În fiecare marţi Bunica mea (adoptată – povestea bunicilor mei adoptaţi o puteţi citi aici https://acum.tv/articol/10166/), Erzsi, se întâlnea cu prietenele ei, trei la număr: Cicus néni, Irmus néni şi Margit Kovács. Adică o dată pe lună, marţi după amiaza, venea rândul ei să le invite în căsuţa de pe strada Kodály (astăzi Sinaia) numărul 16, unde Bunicii mei închiriau o cameră-bucătărie, fără apă curentă, dar cu o grădiniţă plăcută, străjuită de un nuc umbros. Respectiva după amiază de marţi era pregătită pe îndelete, încă de luni dimineaţa când ne apucam de dereticat. Mie îmi revenea ştersul prafului, pe care-l efectuam cu râvnă, scuturând de zor cârpa pe geam, ca să observe şi vecinii de câtă hărnicie dădeam dovadă. Bunica făcea ordine în camera mobilată cu piese Biedermeier – desperecheate, aşa cum scăpaseră din război – şi apoi ne aşezam comod în fotoliu să decidem împreună desertul pe care avea să-l servească prietenelor ei.

Cu bunicii în grădina căsuţei de la suburbie

Bunica nu se îndemna să coacă prăjituri pentru că acestea „reuşeau sau ba” în funcţie de o mulţime de factori, precum calitatea făinii, a margarinei (unt nu se găsea) şi presiunea gazului, aşa că după îndelungi negocieri opta pentru una din cele trei alternative: lapte de pasăre, insulă plutitoare sau cremă de cafea.  Bineînţeles că eu aş fi preferat de fiecare dată una dintre primele două (reţeta insulei plutitoare o rezerv pentru un articol viitor), dar crema de cafea avea avantajul că se prepara rapid şi nu avea nevoie de atâtea ingrediente. În plus nu plana asupra noastră nici pericolul ca laptele să dea în foc. (De obicei aveam sarcina să veghez asupra lui, dar se umfla şi se revărsa peste marginea vasului cu o viteză mult mai mare decât îndemânarea mea de a lua oala de pe foc!) Evident că crema de cafea nu se făcea din cafea naturală, ci din surogat – marca Enrilo, pentru care stăteam la coadă ore în şir la băcănia din colţ – iar dacă, prin miracol, aveam în casă şi cafea naturală (obţinută pe căi oculte) aceasta era prăjită cu grijă, măcinată cu râşniţa de alamă, fiartă într-un ibric frumos gravat, servită în ceşcuţe minuscule şi delicate şi apoi savurată pe îndelete de cele patru doamne puţin trecute de 60 de ani.

Cicus (Ţiţuş) néni, săsoaică de origine, fusese baroneasă şi Bunicul – care nu era încântat de vizitele de marţi şi îşi găsea ceva de făcut în oraş sau de trebăluit în grădină – spunea despre ea că dacă n-ar fi fost putred de bogată, nu s-ar fi măritat cu baronul scăpătat, pentru că era de o sluţenie rară. Mie nu mi se părea chiar atât e urâtă. Îi admiram bluza de dantelă neagră şi părul adunat într-un coc prins cu o agrafă de argint împodobită cu perle. Irmus (Irmuş) néni  era scundă, cu părul alb tuns scurt şi încreţit cu “dauer”, şi permanent arbora un surâs prietenos. Margit Kovács – singura care avusese o ocupaţie, aceea de medic ginecolog – era o domnişoară bătrână uscăţivă şi severă.

Soseau pe rând şi uneori îmi aduceau bomboane de malţ. Pe urmă se aşezau în jurul mesei să povestească, iar eu, făcându-mi de lucru la raftul cu jucării, ciuleam urechile să prind crâmpeie de conversaţie. Aşa am aflat că frumoasa Nora, fiica târzie a lui Cicus néni, îşi ieşise din minţi în urma unei dezamăgiri amoroase, în ultima clasă de liceu, că Margit Kovács avea un vecin nesuferit pe care primăria îl băgase cu forţa într-o cameră din apartamentul ei aflat în centrul Clujului, vizavi de Biserica Sf. Mihail, că ginerele – un anume Sabin – îi făcea zile fripte lui Irmus néni. Bunica povestea despre vremurile frumoase de demult, petrecute la Oradea şi Turda, dar îşi amintea şi de Ferkó, fiul ei campion la aeromodele, pierit la Auschwitz, la vârsta adolescenţei. Arareori, când primea scrisoare de la fiul ei cei mare, Pali, emigrat în America de Sud, relata plină de însufleţire despre ceea ce aflase din text sau printre rândurile acestuia…

Eu procesam fragmentele de fraze interceptate din conversaţia purtată în surdină, încercând să încheg imaginile evocate din idilica perioadă dinainte de război, dar şi stop-cadrele din zilele anoste în care doamnele de odinioară îşi duceau viaţa pe sponci, pe cupoane de haine şi cartele de mâncare.

Într-o zi Irmus néni a anunţat însufleţită că-şi regăsise un curtezan din tinereţe care trăia în Florida şi acesta o ceruse de nevastă! Şi chiar s-a măritat (la vârsta aceea…”matusalemică”) ajungând – printr-o întorsătură teribil de norocoasă a sorţii – pe un tărâm însorit, într-o casă ca în basme, pe care aveam s-o văd şi eu în fotografia (color!) pe care cele trei doamne, adunate în jurul mesei Biedermeier, o dădeau din mână în mână, între două linguriţe de… cremă de cafea

CREMA DE CAFEA (reţetă preluată din cartea de bucate – antebelică – moştenită de la  Bunica):

Ingrediente:

250 de grame de frişcă

100 de grame de zahăr vanilat

1 dl. de cafea tare – (atunci surogat de cafea Enrilo)

2 foi de gelatină

Mod de preparare

Gelatina se dizolvă în apă călduţă (1 dl.) şi se strecoară. [Metamorfoza foilor de gelatină şi efectul lor de transformare a cremei într-o piftie, erau uluitoare.]

Se adaugă frişca bătută, cafeaua şi zahărul pudră. Se amestecă bine de tot, până la omogenizare şi se pune „la gheaţă” timp de câteva ore. Se serveşte cu frişcă bătută [Bunica nu avea frigider, dar cumpăra calupuri de gheaţă, pe care le ţinea în beciul rece]

Bunica turna compoziţia în boluri mici de sticlă,  împestriţate cu „rubin” roşu, albastru şi verde şi cu marginile vălurite, ca nişte cochilii. Crema de cafea avea suprafaţa lucioasă, un aspect îmbietor şi gustul… sindrofiilor.

Andrea Ghiţă