Otto Adler s-a născut la Cluj, în ziua de 4 mai 1929, într-o familie de evrei. A fost singur la părinţi; tatăl său, Isidor Mihai Adler,  de meserie şofer-mecanic avea multă experienţă practică, puţine studii laice, dar foarte multe religioase. Mama Serena (Szera) Adler, născută Fell, casnică, avea bacalaureatul şi pentru epoca respectivă era foarte cultă.  Înainte de război locuiau pe strada Horea nr. 48, lângă Biserica ortodoxă şi aproape vizavi de Sinagoga neologă…

Otto Adler s-a născut la Cluj, în ziua de 4 mai 1929, într-o familie de evrei. A fost singur la părinţi; tatăl său, Isidor Mihai Adler,  de meserie şofer-mecanic avea multă experienţă practică, puţine studii laice, dar foarte multe religioase. Mama Serena (Szera) Adler, născută Fell, casnică, avea bacalaureatul şi pentru epoca respectivă era foarte cultă.  Înainte de război au locuit pe strada Horea nr. 48, lângă Biserica ortodoxă şi aproape vizavi de Sinagoga neologă. În memoriile lui nepublicate încă spune: “La etajul I al acestui blocuşor în stilul anilor 30’ într-un apartament cu 2 camere spre stradă am locuit între 1937 şi 1944 cu Tata şi Mama şi până în 1941 cu Bunicul din partea  Mamei. De aici ne-au ridicat în seara zilei de 1 mai 1944 jandarmii maghiari şi ne-au dus în ghetoul din fabrica de cărămizi. Aici am revenit în octombrie 1945 din Dachau….”

Otto Adler, alături de părinţii săi

În curtea Sinagogii Neologe (acum a Deportaţilor)era şi şcoala primară evreiască cu  4 clase, unde i-a fost învăţător dl. Frei sau Frei bacsi, despre care spune în aceleaşi memorii că “….era un domn destul de înalt cărunt, cum se cade (nu dădea nici măcar o palmă), care mie mi se părea un mare savant. Caracterul lui blând era cu atât mai evident cu cât  o  clasă mai mare decât a noastră  cu un an era păstorită de domnul Brief care avea o nuia înfăşurată cu sfoară şi chiar folosea acest obiect de tortură. În curtea sinagogii mai era o curte în care funcţiona grădiniţa”. Înaintea şcolii frecventase grădiniţa (heider). Timpul liber îl petrecea cu alţi copii de toate etniile, vorbind în limbile fiecăruia, un mediu intercultural în care copii se înţelegeau în română, maghiară, idiş.

Pe strada Basarabia nr.1 (pe vremuri str. Somesului) a funcţionat din luna octombrie 1940 până în aprilie 1944 “cel mai formidabil liceu din lume”, Liceul Evreiesc din Cluj sau în prescurtarea din limba maghiară ZSIGLIC, despre care continuă spunând: “….Cine a apucat să urmeze măcar 2-3 clase în acest liceu nu îl va uita niciodată”.  

În primăvara anului 1944, armonia familiei, asemenea fiecăruia al cincilea cetăţean al Clujului de atunci care era evreu, a fost mai întâi zguduită de ghetoizarea la fabrica de cărămizi din Cluj şi apoi deportarea, transporturile spre Birkenau, Auschwitz II. Îngrămădiţi în vagoane de animale, în condiţii subumane, au străbătut gările timp de 3 zile, la capătul cărora au ajuns pe faimosul peron, în faţa doctorului Mengele. Pe lângă şirul de oameni obosiţi după acest drum îngrozitor, treceau deţinuţi mai vârsnici care le şopteau copiilor mai mărişori să spună că au 16 ani şi că sunt muncitori. Tata s-a gândit că probabil cei mai cu vechime pe acolo ştiu de ce trebuie să facă aşa şi a spus că are 16 ani, ceea ce era aceptabil pentru că era un băiat sănătos şi voinic, nu la fel urma să fie la eliberarea din lagăre când a avut doar 29 de kilograme. La această triere tatăl şi bunicul meu au mers în coloana celor apţi de muncă. Din cele aflate ulterior de la verişoarele bunicii mele, bunica fusese triată pentru a merge la muncă, dar ea a schimbat coloana cu cea a femeilor ce se îndreptau spre duş cum li se spusese, însă le-au dus direct în camerele de gazare. De ce o fi schimbat coloana? Din dorinţa de a-şi putea zări măcar o clipă fiul şi iubitul soţ.

Lunile ce au urmat în lagăr au fost foarte grele, pentru că tatăl meu şi bunicul au muncit în mină ; mai întâi la Thiel, aproape de Longviy, Franţa (din iunie 1944 până la începutul lui martie 1945. Timpul devenea relativ…zilele treceau greu. De  unde ştia că era vorba despre iunie 1944? Când au plecat din Birkenau, în trenul marfar, tatăl meu prinsese un loc lângă mica fereastră din vagon şi, în staţia de la Leipzig a auzit o discuţie între doi bărbaţi cu accent prusac care vorbeau despre americanii ce debarcaseră în Normandia (după război a aflat că era vorba despre 6 iunie 1944).

La sfârşitul lui martie, început de aprilie  1945 călătorind tot într-un mărfar au trecut râul Rurh, în Germania, la Kochendorf. Veneau dintr-un lagăr cu circa 300 prizonieri, în care mureau cam 2 persoane pe săptămână….. la Kochendorf au găsit cam 1000 ruşi, cu o viaţă şi muncă extrem de grele. Aici mureau circa 4-5 în fiecare zi, doborâţi de foame şi bolile lagărului.

După aceea tata şi bunicul au fost incluşi într-un transport de evrei destinaţi execuţiei într-o vale din apropiere, dar şansa a făcut ca a doua zi dimineaţa când s-au trezit pe fundul văii şi s-au uitat pe dealurile din jur, au văzut că naziştii se retrăseseră…Prizonierii au ieşit încet, sprijinindu-i pe cei foarte slabi care nu mai puteau merge şi s-au îndreptat către Garmisch–Partenkirchen.  Pe drum s-au întâlnit cu trupele americane ale Diviziei Rainbow……

Otto Adler şi tatăl său, în 1946

După acest moment au continuat să stea în lagărul transformat în spital de campanie până în toamna acelui an. Tata a devenit interpretul armatei. În acea perioadă a cunoscut şi oameni despre care ulterior a aflat că erau personalităţi istorice ale războiului. Şi-au recuperat parţial sănătatea ca şi ceilalţi supravieţuitori, iar în octombrie au fost întrebaţi dacă nu doresc să însoţească armata americană peste ocean. Atunci tatăl meu a decis să îşi urmeze părintele care se întorcea la Cluj. Tata nu a vrut să-i cauzeze o asemenea suferinţă bunicului care muncea din greu pentru ca “Adlerii” să îşi facă norma, ceea ce le diminua numărul şi intensitatea bătăilor faţă  de cele primite de alţi deţinuţi incapabili să-şi îndeplinească norma de ore de muncă.

Cum aflase tata că mama lui nu mai era? Circulau bucăţi de scoarţă de copac pe care erau scrijelite nume şi între nume văzuse numele mamei lui…Şi-a imaginat că lista cuprindea femeile care nu mai erau in viaţă.

Otto Adler curând după eliberarea din lagăr

După reîntoarcerea la Cluj, tata şi-a terminat studiile şi a dat bacalaureatul. Apoi a cunoscut-o pe frumoasa şi inteligenta Lolita Abramovici, dintr-o familie de evrei din Moldova de curând mutaţi în Bucureşti, venită în vara anului 1946 la băile de la Cojocna împreună cu mama ei. Între părinţii mei dragoste s-a înfiripat la prima vedere.

Otto Adler a fost totdeauna mândru de familia lui! Iată ce scrie în memorii despre iubita lui soţie: “……În anul 1952  (la 18 mai) m-am căsătorit. Şi aici am avut noroc. Am avut o soţie căreia nu-i pot reproşa decât că după 50 de ani şi opt zile de casnicie m-a părăsit. Femeie frumoasă, foarte inteligentă, cultă, perseverentă, energică, excelent psiholog atât ca dotare naturală cât şi ca profesionistă, excelentă gospodină, Lolita a fost pentru mine ceea ce se numeşte Sufletul Pereche.”

Otto şi Lolita Adler la nunta lor din 18 mai 1952

Au avut doi copii, Serena şi Alin, iar din partea Serenei nepotul Victor care acum este tatăl strănepotului David. Tatăl nostru Otto era foarte fericit să vadă primii ani ai strănepotului David ! El spunea că a avut din nou şansă, pentru că şi-a întâlnit strănepotul înainte de a pleca pentru totdeauna şi le vorbea tuturor prietenilor despre asta.

Otto Adler cu nepotul Victor şi strănepotul David, în decembrie 2013

După terminarea studiilor a rămas în universitate, mai întâi ca asistent universitar şi apoi a evoluat în carieră. A continuat să înveţe studenţii timp de multe decenii, în paralel cu cariera de cercetător ştiinţific. A publicat 6 carţi (2 cursuri şi 4 cărţi de specialitate) şi peste 80 de articole şi comunicări de specialitate în ţară şi străinătate. A fost director general al unei firme de consultanţă, după ce înainte fusese şeful laboratorului de economie de energie şi mediu din Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti. A fost consilier ştiintific pentru formularea multor planuri şi strategii de dezvoltare pentru sectoarele metalurgie, energie şi industrie grea. A lucrat în comitete internaţionale pentru definirea unor strategii regionale şi globale. A fost autor sau coautor a 14 invenţii, dintre care 2 au fost brevetate în străinătate şi aplicarea lor a contribuit la economii semnificative de energie. El avea mai multe distincţii şi medalii, dar cea mai importantă este Steaua României în grad de Cavaler.

Otto Adler în grădina casei, iunie 2008

Din 1990 se dedicase memoriei Holocaustului şi în anul 2001 a fost ales preşedintele Asociaţiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului (AERVH). Împreuna cu colegii, au pus bazele unor programe educaţionale pentru tineret, a susţinut apariţia unei legislaţii moderne contra manifestărilor antisemite, intoleranţei. În prezent România are un cadru legal ce poate fi considerat unul dintre cele mai bune dintre ţările din regiune. În prezent toată această activitate capătă o nouă dimensiune şi seniorilor li se adaugă a doua şi a treia generaţie pentru memoria celor 6 milioane de evrei omorâţi în Holocaust şi a căror memorie să rămână veşnică. Ei rămân în sufletele noastre pentru totdeauna.

În dimineaţa zilei de 6 mai 2014, Otto Adler s-a stins după o lungă suferinţă. Cu doar două zile înainte de acea dimineaţă fatidică el aniversase  85 de ani. În dimineaţa dispariţiei sale am vorbit despre planurile de viitor. El continua să aibă planuri şi optimismul şi înţelepciunea sa vor rămâne aici cu noi toţi : familie, prieteni, colegi, studenţi de azi şi de ieri. Multă lume a participat la funerariile lui şi o gardă militară a dat onorul. hiar şi în Parlamentul României s-a păstrat un moment de reculegere ca semn de respect pentru personalitatea lui. Familia noastră poartă tuturor multă recunoştinţă pentru respectul purtat tatălui nostru. El rămâne un exemplu de cultură enciclopedică, de nobleţe de caracter, modestie, optimism şi generozitate.