Iarăşi trebuie să mă scuz faţă de cititor pentru faptul că titlul acestor rânduri începe cu pronumele la persoana întâia. Dar m-am întrebat: dacă aş fi schimbat ordinea şi l-aş fi intitulat “Europa şi eu” ar fi sunat mai bine?! Sau ar fi fost cazul să numesc acest eseu de amator “Europa şi cu mine”??!! Dilema de mai sus nu mi-a dat pace, am hotărât ce am hotărât, îmi fac mea culpa, aşa că să uităm de ea şi să trecem la ceea ce de fapt vroiam să scriu.

M-am considerat din totdeauna european. Chiar dacă am crescut şi m-am educat într-un regim care a făcut foarte mult pentru a-şi izola cetăţenii de adevărata Europă, de cultura, civilizaţia şi sistemul ei democratic, am avut tot timpul certitudinea că Europa postbelică şi-a pus amprenta pe tot ce am acumulat de-a lungul primelor trei decenii ale vieţii mele terestre, şi deşi ce a ieşit din mine e departe de a răspunde definiţiei de intelectual rasat de tip european, eu am făcut totul pentru a respira aerul ce mi-a fost interzis şi pe undeva cred că am şi reuşit, cel puţin parţial.

Recunosc, până la vârsta de 20 ani am cochetat cu ideea comunismului. Ar fi fost de-a dreptul nenatural să nu fie aşa, dacă punem la socoteală imaginile înmagazinate în vara lui ’44, când Armata Roşie a intrat în urbea mea moldovenească şi tatăl meu mi-a aruncat acea frază pe care n-am s-o uit până în ultima zi a vieţii mele: “Băiete, fără soldaţii ăştia, cu bandajele pline de sânge şi arme la piept, noi eram azi săpun de rufe!!!”

Cu alte cuvinte, de mic copil am avut o ideologie, am crezut în ceva, şi am încercat să mă înregimentez pe măsura puterilor mele. Dar spre începutul anilor 60 am înţeles despre ce e vorba. Târziu? Prea târziu? S-a dovedit că niciodată nu e prea târziu şi eu m-am vindecat de ajuns de repede şi chiar în mod radical. Aş zice că m-am imunizat complet împotriva bolii totalitarismului grijuliu faţă de pericolul infestării “din afară”.

Dar nu am fost prea mulţumit de schimbările mentalităţii mele, felului meu de a gândi, pentru că m-am transformat într-un individ fără ideologie.

Propun cititorului să participe, împreună cu mine, la următorul exerciţiu mintal. Eşti căsătorit(ă) şi partenerul/partenera îţi oferă absolut tot ce un individ are nevoie pentru a-şi duce viaţa în mod normal: mâncare bună şi la timp, o locuinţă mai mult decât confortabilă, o activitate intelectuală dominată de existenţa unui continuu şi fertil schimb de opinii, o atentă îngrijire în caz de indispoziţie morală sau fizică.

Un singur element e complet deficitar, practic inexistent: sentimentul! Totul se produce într-o atmosferă de rutină obligatorie, fără însă ca muşchiul inimii să fie obligat să lucreze ore suplimentare pentru a face faţă acelor sublime senzaţii provocate de ideea că ai pentru cine să trepidezi din punct de vedere sufletesc.

Oare cât poate ţine o asemenea stare de lucruri? Oare cât de puternică trebuie să fie inerţia care te ţine legat de o realitate ce-ţi oferă mai totul din punct de vedere material şi mai nimic din punct de vedere spiritual?

Ştiu ce mi se va spune, precum că oricine se poate uita în jurul său şi de ce la asemena situaţii, deloc speciale, care durează şi durează, pentru că niciunul din parteneri nu are curajul să ia taurul de coarne şi să schimbe macazul.

Cam aşa simţeam eu în acei ani de non-apartenenţă ideologică. Ba mai mult, în aer se simţea că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat nici măcar partea materială a satisfacţiei personale nu va mai oferi o existenţă decentă.

Doar că spre deosebire de utopicul cuplu de care vorbeam mai sus, cetăţeanul lumii comuniste nu putea lua nici o decizie, căci deciziile nu-i aparţineau.

Ba nu, greşesc, pe undeva ţi se permitea să spui ce vrei, cu condiţia să-ţi asumi riscurile. Iar pentru mine şi ai mei singura decizie de care dispuneam era de a enunţa fără ezitare dorinţa de a emigra, cu riscul de a fi zburat din slujbă şi (în cazul meu) trimis la mama dracului, ca să ai grijă de indivizi care n-o să aibă deloc grijă de tine. De fapt aş fi plecat oriunde unde ştiam că mă aşteaptă acel soi de libertate individuală, ce-i drept limitată, dar totuşi existentă şi palpabilă. Însă pentru mine şi pentru cei ca mine, oferta teoretică (uneori transformată în realitate) era emigrarea în Israel. Iar greşesc, Israelul nu era la acea vreme singura ţintă cu şanse de a fi atinsă, dovadă numărul mare de prieteni şi cunoscuţi care au aterizat direct sau prin Ţara Sfântă, în una din ţările care ofereau acea libertate şi (să nu uităm!) o bunăstare mai mult decât acceptabilă. Dar drumul cel mai scurt, şi uneori cel mai rapid, era spre Orientul Apropiat (sau Mijlociu, totul e relativ în lume, nu eu am spus-o primul!).

Deci în urmă cu aproape 45 ani am făcut pasul lung de 1566 Km şi am aterizat la Tel Aviv..

De atunci eu mă aflu aici, iar la kilometri amintiţi mai sus am adăugat la început, din proprie voinţă, încă 100 spre nord şi ani de zile după aceea 100 km spre sud.

Cu alte cuvinte, distanţa care mă desparte de Europa se poate acoperi netto în mai puţin de trei ore, o oră cu maşina şi două cu avionul.

Şi cu toate acestea……

Eu nu trăiesc în Europa. E greu de găsit Europa în viaţa mea de toate zilele. Practic, mai nimic nu se aseamană aici cu Europa. Poate cu America….Dar nicidecum cu Europa. Doar cardurile de credit şi maşinile pe şosele. Clima e complet diferită, limba e cu totul alta, oamenii sunt altfel îmbrăcaţi, se mănâncă cu totul altceva, atitudinea unuia faţă de altul nu seamănă cu ce eram eu obişnuit, politeţea e un amănunt demn de neglijat. Şi pe deasupra aici se moare din gloanţe şi obuze, un fenomen pe cât de necunoscut pe bătrânul continent în ultimii 70 ani, pe atât de frecvent pe acest pământ stropit cu sângele celor aproape 25.000 de victime ale perenului conflict.

Oare îmi lipseşte Europa, acea Europă pe care pe vremuri o cunoşteam doar parţial, dar apoi mai în amănunt?

Poate că da….

Dar în schimb am primit ceva, ceva asemănător cu ceea ce-i lipsea eroului sau eroinei mele din exerciţiul amintit mai sus: am găsit motivul pentru care merită să lupţi, să trepidezi, să-ţi fie teamă, şi mai ales să speri, şi asta cu tot riscul inerent. Am găsit ideologia pe care am pierdut-o aproape în acelaşi timp cu pierderea virginității mele spirituale.

Sunt convins că mulţi dintre puţinii care mă vor citi vor şti să-şi pună pe buze acel zâmbet ce i se cuvine naivului, ce ştie a se îmbăta cu apă rece. Când securitatea ta personală e în permanent pericol, când nu ştii dacă urmaşii tăi (nemaivorbind de tine însuţi) vor supravieţui urii ce te înconjoară, naivul – vor spune ei – se amăgeşte cu o senzaţie de dragoste colectivă, de solidaritate şi de împărţire a pericolului cu încă şase miloane şi jumătate de concetăţeni, unul mai naiv decât altul.

Ultimul lucru pe care mă gândesc să-l fac e să-mi contrazic criticii.

În viaţă totul e un compromis, căci numai aşa se pot interpreta cuvintele mie adresate de către un bun prieten, aciuit pe undeva prin Europa: “dragul meu, nu ne rămâne decât ca tu să trăieşti înconjurat de duşmani şi eu printre antisemiţi şi neonazişti!”

Pentru cei care mă cunosc şi care cunosc şi realitatea israeliană de zi cu zi, dubla mea afirmaţie după care eu nu sunt chiar aşa de sentimental, şi nici viaţa în Israel nu e chiar aşa de roză, ideea de compromis e clară şi relativ uşor de acceptat. Fiecare din noi face compromisuri în mai fiecare zi, pentru că (am mai scris-o şi am mai spus-o) culoarea predominantă în viaţă nu e nici albul şi nici negrul, ci cenuşiul.

Întrebarea e în numele cărei concepţii faci compromisul pe care ţi-l cere realitatea?

Oare care sunt şansele ca investind tot ce posezi, material şi moral, într-o idee, să poţi vedea încă în timpul vieţii tale sau dacă nu, atunci cu ochii urmaşilor tăi, efectul pozitiv al asumării de risc şi investiţiei care e obligatorie în contextul în care trăieşti.

Se spune că a prezice e un lucru foarte greu, mai ales când e vorba de viitor. Iar pe aceste meleaguri se mai spune că profeţia e permisă doar copiilor şi nebunilor.

Prin urmare departe de mine intenţia de a face profeţii în legătură cu viitorul.

El poate fi sumbru, tragic, iremediabil.

Dar în nici un caz nu mă voi putea acuza că nu am dat noii mele ideologii o reală şansă de a schimba faţa lucrurilor, chiar dacă schimbările vor afecta (în mod pozitiv) un relativ mic număr de oameni, să zicem în jur de 7-8 milioane.

De fapt aş trebui să mă mulţumesc cu ideea că pentru prima oară după aproximativ două milenii, li se oferă celor ca mine o posibilitate de a întoarce roata istoriei şi de a crea ceva care n-a mai existat de foarte mult timp. Această şansă se transmite aici din generaţie în generaţie, iar eu mă simt foarte bine la gândul că eu fac parte din acea generaţie care a căpătat ceea ce nemţii numesc “sitzfleisch“.

Cât despre mine şi Europa?

Oare am amintit deja că eu mă aflu la numai trei ore de ea?! Şi că nu pierd nicio ocazie de a ajunge acolo şi de a mă bucura de reîntâlnirea cu tot ce pe vremuri reprezenta sursa patrimoniului meu spiritual? Cu fiecare vizită, reuşesc să deschid ochii mari, făcând abstracţie (ca orice turist care se respectă) de tot ce nu vreau să văd, căutând crâmpeie din viaţa pe care o cred tihnită, dar pe care n-o invidiez. Şi dacă şi cafeaua ar fi ceva mai turcească decât e ea în aceste zile în partea estică a continentului vechi, chiar că m-aş delecta cu cele prin care trec cu fiecare popas “acolo”.

1. Oare e de mirare că inspiraţia punerii “pe hârtie” a acestor gânduri îşi are originea în ceremonia de ieri seara în Omerul meu, în memoria celor căzuţi în luptele Israelului?!

Gabriel ben Meron