De data asta chiar că mi–aş dori din suflet să greşesc (nu de parcă nu mi s-ar întâmpla destul de des). Nici măcar euforia lui Bernard Henri Levy cu ocazia interviului ad-hoc pe care l-a acordat Christianei Amanpour de la CNN în toiul demonstraţiei istorice de la Paris n-a reuşit să–mi uşureze sacul de îndoieli cu care mă lupt zi de zi.
Nu, nu mi-am pierdut nicidecum respectul pentru ilustrul jurnalist şi filozof, dar cred că starea sa din acele clipe nu era decât efectul electrizant cu care acel milion şi jumătate de oameni, uniţi prin dorinţa de a trăi într-o lume normală, dar şi prin naivitatea lor, a reuşit să-l scoată din pesimismul său obişnuit, din scepticismul său, bine argumentat de altfel, în majoritatea cazurilor.
Mă consider un tip destul de paşnic, căruia violenţa, sub orice formă, îi produce o deosebită repulsie; din păcate însă, în ciuda încercărilor disperate de a-mi scormoni memoria, nu-mi amintesc ca vreo demonstraţie paşnică să fi schimbat în mod fundamental mersul lucrurilor.
A ajuns oare cel pe care francezii îl numesc cu mândrie BHL să creadă în posibilitatea unei transformări drastice spre bine în felul de a gândi al călăilor lui Daniel Pearl, decapitarea căruia a constituit subiectul tratat în cel mai zguduitor mod într-unul dintre volumele sale? A reușit oare BHL să găsească diferenţe între executiile care au urmat şi recentele atacuri mârşave de la Paris? Noi motive de speranţă, pe care eu nu îndrăznesc să le zăresc la capătul tunelului?
O Unitate Naţională, asemenea celei scandate cu multă înflăcărare de participanţii la demonstraţia de duminică, nu poate fi realizată decât prin acceptarea unanimă a unor compromisuri, la care a făcut aluzie şi Henri Levy, omiţând însă faptul că în momentul trezirii la realitate aceleaşi compromisuri li se vor părea multora nu numai dureroase, dar chiar de ordinul utopicului.
Va încerca oare mulţimea de imigranţi din ţările arabe să se simtă mai puţin oropsită, acceptând chiar şi prezenţa evreilor rămaşi în Franţa? Vor încerca oare teroriştii palestinieni să nu mai ucidă copii israelieni numai fiindcă Benjamin Netaniahu şi Mahmoud Abbas au defilat, la mică distanţă unul de altul, în prima linie a conducătorilor de state adunaţi la Paris cu ocazia fotogenicului eveniment? Vor înceta oare coloniştii israelieni să-i provoace pe vecinii lor? Mă îndoiesc.
Caricaturile politice din presa lumii libere nu se vor evapora, din simplul motiv că nici ţintele lor nu vor dispărea. Din acest punct de vedere, supravieţuitorii de la Charlie Hebdo pot crea liniştiţi şi de acum înainte. Vieţile lor vor continua însă să fie în pericol, la fel ca şi vieţile tuturor apărătorilor democraţiei.
În ziua înmormântării de la Ierusalim a victimelor atacului contra magazinului caşer din Porte de Vincennes, filiala maghrebiană a organizaţiei Al Qaeda a publicat pe reţelele electronice un avertisment adresat cetăţenilor Hexagonului : „Franţa plăteşte preţul violenţei atacurilor contra țărilor musulmane și a violării sanctităţii acestora.” se spune în comunicat. „Atâta timp cât soldații voştri vor ocupa state ca Mali sau Africa Centrală, iar presa va continua să-şi bată joc de Profetul Mohammed, Franţa se va expune celor mai grave pericole şi chiar mai mult decât atât.”
O reprezentantă a comunităţilor musulmane în Departamentul de Stat al SUA , Farah Pandit, încercând să explice creşterea alarmantă în numărul atacurilor jihadiste, a caracterizat extremismul ca fiind o „problemă generaţională”, organizaţiile teroriste străduindu-se să recruteze mai ales persoane tinere. O statistică întocmită recent spune însă că aproape 60 la sută din totalul populaţiei musulmane a planetei se află sub vârsta de 30 de ani!
Conform unor teorii optimiste, o reformare a religiei musulmane ar avea loc în ultimul deceniu. Majoritatea clericilor musulmani sunt însă de părere că acest gen de eforturi ar putea dăuna unităţii credincioșilor…
