Laszlo Alexandru: DESPRE CENZURĂ (cuvinte la o lansare de carte)

Subiectul în sine, despre cenzură, este complex și delicat, chiar dacă poate da loc și la picanterii. Însă dacă ne transpunem cu gîndul în vremea aceea, adică în comunism, instituția cenzurii nu era deloc amuzantă. Dimpotrivă, ne cam umplea de fiori. Eu pot să spun că, din fericire, nu apucasem să debutez și nici nu credeam că voi publica în acele condiții. Se impusese un fel de ștachetă, foarte meschină, iar lumea nu prea sărea de pe trambulină, fiindcă dădea cu capul și oricum nu putea să se înalțe.

Mulțumesc pentru invitația care mi-a fost adresată. Mă bucur să fiu prezent la evenimentul organizat de Editura Ratio et Revelatio, care tipărește numai cărți elegante și consistente. Am văzut printre altele Eneida,recent publicată, așadar constat că se merge pe o linie clasică, inclusiv cu subiectul despre cenzură, care azi-mîine se va clasiciza. Mă bucur să o cunosc pe Liliana Corobca, autoarea cu care odinioară am corespondat, am schimbat cîteva cărți prin poștă, deși n-am apucat încă să ne întîlnim, să ne cunoaștem personal. Așadar bucuria mea e dublă azi.

Subiectul în sine, despre cenzură, este complex și delicat, chiar dacă poate da loc și la picanterii. Însă dacă ne transpunem cu gîndul în vremea aceea, adică în comunism, instituția cenzurii nu era deloc amuzantă. Dimpotrivă, ne cam umplea de fiori. Eu pot să spun că, din fericire, nu apucasem să debutez și nici nu credeam că voi publica în acele condiții. Se impusese un fel de ștachetă, foarte meschină, iar lumea nu prea sărea de pe trambulină, fiindcă dădea cu capul și oricum nu putea să se înalțe.

Aș vrea să-mi amintesc una din cronicile literare, apoi des citată, a lui Nicolae Manolescu, din 1991. Se referea la o carte de comentarii radiofonice a Monicăi Lovinescu și o definea pe autoare printr-un titlu foarte elocvent: Cel mai ascultat cronicar literar. Pînă la urmă aveam două personalități complementare. N. Manolescu era condeiul cel mai citit și cu autoritate estetică, din țară, în paginile revistei România literară. Monica Lovinescu dădea interfața de la Europa liberă, cu prestigiul profesional și de autoritate a judecăților de natură etică, din Occident. Comentatorul observa ceva interesant și o spunea în cronica sa: faptul că cei doi se completau. El, Manolescu, nu-și permitea să afirme pe șleau în publicistică anumite lucruri, nu depășea o graniță. Iar ceea ce el nu-și mai dădea voie să scrie, venea și completa Monica Lovinescu. Dar unde se afla oare limita? Scriitorul din țară avea libertatea deplină să analizeze universul interior al operelor pe care le comenta – romane, poezii, figuri de stil, simboluri livrești etc. -, dar îi era interzis (și o știa foarte limpede, ca atare nici nu încerca) să iasă din lumea literară, să se refere la realitățile sociale ale momentului, la grupări, la conflicte între scriitori, la politica partidului. Toate acestea îi erau automat blocate, lui și altora care ar fi vrut să le exprime pe față. Ceea ce el nu putea să spună, completa Monica Lovinescu în analiza cărților, dînd și aspectul social sau politic al problemei. Prin urmare frumoasa teorie cu arta pentru artă, care a fost vehiculată și îmbrățișată strîns de criticii literari și scriitorii de aici, ca un fel de stindard de apărare, în fața avalanșei politicului, era interesantă, ca strategie, dar era parțializantă. Lor nu li se permitea să spună mai mult decît ceea ce ținea de arta pură. Și atunci se abțineau. Iar apoi se prevalau de libertatea de-a nu spune nimic în plus. Era un mic joc pervers. Așa se face că realitățile sociale legate de literatura română – pentru că eu unul sînt literat și din direcția aceasta vin spre cartea pe care o prezentăm succint acum – erau complet neglijate. Iar cenzura ține de o realitate socială, a fenomenului literar din comunismul românesc.

Puțini s-au atins pînă acum de acest subiect. E interesant că îmi vin în minte tot cercetători oarecum din afara fenomenului, așadar nu scriitori, romancieri, poeți consacrați. Aceștia aveau cel mult izbucniri de indignare, de revoltă, de lamentări individuale. Exista obiceiul că, dacă erați prieteni, un exemplar ți-l dăruia autorul, care corecta cu pixul pe pagină, adăuga unele cuvinte, pentru a scoate în evidență ce anume ar fi vrut să publice și nu i s-a permis. Nu aveau decît această reacție izolată. Dar o tratare analitică și sumativă a fenomenului, din partea literaților, eu n-am prea văzut. Interesantă pe linia abordărilor de sociologie literară a fost Katherine Verdery, care a vorbit inclusiv despre protocronism și grupările de putere, coagularea cîmpurilor de forță din literatura română. Așadar o cercetătoare americană. Acum, mai recent, am găsit o carte groasă, mare, interesantă, publicată de Anneli Ute Gabanyi. Ea și-a strîns și a publicat la Iași, la editura universității, notele sale interne de la Europa liberă, pe care le-a elaborat timp de zeci de ani. Aici făcea o analiză, mai mult sau mai puțin confidențială, a realităților sociale din cultura română. Găsim și capitole interesante despre cenzură, jurnalista dădea seama despre problemele acesteia, pe măsură ce le întîlnea în presă, pentru școala lor de cercetare internă, unde se documentau jurnaliștii Europei libere pentru a-și scrie articolele.

Acum însă avem această abordare exclusivă pe cenzură (celelalte, pe care le-am amintit, erau doar tangențiale), în două volume: Instituția cenzurii comuniste în România. Despre ce este vorba? Autoarea a mers în Arhivele Naționale Istorice Centrale, a fotografiat documente (pentru că există și mulțumiri la adresa unei rude care i-a împrumutat aparatul foto, așa că știm cum se desfășura cercetarea), apoi le-a selectat. Sînt vreo 300 de documente, care se întind pe cîteva decenii, de pe la sfîrșitul anilor ‘40 și pînă în anii ‘80: de la înființarea cenzurii, devenită apoi Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), cu organigrama precisă, cine a fost șef, cine a fost șef de secție, care au fost lectorii etc. Problemele sînt dispuse oarecum ierarhic: de la documentele oficiale de înființare, prerogativele, structura și organizarea, raporturile cu alte instituții ale statului, relația capitală-provincie și pînă la portretul specialistuluicare se chinuie pe plantație, reconstruit din cioburi documentare. Vom vedea, în mod surprinzător, că cenzura nu era chiar atotputernică, fiindcă unii lucrători erau “furați” ca să fie trimiși șoferi pe la minister, sau secretare pe la ambasade. Șefii protestau că omul e calificat, nu se pot lipsi de el. Pe de altă parte, și cadrele înseși (găsim liste detaliate cu nume), sărmanele, trăgeau tare să-și termine liceul la seral. Unii deveneau chiar studenți, erau picați de profesori în sesiune, nu făceau față să presteze și la cenzură, să învețe și la facultate. Aveau o viață grea. Mai sînt și liste cu bolile de care sufereau. Te pomenești că aveau mustrări de conștiință, de-acolo dădeau în fandacsii și idiosincrazii, ca să nu mai vorbesc de bolile cardiovasculare și alte minunății, pe care ți le dă o asemenea meserie stresantă. Una peste alta, acum, cînd citim, constatăm că era o lume destul de măruntă. Am impresia că noi, stînd acasă și tremurînd și construindu-ne autocenzura, de care pomenise și N. Manolescu în articolul citat, vedeam dracul mai negru decît era.

Această carte ne dă oricum o perspectivă foarte interesantă: cenzura ne pîndea pe noi, iar acum am ajuns s-o pîndim noi pe ea… Ne uităm peste gard dincolo, așa cum și ea se binocla peste gardul literaturii. Și descoperim o lume destul de meschină. Dracul era mai inofensiv decît ni-l închipuiam. Erau oameni modești, simpli, mulți fără studii. Alții erau efectiv politruci. Sînt înduioșătoare cîteva autocritici și declarații înfocate: subsemnatul lector Cutare, recunosc că am citit doar 250 de pagini și mă angajez solemn să citesc chiar 300 de pagini luna viitoare. Mă gîndeam: eu cam cîte pagini parcurg lunar? Care e ritmul meu? Țin pasul cu un cenzor sau nu? Sigur că eu citesc nu ca să cenzurez, ci ca să mă informez și să mă formez. Dar aveau o latură hazlie jurămintele astea, prin care ei se angajau să lectureze mai mult luna următoare.

Nu puține sînt detaliile amuzante. La un moment dat, un șef scrupulos îl laudă pe cenzor și îl propune la premiul de 300 lei, pentru vigilență. Omul muncii a observat la ziar, în discursul rostit de tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe cînd se referea la Partidul Muncitoresc Român, că acesta avea rolul de CĂLĂU-ză a societății. Iată o situație absolut subversivă. Cum să fie, Doamne ferește, Partidul Muncitoresc Român CĂLĂU-za societății comuniste?! Nu doar greșeala de o singură literă, ci chiar despărțirea în silabe putea să prezinte pericol de stat.

Sau avem întîmplări care nu sînt greșeli de tipar, ci pur și simplu niște alăturări cu conotație ideologică. În viața culturală a Capitalei se constată că pe afișele de la cinematografe se creează o supărătoare îmbinare, cu efecte regretabile. (Aici fac o paranteză pentru a sublinia un detaliu elocvent. Ce fel de cinematografe aveam noi, la Cluj, pînă în ultimii ani ai comunismului? Erau Republica, Victoria, Muncitoresc, 23 August, Timpuri Noi, Steaua Roșie. Gîndiți-vă dacă astea pot fi nume valabile de cinema, într-o lume normală. Era clar că pînă și la asemenea nuanțe se lucra cu scopul îndoctrinării.) D-apoi în anul 1961, cînd ia auziți ce putea să se întîmple. La cinematograful Vasile Roaită rula filmul Bufonul regelui, la Const. DavidCocoșatul, la T. VladimirescuCîinele din mlaștină, la 16 FebruarieAcțiunea Cobra, la GrivițaMoment periculos, la Al. Sahia” – Omul cu două fețe, la “23 August” – O aventură în marea Caraibelor, la “Olga Bancic” – Pescuitori în ape tulburi, la “Al. Sahia și I.C. FrimuEscrocii, la Sala Palatului R.P.R.Trecerea interzisă. Nu se poate, tovarăși, trebuie să luăm măsuri!

Iată că nu doar cenzura la literă conta pe atunci, ci și despărțirea în silabe (nu cumva să apară că Partidul e CĂLĂU-ză), ori contextul afișelor de cinema. Sînt de admirat acești bieți cenzori, care făceau surmenaj și depresie sentimentală sau crize de circulație sangvină pentru a-și îndeplini scrupulos datoria. Ne lipsesc poate specialiștii cenzurii, în ziua de azi, pe la multele edituri care scot pe bandă rulantă diverse subproducții.

Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.

Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a suflat traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.

Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.

Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii 60 și 70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin dospire, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles urgența momentului pe care-l trăim. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.

Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.

Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.

(preluat de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *