Tereza Mózes: ÎNTÂLNIREA cu EVREII SUPRAVIEŢUITORI din SALONIC

Articolul bine documentat despre evreii din Salonic, publicat de Tiberiu Roth în Revista Baabel, mi-a deşteptat un noian de amintiri. A evocat eliberarea din lagărul nazist şi drumul lung şi aventuros al reîntoarcerii acasă, pe parcursul căruia m-am întâlnit cu localnicii polonezi, cu soldaţii ruşi eliberatori, cu foşti deţinuţi ai diferitelor lagăre naziste, printre care şi evreii din Grecia. Cu aceştia din urmă m-am întâlnit de trei ori. Prima întâlnire a avut loc la Lublin, în iarna lui 1945.

Articolul bine documentat despre evreii din Salonic, publicat de Tiberiu Roth în Revista Baabel, mi-a deşteptat un noian de amintiri. A evocat eliberarea din lagărul nazist şi drumul lung şi aventuros al reîntoarcerii acasă, pe parcursul căruia m-am întâlnit cu localnicii polonezi, cu soldaţii ruşi eliberatori, cu foşti deţinuţi ai diferitelor lagăre naziste, printre care şi evreii din Grecia. Cu aceştia din urmă m-am întâlnit de trei ori.

 

La Lublin, după eliberare

Prima întâlnire a avut loc la Lublin. Dar cum ajunsesem acolo? În ianuarie 1945 zgomotul bombardamentelor ruseşti răzbătea şi în lagărul de la Guttovo – parte  a lagărului de concentrare Stutthof – unde  eram deţinute şi ne făceam speranţe că aveam să fim eliberate curând, dar comandamentul a ordonat retragerea. După două zile de marş forţat în sens contrar frontului, înaintarea rapidă a trupelor sovietice i-a determinat pe gardienii noştri să fugă, iar noi am fost eliberate. În Polonia de Nord iarna lui 1844 – 1945 s-a dovedit foarte aspră. Erau geruri de 30 – 40 şi stratul de zăpadă era foarte gros. Frontul înainta şi noi rămăsesem pe loc fără hrană şi adăpost. Am pornit în grupuri în sens contrar frontului, cerând şi primind găzduire în oraşul Neumark – Novo Miesto. Ne-au cazat în locuinţele părăsite de nemţi, trebuind să ne asigurăm singure cele necesare traiului. Am purtat săptămâni la rând zdrenţele din lagăr, neavând nicio posibilitate să le schimbăm pe altă îmbrăcăminte.

Deşi nu circula niciun mijloc de transport, după patru săptămâni de „găzduire” conducerea oraşului ne-a somat să părăsim oraşul. După trei săptămâni de mers pe jos pe şoselele Poloniei am reuşit să ajungem la Varşovia cu speranţa că de aici încolo drumul avea să fie mai uşor. Dar n-a fost aşa. Biroul de primire al evreilor, care funcţiona în oraşul făcut una cu pământul în urma bombardamentelor, nu putea ţine piept puhoaielor de refugiaţi sosiţi din toate direcţiile. Ne-au sfătuit să ne încercăm norocul la Lublin. După două zile şi o noapte de rebegit în gara bombardată am reuşit să ne suim într-un vagon al unui mărfar supraaglomerat.

Au mai trecut două zile de zdruncinături cu mărfarul până să ajungem în oraşul Lublin, eliberat cu câteva săptămâni înainte, unde se organizase deja primirea refugiaţilor. Nişte tineri care vorbeau limba idiş ne-au îndreptat înainte de lăsarea nopţii spre o clădire care purta numele de Peretz-Haus. Eram fericite, simţind că  în fine am ajuns la liman. Peretz-Haus era finanţată de Joint şi era amenajată în incinta unui club de odinioară. Mobilierul era alcătuit din câteva mese şi scaune. Nu arăta a cămin, mai de grabă a staţie de tranzit pentru câteva nopţi. Refugiaţii, sosiţi în grupuri mari, poposeau pentru scurt timp, se orientau şi porneau mai departe „acasă” – destinaţia visată de fiecare. Eu nu-i puteam însoţi pentru că aveam grijă de sora mea îngrozitor de bolnavă pe care, într-un mod miraculos, reuşisem s-o târăsc după mine pe tot acest drum, dar care clacase imediat după sosire. În seara aceea n-am mai putut face nimic pentru ea. Şi-a petrecut noaptea pe duşumea. A doua zi aveam să aflu că exista o infirmerie unde au şi primit-o. Bolnavii aflaţi într-o stare de extenuare erau asistaţi de medici supravieţuitori, vlăguiţi și ei de lagăre. Nu prea aveau cum să-i ajute, alinându-le suferinţa cu calmante şi vitamine.

În Peretz-Haus era mare agitaţie. Deportaţii sleiţi soseau şi curând o luau din nou din loc. Un singur grup a rămas pe loc. Evreii greci din Salonic. Auzisem despre ei, dar nu ajunsesem niciodată în legătură cu ei. Într-o dimineaţă câţiva tineri greci au intrat la infirmerie cu o tavă încărcată de pogăci cu carne, proaspăt scoase din cuptor, pe care le-au împărţit bolnavilor. Ce se întâmplase? Grecii şi-au dat seama că lucrătorii de la bucătărie tocau carnea „economisită” de la masa supraviețuitorilor şi o vindeau la bufet. Grecii au intrat pe neaşteptate în bucătărie, luând prin surprindere personalul şi au confiscat carnea tocată. Atunci i-am cunoscut pe Isac şi pe prietenul său Leon, care avea doar 18 ani. După acest incident, Isac m-a căutat de mai multe ori, aducând diverse lucruri prin care, după cum spunea, voia să uşureze situaţia mamei mele. Erzsi era cu doar doi ani mai mare ca mine, dar zăcea pe pat cu febră de 40 de grade, fără a scoate o vorbă… Părea mult mai în vârstă.

Tragedia evreilor din Salonic

Prin intermediul lui Isac am aflat povestea tragică a evreilor din Grecia, despre care aflasem câte ceva din ziarele vremii. Înainte de cel de al doilea război mondial în Grecia trăiau 76.000 de evrei, alcătuind cam 0,9% din populaţie. Era o comunitate originară din Spania, una dintre cele mai puternice comunităţi sefarde din Europa. La Salonic funcţionau 40 de sinagogi şi se publicau ziare în limba ladino. În 1941 o parte din Grecia a fost ocupată de italienii aliaţi cu germanii, iar în 1943 acest teritoriu a căzut în mâna germanilor. Mai întâi bărbaţii au fost duşi în detaşamente de muncă, iar apoi a urmat obligativitatea purtării stelei galbene, o măsură aplicată și în celelalte ţări europene ocupate. În primăvara lui 1943 evreii din Salonic şi din regiunea Tracia au fost deportaţi la Auschwitz. Mai târziu au fost luaţi şi evreii din insule.

Evrei deportati din Salonic

La Lublin i-am întâlnit doar pe bărbaţii evrei din Salonic. După război, în Grecia a izbucnit un război civil sângeros între comunişti şi regalişti, al cărui final era incert. Acesta era şi motivul pentru care evreii greci nu se grăbeau către casă.

Cernăuţi – prima staţie a epopeii întoarcerii acasă

Abia după patru săptămâni de stat la Lublin s-a descoperit cauza febrei de care suferea sora mea, Erzsi. Pe picior avea un flegmon uriaş pe care medicii nu-l remarcaseră în timpul controalelor de rutină. La infirmerie nu existau condiţii s-o opereze, aşa că au transportat-o la spital, de unde au şi readus-o imediat după intervenţia chirurgicală. A doua zi dimineaţa Erzsi scăpase de febră, însă rămăsese cu o rană uriaşă pe picior din pricina căreia nu se putea ridica din pat. În aceste condiţii am primit vestea că ruşii aveau să ne transporte acasă cu trenul.

Am călătorit timp de şapte zile în vagoane de marfă deschise, dar bucuroase la gândul că ne îndreptăm spre casă. În acelaşi tren, alături de foştii deportaţi evreii originari din Transilvania, Grecia şi Ungaria, călătoreau şi foşti prizonieri cehi, sârbi şi italieni. La Lemberg (Lviv) au decuplat vagoanele cu originarii din Iugoslavia şi i-au redirecţionat către casă, ceea ce ne-a întristat, pentru că medicii sârbi făceau în fiecare zi turul vagoanelor, îngrijindu-i  pe cei aflaţi în nevoie.

La Cernăuţi ne-au dat jos din tren pe toţi. Asta nu ne mira, pentru că speram că schimbăm trenul şi ne continuăm drumul spre România. Dar nu s-a întâmplat astfel. Au urmat alte două luni de detenţie, de data acesta rusească. Ne-au cazat într-o cazarmă uriaşă. În afara evreilor români, maghiari şi greci, mai erau şi foşti prizonieri italieni, belgieni, francezi, precum şi români neevrei care plecaseră în mod voluntar la lucru în Germania, Ne-au plasat într-o clădire de cazarmă îngrădită, în săli mobilate cu priciuri supraetajate. Mâncarea cazonă, chiar dacă nu era gustoasă, era îndestulătoare. O parte din porţia generoasă de pâine o valorificam şi astfel ne mai îmbunătățeam hrana. Gardul avea destule spărturi şi paznicii închideau ochii la escapadele noastre în oraş. Nu era o situaţie insuportabilă însă gândul că războiul se purta pe pământ nemţesc şi că România şi chiar o parte din Ungaria fuseseră eliberate, ne făcea să ne dorim să ajungem cât mai repede acasă. O dorinţă ce părea imposibil de îndeplinit.

Imaginea Cernăuţiului m-a consternat. Nu aşa îmi imaginasem meleagurile „sovietice”. Clădirile erau cenuşii, cu tencuiala coşcovită şi burlanele  sparte. Străzile erau murdare şi părăginite. Prăvăliile aveau rafturile goale, oamenii erau prost îmbrăcaţi şi apatici. Mă amăgeam că eram în al cincilea an de război şi că situaţia din Cernăuţi nu era reprezentativă.

Starea surorii mele se îmbunătăţea simţitor, rana se curăţase de puroi şi era pe cale de vindecare.  Erzsi se temea atât de tare să nu se lovească, încât tot timpul îşi ţinea genunchii îndoiţi. Piciorul i se înţepenise şi nu mai reuşea să-l întindă şi nici să se sprijine pe el. Săptămânile treceau, se desprimăvărase încet-încet. Între timp şi Isac ne găsise şi venea pe la noi, o ridica pe Erzsi în braţe şi ieşeam cu toţii pe o pătură, la soare. Uneori ne surprindea cu delicatese.

A sosit şi 9 mai, ziua depunerii armelor, pe care am întâmpinat-o cu chiote de bucurie. Am ieşit în oraş cu  Fira, o prietenă vorbitoare de rusă şi cu băieţii greci. În piaţă s-a organizat o paradă militară. S-a ridicat drapelul, s-a dat onorul, a cântat fanfara şi s-au rostit discursuri. Oamenii au participat într-o adâncă tăcere şi pe urmă s-au risipit care încotro. Isac şi-a exprimat nedumerirea:  „La noi în Grecia, lumea ar fi dansat de bucurie”.

Ne-au îmbarcat, dar nu către vest

Speram ca o dată cu încheierea războiului să se deschidă şi porţile cazărmii ca să putem pleca acasă şi noi, foştii deportaţi şi prizonieri de război. Dar nu s-a petrecut nicio schimbare. În schimb au sosit alţi năpăstuiți de soartă. Foşti deportaţi italieni, francezi, belgieni, greci, maghiari şi români, dar şi foști prizonieri şi muncitori în Germania.  Aceştia din urmă ne-au stârnit sentimente amestecate. Ne-am exprimat protestul, însă comandamentul sovietic ne-a respins cererea, spunând că vom fi despăgubiţi de autorităţile din ţările noastre, după ce ne vom fi întors acasă.  Unii dintre francezi şi belgieni au pornit din proprie iniţiativă către Odessa, niciodată nu am aflat ce s-a întâmplat cu ei.

La un moment dat a sosit un grup mai mare de foşti deportaţi din România. Se zvonea că ne vor înlocui pe noi. Într-adevăr, ne-au dat drumul în grabă. Curând însă ne-am dat seama că garnitura noastră de tren nu se îndrepta spre România, ci spre orăşelele şi satele ucrainene – pe care le descriseseră cei care fuseseră în detaşamente de muncă – şi apoi în interiorul Bielorusiei. Peste câteva luni aveam să aflăm că grupului despre care se zvonise că ne înlocuieşte a fost trimis acasă peste două săptămâni.

Am ajuns la Slutsk, în apropiere de Minsk, în mijlocul unei câmpii întinse, departe de orice zonă locuită. Ne-au cazat în clădirile unei fabrici părăsite, în grupuri separate, după ţara de origine: români, maghiari, italieni, greci. Mai târziu, citind cartea lui Primo Levi, Armistiţiul,  am aflat că renumitul scriitor italian petrecuse săptămâni de zile tot la Slutsk.

Aici ne-am reîntâlnit cu grecii pe care-i cunoscusem la Lublin. Spre surprinderea noastră au apărut şi grecoaicele, cu care bărbaţii greci – deşi le ocroteau şi se ocupau de ele – nu alcătuiau aceeaşi comunitate spirituală. Isac mi-a povestit că ele proveneau din insule şi diferenţa de castă de odinioară nu dispăruse nici în urma tragediei. Mi se părea ciudat că evreii din Salonic se împrieteniseră cu fetele de origine română şi maghiară, dar nu şi cu cele din insulele greceşti.

Curând  sosiră şi zilele calde, de vară. Mâncarea continua să fie la fel de proastă, dar îndestulătoare. Însă neavând posibilitatea de a ne valorifica pâinea şi tutunul care ne prisosea, nu puteam să ne îmbunătăţim deloc hrana. Oricum nu ne-ar fi mers rău dacă nu ne mistuia dorul de ţară, dar întoarcerea acasă părea fără sorţi de izbândă. Starea surorii mele, Erzsi se îmbunătăţise, însă tot nu era în state să meargă. Isac ne vizita des, o lua în braţe şi o ducea afară, la soare.

Gazeta de perete, înfiinţată după sistemul rusesc, aducea puțină culoare în viaţa noastră de zi cu zi. Prin intermediul ei aflam despre situaţia de acasă, inclusiv despre instalarea Guvernului Petru Groza, despre preţuri şi diferitele contradicţii din viaţa de zi cu zi. Ştirile erau afişate în gazetă cu câteva săptămâni întârziere. În cea mai bună condiţie fizică se aflau italienii, mai ales foştii prizonieri de război. Au făcut rost de câteva mingi de fotbal şi au organizat meciuri, care reuşeau să mai scadă din tensiunea psihică a aşteptării.

Remuşcări legate de amintirea lui Isac

În final sosi ziua mult aşteptată. Ni s-a comunicat că românii urmau să fie trimişi acasă. În zilele acelea Isac ne-a vizitat mai des. Bănuia sentimentele mele, pentru că niciodată nu l-am încurajat, însă într-un final şi-a destăinuit dorinţa, rugându-mă să accept formal, în faţa autorităţilor sovietice, să mă căsătoresc cu el, sperând ca astfel să plece în România împreună cu transportul nostru. Isac m-a pus în faţa unei dileme dificile şi merita să-l ajut. Însă eu nu voiam să mă angajez faţă de nimeni, nici măcar formal. Timpul ne presa. Trebuia să decidem repede… Până în ziua de azi am remuşcări pentru slăbiciunea de care am dat dovadă atunci, pentru faptul că l-am refuzat pe Isac…

N-am aflat niciodată care a fost soarta grupului grecesc. În Grecia era război civil. Forţele guvernamentale sprijinite de britanici şi americani au reuşit să-i învingă pe comunişti abia în 1949, fapt care a trenat reîntoarcerea foştilor deportaţi evrei din Grecia.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *