Rudolf Zimand: TEROAREA „REVOLUŢIONARĂ”.

Recentele evenimente de la Paris, dar şi evenimentele practic permanente din nordul Africii şi cele din Orientul Mijlociu menţin în atenţie fenomenul politic numit „terorism”. În acest context este utilă readucerea aminte a formelor de terorism care au însoţit cele două mari revoluţii ale epocii moderne, revoluţia franceză şi revoluţia rusă-bolşevică. Acestea au fost regimuri de teroare exercitate de stat, în numele „salvării idealurilor revoluţionare”, pentru apărarea noului regim faţă de atacurile „contrarevoluţiei”.

 

Recentele evenimente de la Paris, dar şi evenimentele practic permanente din nordul Africii şi cele din Orientul Mijlociu menţin în atenţie fenomenul politic numit „terorism”. În acest context este utilă readucerea aminte a formelor de terorism care au însoţit cele două mari revoluţii ale epocii moderne, revoluţia franceză şi revoluţia rusă-bolşevică. Acestea au fost regimuri de teroare exercitate de stat, în numele „salvării idealurilor revoluţionare”, pentru apărarea noului regim faţă de atacurile „contrarevoluţiei”.

La Grande Terreur (1793-1794) a fost o perioadă a revoluţiei franceze, când, ca urmare a atacurilor armate ale Austriei şi ale Prusiei, ale războiului civil din mai multe provincii ale ţării cât şi a rivalităţilor dintre facţiunile revoluţionare ale girondinilor şi ale iacobinilor, s-a instituit o guvernare de excepţie bazată pe forţă, ilegalitate şi represiune împotriva opozanţilor politici, dar căreia i-au căzut victime şi foarte mulţi bărbaţi, femei şi copii neangajaţi în politică.

Ghilotina a fost un simbol al acestei perioade, iar tribunalele revoluţionare prin procese sumare şi sentinţe expediate au alimentat-o cu numeroase victime.  Au fost executaţi sau au fost victime ale masacrelor mai multe zeci de mii de oameni, dintre care 17.000 ghilotinaţi şi 25.000 împuşcaţi. Printre cei ghilotinaţi s-a numărat şi familia regală.

Teroarea s-a încheiat  prin ghilotinarea însuşi a lui Robiesperre, cel care ridicase acest instrument la rang de politică de stat prin declaraţia sa:  „ guvernul în revoluţie este despotismul libertăţii împotriva tiraniei ”.

După căderea lui Robiesperre, Convenţia, în mare măsură complice al terorii de masă, a organizat procesul împotriva lui Jean Baptiste Carrier, unul dintre părinții terorii, menit să o spele de orice responsabilitate şi să permită multor foşti terorişti să facă o carieră politică de succes sub  noile regimuri ale Consulatului şi ale Imperiului.       

Regimul sovietic instaurat în fosta URSS a cunoscut două perioade de culminare a terorii, Teroarea roşie (1918-1922) şi Marea epurare (1936-1938).

Teroarea roşie a fost o campanie de omoruri în masă, torturi şi oprimări sistematice exercitată de partidul comunist-bolşevic pe durata războiului civil din Rusia. A fost politica dictată de Lenin şi exercitată de Ceka (poliţia politică secretă) în  vederea „instalării dictaturii proletariatului şi a eliminării membrilor fostelor clase conducătoare contrarevoluţionare”.

Campania de reprimări în masă a fost lansată ca urmare a încercării de asasinare a lui Lenin la  30 august 1918, la care acesta a răspuns  prin ordinul de „începere urgent şi în secret a terorii împotriva fostelor clase sociale conducătoare”.

Un conducător Ceka precizează criteriul de selectare a victimelor: „nu căutaţi în dosarul cauzei dacă acesta a făptuit sau nu un act criminal cu arme sau prin vorbe, ci stabiliţi care este originea sa socială, educaţia sa, profesia sa, acestea trebuie să fie determinante pentru soarta acuzatului. Aceasta trebuie să fie înţelesul şi esenţa Terorii Roşii”

Estimările numărului de victime ale acestui regim se întindde la 50.000 la peste un milion de oameni ucişi. Printre cei împuşcaţi a fost şi familia ţarului.

Marea epurare a reprezentat un şir de procese  iniţiate de Stalin, acel care statuase că „omul este capitalul cel mai de preţ” Aceste procese s-au desfăşurat într-o procedură de urgenţă, încheierea procedurilor în maxim 10 zile, acuzaţii lăsaţi în ignorarea  învinuirilor aduse împotriva lor până în ajunul procesului etc.

Cea mai mare parte a vechilor conducători comunişti şi numeroşi ofiţeri superiori ai Armatei Roşii au fost victime ale acestei politici staliniste. Într-un prim proces al „Centrului terorist troţkist-zinovievist“, Kamenev, Zinoviev şi alţi 14 împricinaţi sunt acuzaţi de implicare în asasinarea lui Kirov, în complotarea asasinării lui Stalin în vederea restaurării capitalismului în Rusia; toţi acuzaţii şi-au recunoscut vinele imputate, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în următoarele 24 de ore.

Au urmat alte procese având desfăşurări asemănătoare : conducătorul , generalul Tuhacevski şi alţi şase mareşali, vechi activişti comunişti Buharin şi Râkov. Troţki, tovarăşul în revoluţie a lui Lenin, aflat în exil este asasinat.

Din cei 139 membri aleşi în Comitetul Central al partidului în 1934 un număr de 98 sunt arestaţi şi aproape toţi executaţi, la fel şi 1108 din cei 1196 delegaţi la acelaşi congres. Instrumentatorii succesivi ai terorii, şefii NKVD Iagoda, Ejov, şi Beria  cad şi ei, rând pe rând victime.

Asemenea acţiuni s-au desfăşurat şi în straturile inferioare ale societăţii, mulţi „duşmani ai poporului”sunt judecaţi şi executaţi pentru delicte de sabotaj economic, afiliere la troţkism, participare la subversiunea puterilor străine.

Pe ansamblul URSS, pe durata 1924-1954, se apreciază că au fost executați 500.000 de persoane.

În noiembrie 1938 execuţiile în masă se opresc brusc, ca urmare –ca şi începerea lor- a unui ordin a lui Stalin.

La 24 februarie 1956, la congresul al XX-lea al PCUS, Hruşciov denunţă represiunea stalinistă, recunoaşte că majoritatea victimelor epurărilor au fost nevinovaţi, iar auto-mărturisile au fost obţinute prin tortură. Această denunţare i-a servit lui Hruşciov să-şi îndepărteze adversarii şi să acceseze la funcţia supremă în stat.

Întâmplările acestor evenimente au constituit subiectul mai multor opere literare, dintre care pot fi citate “Les dieux ont soif” de Anatole France- 1912 şi Darkness at Noonde Arthur Koestler-1940.

Eroul romanului Les dieux ont soif(Zeilor le este sete) a lui Anatole France este  Evariste Gamelin, un tânăr sărac şi pictor mediocru parizian, înverşunat iacobin, fidel între fidelii lui Marat şi Robespierre. El pictează un set de cărţi de joc în care locul  personajelor aristocrate-regi, dame, valeţi- este luat de eroi precum Genii, Libertăţi, Egalităţi. Printr-un joc de împrejurări este numit jurat al tribunalului revoluţionar.

Lunga şi implacabila succesiune zilnică a proceselor judecate din ce în ce mai expeditiv, cu sentinţe date numai după impresia lăsată de împricinat, îl antrenează pe acest idealist într-o adevărată nebunie. Justificând aceste acţiuni prin lupta împotriva complotiştilor care acţionează pentru reducerea cuceririlor Revoluţiei, mereu avid de justiţie, Gamelin ajunge  în absurd.

El sfârşeşte prin a fi el însuşi condamnat la moarte prin ghilotinare şi moare sub injuriile mulţimii, regretând că nu a fost suficient de aspru.

Anatole France, în stilul său obişnuit de sceptic indulgent, îşi duce eroul- şi cu el elanul revoluţionar care l-a inspirat-  în ridicol.

În Darkness at Noon(Întuneric la amiază), Arthur Koestler descrie parcursul  unui vechi activist comunist din perioada revoluţiei bolşevice din 1917  N. S. Rubaşov, de la arestare, trecând prin anchetare şi sfârşind prin condamnare în cursul unui proces specific perioadei Marii Epurări.  Personajele şi locul acţiunii cărţii sunt imaginare, dar circumstanţele istorice descrise sunt reale.

Reflexiile lui Rubaşov şi discuţiile purtate de el cu alţi împricinaţi pentru cauze similare îl determină să pună în discuţie modalitatea prin care a fost posibilă devierea de la idealul revoluţionar original al mişcării la un regim despotic în care au dispărut libertăţile. Interogatoriile la care este supus şi timpul pe care îl petrece în celula sa îi oferă prilejul să-şi revizuiască părerile asupra viziunilor, opţiunilor, acţiunilor sale trecute.

Analiza pe care o face explică titlul cărţii (în franceză-Zero şi infinitul). Zero reprezintă locul individului în societatea comunistă, el trebuie să se sacrifice în beneficiul comunităţii, care este infinitul. Comunitatea este totul, individul este nimic. Pentru partizanii regimului, URSS este o experienţă uriaşă unică în lume şi în istorie şi pagubele colaterale sunt neimportante.

În cursul interogatoriilor la care este supus, Rubaşov se ciocneşte de anchetatorul său Gletkin, care este modelul perfect al agentului îndoctrinat şi rutinat în obţinerea recunoaşterii de către inculpat a unor fapte pe care acesta nu le-a comis. Rubaşov demontează toate argumentele lui Gletkin, demonstând absurditatea şi incoerenţa lor. Finalul este cel aşteptat, Rubaşov sfârşeşte prin a fi condamnat şi executat.

Este interesant de observat că în ambele lucrări literale citate, cei doi eroi luptători pentru idealuri revoluţionare, cad victime terorii  regimurilor pentru instaurarea cărora şi-au consacrat viaţa.   

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *