de câteva ori, lucrând diferite munci. Mai târziu Ştefan Bergner şi cu mine am fost transferaţi la o şcoală lângă Territet să învăţăm franceză şi engleză. Pe urmă am fost admişi la Universitatea din Geneva, dar din lipsă de fonduri, am fost transferaţi la o scoală profesională de mecanici şi mai târziu am fost trimişi la o tabără de muncă în Andelfingen.
Sora mea Vera a stat cu îndepărtata noastră familie elveţiană Csukás, şi pe urmă a absolvit École des Beaux Arts în Geneva.
Elveţienii ne-au cerut să facem cerere pentru vize în alte ţări şi să plecăm. Eu am optat pentru Statele Unite, Ştefan s-a dus în Argentina, alţii s-au dus în Ungaria, România şi Israel.
Am absolvit şcoala de Hoteluri şi administrarea afacerilor din Lucerna, muncind noaptea ca ospătar, ca să-mi plătesc şcolarizarea.
M-am decis să emigrez în Israel
După înfiinţarea Israelului m-am hotărât să emigrez. M-am alăturat noi brigăzi de paraşutişti Israelieni. După pregătirea de comando, am devenit instructor şi maestru paraşutist. Sunt foarte mândru de cele 60 de sărituri, pe care le-am efectuat.
O viaţă nouă în Statele Unite
În 1955 viza de Statele Unite a fost aprobată şi am emigrat în America. Prima dată am lucrat pentru firma de hoteluri Hilton, dar după un an o companie de cauciuc mi-a oferit o poziţie de director general şi am dezvoltat compania intr-un conglomerat mondial cu fabrici în Los Angeles, Mexico, Ungaria şi India.
În trenul Kasztner au fost 388 de evrei clujeni, printre care 52 de elevi
Cei mai mulţi din noi nu au înţeles ce se întâmpla cu noi. Nu ştiam de lagăre de concentrare, programul de exterminare sau “soluţia finală” a naziştilor. În 1944 conducerea evreiască credea că avansarea Armatei Ruse şi succesul Aliaţilor va termina războiul în câteva săptămâni. Nimeni nu credea, sau NU VOIA să creadă că evreii vor avea de suferit şi altceva decât restricţii şi greutăţi, mai ales că germanii în mod clar pierdeau războiul.
Cine şi-ar fi închipuit că în mai/iunie 1944, peste 437,000 de evrei din Ungaria vor fi deportaţi? Mi-am pierdut majoritatea rudelor în Holocaust, dar familia mea restrânsă a supravieţuit. Noi am fost parte dintr-un grup pe care Rezső Kasztner a reuşit să-l salveze.
Kasztner a fost o figură controversată care a încercat să salveze TOŢI evreii din Ungaria. El a îndrăznit să negocieze cu Eichmann când conducerea evreilor nu vroia să facă prea multe valuri.
Kasztner le-a spus germanilor că evreii din America şi Elveţia sunt de acord cu schimbul de “camioane pentru vieţi evreieşti”. Chiar şi atunci când a devenit evident că acest Kasztner nu putea să oprească deportările, el a continuat să încerce să-i salveza pe toţi cei care au rămas. Kasztner a avut un rol major în salvarea celor 20,000 de evrei din Budapesta care erau deţinuţi intr-un lagăr la Strasshof, Austria. De asemenea el l-a convins pe Eichmann să arate bunăvoinţă şi să-i facă pe americani şi elveţieni să creadă că alte trenuri vor urma.
În trenul Kasztner au fost 1,684 de evrei din care 388 din Kolozsvár, incluzând 52 de elevi de la liceul Zsidlic.
Noi cei care am fost salvaţi datorită lui Kasztner îi vom fi pe veci îndatoraţi. Este de necrezut că în ciuda faptului că auzisem de cele întâmplate în Polonia, noi nu am crezut, sau nu am vrut să credem că aşa ceva se poate întâmpla.
După război, elevii de la Zsidlic au început să se caute. Am găsit 300 de supravieţuitori în 17 ţări pe cinci continente. 1,000 dintre colegi au murit în lagăre.
Din 1980 încoace am avut 10 întâlniri, 4 la Cluj şi 6 în Israel.
Intâlnirea următoare va avea loc mâine şi joi aici în Cluj şi mulţi dintre noi au venit cu copiii şi nepoţii.
Vă mulţumesc că mi-aţi permis să-mi împărtăşesc povestea.
(traducere din limba engleză Mike Klein)
English Version
Holocaust Memorial/Zsidlic Speech, Cluj, Romania 5/29/2014
My name is George Bishop born Gheorghe Bischitz in Cluj in 1927.
I am here with my wife Ditta, 4 grandchildren Michael, Steven, Billy, Katie and 2 cousins Agi and Jenny.
I had a happy childhood with loving parents, grandparents and a big extended family. My father was a successful businessman. I studied in the Seminarul Pedagogic Universitar high school.
This all ended when Hungarian troops entered Cluj, Numerus Clausus was enforced and Jewish students and professors were thrown out from all schools. Our community succeeded opening a Jewish High School, called ZSIDLIC in a makeshift building and we had to go through other classes to reach our own. In the beginning we even had to bring our own chairs.
The school turned out to be excellent, with professors of the highest quality and we worked hard. We also went weekly to the opera and on excursions. We swam, played soccer and went to dancing school where I danced with Herskovitz Lili, Leb Csilu, Lowy Edith,Nobel Mimi and Rita. I went often to the botanical garden with Jucika Kertesz/Muresan playing with her long blond braids and felt very romantic. We had street gangs trying to beat us up, but formed our own gangs with Steinberger Norbi and fought back.
The school functioned from 1940 to March 27, 1944 when the German Army entered Kolozsvar. It was my 17th birthday. Authorities promptly arrested hundreds of Jews, among them my father. On April 5th we had to wear a 10 cm yellow star sewn on our clothes . New regulations went into effect, restrictions on owning phones and radios. A Judenrat , Jewish council was formed and I became a bicycle messenger.
On May 2nd, newspapers announced that Jews should be ready to be taken to a Ghetto in the brick factory on the outskirts of our city with no more than 2 suitcases.
I was assigned to equip the ghetto and worked with a policeman, 2 helpers and a truck. We went from house to house to get bathtubs to be set on bricks to be used as cauldrons to cook meals on an open fire for more than 17,000 people . The reaction of the people was “why do you take our tub away, what will we do when we return from the ghetto?” Except for old Mr Lob who took a ring from his finger and said: Give it to the policeman, he will close an eye if you try to smuggle supplies into the ghetto. IT WORKED.
I was going into the ghetto daily delivering supplies.
I saw the terrible confusion of the first days when thousands of people lined up for the few toilets that existed as no latrines were dug yet.
Our family was among the last to be taken to the ghetto and we were put in the last barrack.
Kaufman Oszi and I were given the job of Red Cross Medics. We slept in a tent at the main gate and ran around the ghetto day and night with a stretcher collecting very sick people and people who died or committed suicide.
Then came an announcement, that for OUR OWN SAFETY we will be moved to Kenyermezo in West Hungary, away from the approaching Russian troops.
As train after train left the ghetto ostensibly to Kenyermezo, I heard a rumor that one group may go to Budapest and there was talk about a list of people who would be on that train. My family was on that list.
The day came when we were told to line up and marched to the railway and put into cattle wagons.
In Oradea, the train stopped and my father and Paul Steiner got off with bottles to bring water. The doors closed, the train left without them.
Upon arrival to Budapest, we were taken to a makeshift camp on Kolumbus utca, guarded by German SS. There were Rumors that we would go to Portugal? or may be Israel? We heard that Rezso Kasztner, a newspaper man and a Zionist leader, whom I knew from years ago as a friend of my parents, was the organizer. Kasztner came to the camp to speak to the group. Mother told him about father.
A few days later he and Paul were found in a prison and brought to our camp.
Stefan Bergner, who was not in the Ghetto, arrived. He avoided being taken to the Ghetto by working in an out-of-town labor detail organized by Norbi Steinberger. Stefan came back to Kolozsvar, found a note telling him that the family was taken to Budapest, got on a train and joined us.
Stefan and I were put to work unloading lumber at a railway station in Budapest. Bombing started, and the SS guards ran for safety. We followed way behind them and never thinking of escape.
Among the guards, there was a young SS called Fritz. He had a motorcycle and would ride it around the camp trying to stand it on its rear wheel. One day he fell under the motorcycle, gas poured out and caught fire. I was shoveling sand nearby and managed to throw some sand and put out the fire.
We were told to get ready for departure, were taken to a railway station and put in cattle wagons. At the first stop, Fritz came and took me and Stefan to the SS wagon where we were given the job to clean boots.
The train stopped days later in Linz, Austria, we were marched to a shower to be disinfected and the hair of about 50 women was shaved off.
At a later stop somewhere in Germany, SS Fritz rolled his motorcycle off the train, told me to take my yellow star off and hop on. We rode into a village to a pub where he ordered 2 steins of beer. We sat in silence until all of a sudden he said: Verschwinde! Disappear! I looked at him with surprise and asked, “WHY?” He just said “Mach dass du wegkommst! Get away!” I still did not get it, and asked “WHY? Why should I escape when my family and friends are on the train?” He never answered my question and we rode back to the train.
Only later did I understand that this was his way of trying to repay me for saving his life and the risk he took telling me to escape but afraid to explain what was going on.
At the time, I did not understand what was happening.
After several days we arrived to Celle and were marched to a camp called Bergen Belsen.
In the camp my job was to bring food to the barracks.
In the morning, coffee ersatz, in the evening a blueish watery soup made of a few pieces of turnips.
I passed women prisoners from Holland, who were peeling vegetables for the SS kitchen, one motioned and whispered that we could not be seen from the watch towers and gave me a few carrots which I stuffed into my shirt. This became a daily event.
One day Obersturmbannfuehrer Krumey arrived to Bergen Belsen and informed us that a group would be leaving. He picked letters from the alphabet at random and because he picked the letter B my family was among the 318 chosen. We were marched to the station, got in the cattle wagons, doors got locked and the train started. We saw burning cities through the cracks.
After several days, the train stopped and when the doors opened, a soldier said “Welcome to Switzerland.”
We were taken to the Basler Exhibition Hall where we were given a huge dinner and got very sick as our stomach was unused to food. We slept on straw mattresses on the floor.
We were transferred around Switzerland a number of times, working at odd jobs. Later Stefan Bergner and I got transferred to a school near Territet to learn French and English. After that we were admitted to the University of Geneva, but because of lack of funds, were transferred into an ORT mechanical school and were later sent to a working camp in Andelfingen.
My sister Vera stayed with our distant Swiss family the Csukas and later graduated from the Ecole des Beaux Arts in Geneva.
The Swiss were asking us to get visas to any other country and leave. I applied for the USA, Stefan went to Argentina, others went to Hungary, Rumania, and Israel.
I graduated from the Lucerne Hotel and business administration school and worked as a waiter at night to pay for the tuition.
When Israel became a country I decided to immigrate.
I joined the newly formed Israeli Paratroopers. B.
AxAfter commando training, I became an instructor and jump master. I am proud of my 60 jumps.
In 1955, my US papers came through and I emigrated to America. I first worked in the Hilton hotels but a year later a rubber company offered me the job of managing director and I built it into a world wide organization with factories in Los Angeles, Mexico, Hungary and India.
Most of us did not understand what was happening to us. We did not know of concentration camps, the extermination program or the Nazi “final solution”. In 1944 the Jewish leadership believed that the advancing Russian Army and the success of the Allied offensive would finish the war in weeks. Nobody believed or WANTED to believe that anything would still happen to the Jews, except for more restrictions and hardships, given that the Germans were obviously losing the war.
Who could have imagined that in May/June of 1944, over 437,000 Jews of Hungary, would be deported?
I lost most of my relatives in the Holocaust, but my immediate family survived.
We were part of a group that Rezso Kasztner was able to save.
Kasztner was a controversial figure who tried to save ALL the Hungarian Jews. He dared to negotiate with Eichmann at a time when the Jewish leadership did not want to make waves.
Kasztner told the Germans that the Jews from America and Switzerland would be willing to exchange “trucks for Jewish lives”. Even when it became apparent that Kasztner couldn’t succeed in stopping the deportations, he continued to try to save all who were remaining.
Kasztner was instrumental with saving about 20,000 Jews from Budapest who were held in a camp in Strasshof, Austria. He also persuaded Eichmann to show a goodwill gesture and allow a train to take Jews to safety and make the Americans and Swiss believe that more trains would follow.
1,684 Jews were on that train, with 388 from Kolozsvar including 52 pupils of the Zsidlic Gymnasium.
Those of us who survived thanks to Kasztner will be forever in his debt.
It is unbelievable that while we heard stories about mistreatment of Jews in Poland etc… We did not believe it or wanted to be live it.
After the war, the Zsidlic high school students started looking for each other. We found about 300 survivors in 17 countries on 5 continents. 1000 died in the camps.
Since 1980, we have had 10 reunions, 4 in Cluj, and 6 in Israel.
Our next Zsidlic meeting will take place tomorrow and Thursday here in Cluj with many of our children and our grandchildren attending.
Thank you for allowing me to share my story.
