Cu foarte mulți ani în urmă mi-a căzut în mână, la Biblioteca Britanică din București, cartea lui Arthur Koestler ”Cel de-al 13-lea trib”. Deși știam despre khazari ca însoțitori ai triburilor maghiare la descălecare (citisem încă în copilărie istoria romanțată în două volume a lui Jớkai Mớr ”Istoria națiunii maghiare” [”A magyar nemzet tὃrtẻnete”]) până atunci nu întâlnisem povestea convertirii la iudaism a acestui popor.

De fapt, nu știam mai nimic despre ei. Am citit cu mare interes cartea și, recunosc, am fost absolut entuziasmată, pe undeva mi s-a părut chiar plauzibilă teoria lui legată de originea evreilor din Europa centrală și de est. (Pentru cei care nu cunosc conținutul cărții, Arthur Koestler, scriitor englez – evreu de origine maghiară – susţine că triburile khazare, de fapt mai întâi liderii lor, s-au convertit la iudaism în secolul VIII. Când imperiul khazar s-a prăbușit, în jurul anilor 850-900,  khazarii au fost siliți să migreze către Europa centrală și de est. O parte s-a alăturat triburilor maghiare, stabilindu-se în aceste regiuni, iar actualii evrei din această parte a Europei ar fi descendenții lor. În concluzie nu ar fi semiți și Hitler i-ar fi nimicit pe degeaba deoarece erau …arieni).

Fascinația cărții a ținut un timp, până când cineva mi-a explicat că această teorie nu convine israelienilor, în schimb convine palestinienilor deoarece pot reproșa actualilor locuitori ai Israelului, majoritatea din Europa centrală și de est, supraviețuitori ai Holocaustului, că dacă strămoșii lor nu provin de-aici, nu au ce căuta, nu au nici un fel de drept istoric asupra teritoriului vechii Palestine.

După 1990, cartea a fost tradusă în românește, a apărut la o editură al cărei proprietar, Iosif Constantin Drăgan, nu era o persoană chiar „cașer”, nefiind exclus să fi cunoscut poziția palestiniană, tocmai aceasta fiind o raţiune a publicării ei. De curând am văzut-o reeditată de o altă editură.  Mi-a revenit fascinația din urmă cu 25 de ani și am cumpărat-o. Am citit-o și mi s-a părut la fel de interesantă, dar, cunoscând mult mai multe lucruri, cartea mi-a ridicat mai multe semne de întrebare.

Problema așa-ziselor triburi pierdute ale evreilor se menține în actualitate, mai ales în Israel, numai că nu este vorba de popoare convertite (deși falaşii, evreii etiopieni, se includ în această categorie și știu că au existat și triburi berbere în Africa de nord care ar fi îmbrățișat religia mozaică), ci de rămășițele evreilor răspândiți în diferite colțuri ale lumii. Evreii chinezi din Kaifeng, câți or mai fi, se trag din comercianții evrei care au ajuns, pe ”drumul mătăsii”, până la curtea împăraților chinezi. În sutele de ani în care au trăit acolo s-au amestecat cu populația chineză, de aceea, evreii chinezi care au plecat în Israel  au ochii oblici și tenul mai închis, într-un cuvânt arată ca… chinezii. Se presupune că evreii indieni ar fi rămășițele unei populații evreiești din Asia Mică, zonă locuită de numeroşi evrei, chiar înainte de dărâmarea Celui de al Doilea Templului din Ierusalim. Probabil că și ei s-au amestecat cu localnici, în plus li s-au alăturat coloniști europeni, printre care erau și evrei. ”Evreii de munte”, cei din Caucaz și din Azerbaidjan provin probabil din triburile pierdute, respectiv tot din evreii care au trăit în Imperiul roman sau cel persan și care, din cauza războaielor, s-au retras către munți.

Dar să nu uităm, în antichitatea târzie a existat un val serios de convertiri la iudaism în rândul populațiilor păgâne, dovadă enciclicele papale care sancționau chiar cu moartea un astfel de demers. Ținând cont de toate acestea, nu mi se pare imposibilă convertirea la iudaism a unui grup mai mare, chiar a unui popor precum khazarii, care se învecinau cu evreii din Asia Mică, mai ales că, după cum se scrie, mai întâi a trecut la iudaism suprastructura conducătoare, urmată de oamenii de rând, așa cum se obișnuia pe atunci. Iar clasa conducătoare a ales iudaismul din motive politice.

Chestiunea mai problematică, mai puțin reală, este dacă într-adevăr noi, est-europenii, am fi urmașii evreilor khazari. Dacă schimburile de scrisori între un rege khazar și evreii din sudul Spaniei aflat sub ocupație arabă și câteva însemnări ale istoricilor arabi atestă că acolo trăia o populație care ar fi îmbrățișat religia mozaică, pentru ce s-a întâmplat după aceea nu mai există documente, urme istorice. Nu ar fi exclus ca unii dintre ei să-și fi păstrat credința, care era departe de ceea ce este mozaismul, dar tot atât de posibil ar fi să se fi asimilat cu triburile vecine, împreună cu care au migrat în Europa și au preluat credința lor, mai târziu devenind creștini. Este adevărat, urmele stabilirii evreilor în Ungaria sunt mai vechi decât pe teritoriul românesc, cam din perioada în care se vorbește și de khazarii care s-au așezat acolo, dar aceasta putea fi o coincidență. În acest domeniu, demonstrația lui Koestler, oricât ar fi ea de interesantă și fascinantă, nu are nici un fel de bază materială, ci doar speculațiile născute din fantezia unui scriitor. Oricum, se știe că teoria ”rasei pure” este greșită din punct de vedere științific; așa cum nu există o rasă ariană pură, cred că nu putem vorbi nici de evrei în exclusivitate semiți, toți suntem rezultatul amestecului de populații de-a lungul istoriei.

Teoria lui Koestler a servit ca bază pentru multe controverse politice. Unii istorici israelieni o resping în totalitate, considerând că este o invenție, fără baze istorice,  neexistând nici un fel de documente doveditoare. Despre poziția palestinienilor am vorbit, iar antisemiții – pornind  de la khazarii iudaizați – au vorbit despre ”evrei și jidani”. După cum spuneau ei, evreii, puțini la număr, sunt sefarzii care au provenit într-adevăr din Palestina. Restul sunt ”jidani”, așkenazi, cuvânt care după părerea lor provine din denumirea de khazar. Ei nu au dreptul să se considere evrei, au fost înrudiți cu triburile cele mai ”barbare” ca hunii, turcii sau maghiarii, au fost cuceritori, agresivi și nemiloși, au căutat să-i distrugă pe sefarzi ca să dețină puterea. Bineînțeles, concluzia lor finală este că aceștia nu pot avea niciun fel de drepturi asupra teritoriului israelian.

Probabil că Arthur Koestler și-a dat seama de capcanele teoriei sale privitoare la originea așkenazilor. De aceea, în ultimul capitol al ”Celui de-al 13-lea trib” a scris: ”Deși cartea de față se ocupă de istoria îndepărtată, în mod inevitabil ea cuprinde și unele implicații despre prezent și viitor. În primul rând, sunt conștient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată greșit și răuvoitor, ca o negare a dreptului la existență a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu și nici pe legământul mitologic al lui Abraham cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internațional, adică pe hotărârea luată de Națiunile Unite în 1947 să împartă Palestina… într-un stat arab și unul evreiesc. Oricare ar fi originile rasiale ale cetățenilor Israelului și oricare ar fi iluziile nutrite de ei în această privință, statul lor există de jure și de facto și nu poate fi eliminat decât prin genocid… Dacă cromozomii populației sale conțin gene de origine khazară ori semită, romană sau spaniolă, e un lucru irelevant, care nu poate afecta dreptul Israelului la existență – și nici obligația morală a oricărei persoane civilizate, evreu sau neevreu, de a apăra acest drept… Problema infuziei khazare acum o mie de ani, oricât de fascinantă ar fi, este irelevantă pentru Israelul modern”.

În dezbaterea despre existența și rolul khazarilor în context evreiesc cred că de aici trebuie să pornim. Fără nicio legătură cu prezentul, să le considerăm ca o ipoteză posibilă, ca una dintre multiplele surse care a îmbogățit genetic evreimea. Este vorba de un trecut multimilenar care și-a epuizat prezența, dar care poate servi și ca un instrument de combatere a antisemitismului și rasismului. Dacă am considera teoria adevărată, crima lui Hitler împotriva evreilor ar fi și mai cumplită deoarece, de fapt, i-a omorât pe cei de o rasă cu el.