CEL MAI FRUMOS CUVÂNT…

Iom Ierușalaim

A trecut și sărbătorirea Zilei Ierusalimului. S-a întâmplat la Brasov în sinagoga ”Beit Israel” inima ”complexului comunitar” din acest oras situat în centrul geografic al României, despre care mulți ”local patrioți” exaltați afirmă că datorită poziției sale ar fi fost locul cel mai indicat pentru capitala țării. A fost o festivitate, aş putea spune, unică în România zilelor noastre, mai exact în viața comunitară evreiască din România zilelor noastre. Prin ce a fost ea unică?

Roth ziua ierusalim 2015

Iom Ieruşalaim la sinagoga Beith Israel din Braşov

Cu riscul de a fi blamat pentru lipsă de modestie am să vă spun iubiți cititori. A fost unică prin amestecul inefabil între curiozitate și emoție care parcă învăluia sinagoga cu pereții albi si irizații gri  întrerupte de culorile vii ale vitraliilor purtând stemele acelor localități israeliene unde s-au așezat sutele mii de evrei emigrați din România. S-a cântat mult (de către participanți:), s-a aplaudat mult, s-a vorbit mult, s-a zîmbit mult dar foarte des mâinile căutau insistent câte ceva la ochi…

Dezbatere cu trei ambasadori: Dan Ben Eliezer, Radu. Homescu şi Eduard Iosiper. Moderator Eva Galambos

Dezbatere cu trei ambasadori: Dan Ben Eliezer, Radu. Homescu şi Eduard Iosiper. Moderator Eva Galambos

A fost o festivitate organizată de Asociația Sionistă din România cu logistica și sprijinul Comunității Evreilor din Brașov,dar și cu susținerea JDC-România și FCER, la care au venit membri (și nemembri) ai ASR din 15 localități. Au mai fost evenimente speciale la București, dar și în  multe alte orașe importante, la care s-au întâlnit  reprezentanți ai diferitelor comunități, cu ocazia refacerii  sau inaugurării unor monumente, lăcașuri de cult și altele similare, dar la o sărbătoare? Chiar una națională ca ” Iom Ierușalaim”, nu-mi aduc aminte să fi fost. Însă cu totul remarcabilă a fost atmosfera caldă și prietenească care a dominat zilele în care s-au succedat momente inedite, conferințe, talk-show-uri, dezbateri libere, dar și concerte, ,nterpretate de ”profesioniști” și amatori, de copii sau adulți ( ”tineri”).

Nu au lipsit secvențe de reculegere religioasă, cu respectarea încântătoarelor tradiții de Șabat.

Moment religios la Ziua Ierusalimului, Braşov 2015

Moment religios la Ziua Ierusalimului, Braşov 2015

 

Altfel de ”ședințe”

Nu au lipsit nici întruniri formale sau informale în care au fost agreate de cele mai multe ori prin consens rezultat în urma discuțiilor, mai mult sau mai puțin aprige, acțiuni și măsuri pentru dezvoltarea  mișcării sioniste din România. O mișcare ”veche-nouă”. Veche pentru că rădăcinile ei sunt contemporane cu ale celor mai timpurii mișcări sioniste, dar în acelaș timp ”nouă”, pentru că deși de două ori desființată – odată în perioada dictaturii fasciste antonesciene când toate organizațiile evreiești au fost interzise (fiind înființată  așa numita ”Centrală a Evreilor”) – iar a doua oară în perioada dictaturii comuniste (1949) când toate organizațiile sioniste au fost interzise (peste 30 la număr cu zeci de mii de membri) – mișcarea  a fost reînființată  în anul 2002 după mai bine de 50 de ani de la ultima ei desființare.

În prima perioadă au fost arestați (1944) 191 de activiști și conducători ai mișcării sioniste, iar în a doua perioadă (1951) 176. Printre cei arestați, judecați și condamnați la ani grei de pușcărie au fost curajoșii lideri sioniști A.L.Zissu, Mișu Benvenisti, Jean Cohen, Moritz Moscovici, Moșe Weiss, Zoltan Hirsch și încă alții. Zissu și Benvenisti au primit condamnări cu închisoare pe viață. Într-o  ședință a conducerii Partidului Comunist (numit oficial ”Muncitoresc”)  s-a cerut  aplicarea pedepsei capitale. Mințile înfierbântate ale comuniștilor bucuresteni, care erau încă în faza de docilitate absolută în fața Moscovei stăpânite de Stalin, și-au imaginat că exemplul dat la Praga prin spânzurarea lui Rudolf Slansky (tot un evreu:) este util de urmat.

 

”23 august-libertate ne-a adus” (lozincă de pe vremuri:)

Roth defilare-23-august

Imediat după ”Actul de la 23 august” prin care România a ieșit din alianța cu Germania hitleristă, în condiții destul de confuze pe baza acordului de armistițiu care avea să fie semnat ulterior la Moscova, ne mai vorbind de Tratatul de Pace care s-a încheiat la Paris în 1947. Pe lângă recâștigarea Transilvaniei de Nord pierdută temporar prin efectul Dictatului de la Viena (1940), tratatul de pace a impus României – ca și celorlalte țări foste aliate ale Germaniei hitleriste – respectarea ”drepturilor omului” și a libertăților fundamentale precum și împiedicarea  renașterii fascismului. Puterea comunistă s-a instalat extrem de repede în România, evident sub scutul protector al Armatei Roșii care a fost prezentă pe teritoriul țării până la negocierea reușită de Gheorghiu Dej cu Hrușciov în anul 1958 . Momentul”zero” al instalării comunismului a fost numirea lui Petru Groza ca prim-ministru la 6 martie 1945. Odată cu el au venit la putere personaje cheie pentru procesul de transformare a României într-un stat al dictaturii ”proletariatului”. Portofoliile cheie (Internele, Justiția, Comunicațiile și Armata)   au fost încredințate reprezentanților  (încă) neînsemnatului partid comunist. Un personaj tipic pentru ceilalți membri ai guvernului a fost Ministrul Cultelor ,preotul Constantin Burducea, despre care circula în București butada ”…Burducea, când cu steaua când cu crucea”. Duplicitatea și oportunismul era tipic pentru politicienii vremii care au fost acceptați de comuniști ca ”tovarăși de drum”. Drumul a fost însă scurt, cei mai mulți dintre ei au sfârșit prost. Guvernul Groza remaniat de câteva ori succesiv  a asigurat ”onorabilitatea” unei conduceri comuniste până la instalarea ei ”fără jenă” odată cu abolirea monarhiei și izgonirea regelui Mihai. Alegerile din noiembrie 1946 ,fraudate grosolan, au fost organizate la presiunea aliaților occidentali care au cerut ca guvernul care urma să semneze Tratatul de Pace să fie un guvern împuternicit de un parlament (rebotezat Marea Adunare Națională:) ales democratic. Guvernul RPR (Republica Populară România) a fost unul  cert nedemocratic, întrucât opoziția – condiţie esențială pentru a garanta un proces democratic de alegeri – a fost desființată odată cu partidele ”istorice” PNȚ și PNL ale căror conduceri au fost arestate și condamnate. Totuși alegeri au avut loc, mai mult decât atât, li s-a ”lipit” și eticheta de ”primele alegeri democratice”, fiind câștigate la un scor deja tipic comunist de 90,8% de către FDP (Frontul Democrației Populare:) în martie 1948 . Ideea de ”Front” s-a păstrat și după 42 de ani 🙂

 

”Minoritatea” care dispare

Populația evreiască a României, după război, după Holocaustul din România și după efectuarea transferurilor de teritorii ca urmare a războiului,a rămas la circa 410.000, fiind cea mai importantă ca număr între țările Europei Centrale și de Est (fără a socoti Uniunea Sovietică). Din punctul de vedere al raportării la noile realități politice din România, populația evreiască era împărțită. Evident cu toții fără excepție au simțit bucuria eliberării de amenințarea și asuprirea regimului fascist care a dominat România până la 23 august 1944, dată pe care evreii în mod legitim au considerat-o data eliberării țării și implicit al lor

Roth Minoritatea care dispareÎn rest însă unii erau susținători fervenți ai regimului nou instalat, alții dimpotrivă erau suspicioși sau chiar potrivnici. Încă din primele stadii ale procesului de preluare de către partidul comunist, a existat o preocupare specială pentru problemele minoritățilorcare au fost tratate în mod diferențiat .”Comisarul” pentru minorități era Vasile Luca, un tip destul de ”necioplit”, originar din secuime de lângă Covasna, devenit ministru de finanțe în 1947 când a patronat prima reformă monetară. Avea un discurs marcat antievreiesc și susținea cu fervoare că principala ”luptă” trebuie dusă împotriva sioniștilor. În această abordare avea un aliat de nădejde atât în așa-numitul Comitet Democratic Evreiesc (CDE) care trebuia să atragă ”masele evreiești” spre obiectivele și ideologia partidului, să recalifice și să transforme ”mica burghezie ”evreiască în proletariat industrial, dar mai cu seamă și înainte de toate să conducă ”lupta” împotriva sionismului,împotriva tendinței din ce în ce mai ferme de emigrare a evreilor spre Palestina.

 

Antisionismul

De ce era atâta înverșunare împotriva sionismului? Există numeroase explicații. De la cele mai la îndemână care presupun că anti-sionismul este o replică mai modernă a vechiului și înrădăcinatului antisemitism care a devenit desuet, până la cele actuale care-l consideră  o expresie a împotrivirii arabo-musulmane la ideea și apoi realitatea unui stat evreiesc în Ereț-Israel, pe care ei îl denumesc cu obstinaţie Palestina, un termen care nu are nici o legătură cu arabii, dar dă bine căci provine de la numele unui popor care cu 3000 de ani în urmă trăia cam pe unde se află Fâșia Gaza. Dar mi se pare greu de crezut ca vreunul din aceste explicații să fie potrivite câtă vreme  printre conducătorii partidului în acea vreme erau încă persoane influente: evrei sau români cu soții evreice . Nu că asta ar fi contat prea mult în raporturile lor cu evreimea din România, aș zice chiar din contra, acești evrei comuniști care aveau legături foarte vagi cu spiritualitatea evreiască, pentru a dovedi loialitate partinică, erau mai potrivnici evreilor în general și sioniștilor în special. Câțiva se distingeau prin această dușmănie venală. Iosif Chișinevski, Ghizella Vass, Ofelia Manole și să nu-i uităm pe cei care au încropit CDE (Comitetul Democrat Evreiesc) un instrument pervers, alături de Federația Comunităților Evreiești, din care a fost epurat dr Fildermann, și au fost instalați la conducere  evrei comuniști ca Israel Bacalu. După primele șase luni de guvernare quasi-comunistă, în octombrie 1945, au fost stabilite câteva direcții de acțiune în problema evreiască. Era în perioada dinainte de nașterea Statului Israel, interesele marii politici mondiale nu erau încă sedimentate, abia se încheiase războiul ”cald” și cel ”rece” încă nu începuse. Holocaustul încă nu era prilej de comemorări, ci o realitate dureroasă care lăsase urme cumplite în rândurile populației evreiești din România, chiar dacă cei scăpați din iminentele ghiare ale morții răsuflară ușurați. Foarte mulți îsi căutau familiile,rudele deportate,sau asteptau minunea reîntoarcerii lor. Dar aproape toți evreii aveau probleme existențiale, proprietăți și surse de trai răvășite în perioada guvernării fasciste și priveau suspicios guvernul (pro)comunist a lui Groza. Cea mai mare parte a populației evreiești vedea în emigrarea spre Ereț Israel singura șansă

 

Haver, ani ționi – (sunt sionist, prietene!)

Reînființarea organizațiilor sioniste într-un ritm foarte alert a creat cadrul favorabil pentru pregătirea celor care intenționau să înceapă o viață nouă plecând spre Palestina. În special tinerii învățau cu febrilitate limba ebraică, se înfiripau colectivități,se nășteau prietenii,se cânta și se dansa, muzică evreiască, dansuri (româno)-evreiești. Cuvântul cel mai  frecvent pe buzele sioniștilor mici și mari era cuvântul HAVER (prieten). Așa se adresau unul altuia, era ca un cuvânt magic de recunoaștere, dar și parcă o declarație, o promisiune comportamentală. Tinerii-adulți se ”recalificau” în tabere de ”hacșara”. Intelectuali sau studenți se pregăteau pentru a putea deveni agricultori, fermieri, căci sionismul nu însemna doar emigrarea în țara promisă, ci mai ales cultivarea ei, clădirea țării și desigur apărarea ei.

O emulație incredibilă a cuprins zeci de mii de tineri evrei în România anilor 1945-1949. Ișuvul evreiesc din Palestina, organizatorul ei, mișcarea sionistă,  avea nevoie de o creștere demografică rapidă care nu se putea realiza decât prin ”alia”,prin imigrarea evreilor,rapid și în masă.Supraviețuitorii Holocaustului rătăceau încă prin lagărele Europei ,eliberate de americani și englezi. Aceiași englezi care nu-i lăsau să imigreze în Palestina aflată sub Mandatul lor.În afara acestor refugiați,cea mai numeroasă populație evreiască compactă se afla în 1945 în România.Prin urmare în mod firesc Mișcarea Sionistă s-a organizat rapid pentru a pregăti o Alia masivă din România. WZO,(Organizația Sionistă Mondială) a fost reprezentată în România de după război de un Comitet Executiv Sionist condus, de  Avram Leib Zissu ,secondat de Mișu Benvenisti. Atitudinea autorităților față de mișcarea sionistă era – cum am mai menționat – confuză. Pe de o parte nu puteau trata cu ostilitate evreii abia scăpați de teroarea fascistă, pe de altă parte evreii făceau parte în cea mai mare parte din clasa burgheză sau în cel mai bun caz ”mic burgheză” deci în mod natural trebuiau tratați ca ”dușmani” de clasă. În acest context contradictoriu și complicat, conducătorii comuniști din România trăgeau cu ochiul la indicațiile venind de la Moscova care nici ele nu erau foarte clare. Stalin era un antisemit notoriu, dar era obligat să-și drapeze sentimentele profunde în mantia ideologică a propriilor sale concepte privitoare la ”problema națională” potrivit cărora evreii nu erau o națiune, și deci sioniștii care afirmau contrariul,nu pot fi decât dușmani care trebuie stârpiți:)

 

După două mii de ani primul stat evreu!

Au apărut considerente noi dictate de evoluțiile politicii internaționale.În perspectiva aproape certă a constituirii unui stat evreu, după război – sub presiunea irezistibilă a supraviețuitorilor Holocaustului care refuzau să se întoarcă în țările de unde au fost deportați – sovieticii sperau să dobândească o influență majoră în zonă prin intermediul viitorului stat evreu. Legăturile sovietelor cu statele arabe în acea perioadă  erau cu totul neînsemnate. Ana Pauker, o persoană de prim rang în ierarhia comunistă de la București, se bucura – în ciuda faptului că era evreică:) – de încrederea lui Stalin și primea mesaje de la acesta pe care le recepționa corect chiar dacă nu erau foarte explicite.  Consecința unei asemenea comunicări ”telepatice” a fost prima alia masivă a cca 80.000 de evrei din România în perioada 1945-1948.

Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej

Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej

După proclamarea independenței Statului Israel, la 15 mai 1948, a devenit evident că orientarea noului stat este clar proamericană și, în consecinţă s-a schimbat atitudinea față de emigrarea evreilor din România. A.L.Zissu – în calitatea sa de lider al mișcării sioniste – care a devenit ilegală în România cu începere din martie 1949 când s-au ”autodesființat” toate cele peste 30 de organizații sioniste și toate bunurile lor  (câte au fost) s-au preluat de Federația Comunităților Evreiești – a scris o scrisoare lui Gheorghiu Dej, în care ruga conducerea statului să permită reluarea emigrației evreilor în Statul Israel. Gheorghiu Dej a ”pasat” scrisoarea la cercul decidenților (Ana, Luca,Teo și Ioșca). Până în anul 1951 emigrația a continuat în condiții mai restrictive, dar a continuat să fie privită dacă nu cu simpatie dar cu îngăduință. După 1951 s-a schimbat ”calimera”. Sionismul interzis a devenit o crimă împotriva statului democrat popular.

Sioniștii, mai ales cei care au ocupat funcții de conducere, au fost arestați, nu pentru că ar fi fost sioniști, ci pentru că au devenit peste noapte agenți și spioni ai imperialismului anglo-american:). Mai mult, sioniștii au fost declarați fasciști și intrucât chiar în tratatul de pace se prevăzuse obligația luptei împotriva fascismului, iată nimic mai legitim decât arestarea sioniștilor…fasciști

Roth alzissu_medium

Al. Zissu, luptător sionist din România

Zissu acest intelectual vizionar, prieten cu Mihail Sebastianși Beniamin Fundoianu, un jurnalist de talent, un om de afaceri bogat care a susținut mișcarea sionistă din România cu impresionanta lui statură morală, cu energia lui inepuizabilă și banii proprii, a fost arestat și chinuit printre altele de un securist torționar evreu. A fost eliberat în 1956 împreună cu lotul de sioniști condamnați cu câțiva ani în urmă, la presiunea diplomatică a Israelului și a țărilor din occident, dar a murit la nici un an de la eliberare. La Tel -Aviv. Nu a apucat să trăiască în țara visurilor sale. A murit pentru ea, pe pământul ei. Un prieten al sioniștilor din România. Un Haver.

 

Tiberiu Roth,21 mai 2015

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Florin commented on May 23, 2015 Reply

    Bun si bine documentat articolul. Felicitari dle. Roth. Referitor la CDE cred ca merita citite parerile regretatului rabin Al. Safran din cartea sa autobiografica ” Un taciune smuls flacarilor. ” începând cu pag. 270.
    Stau si ma întreb daca FCER-ul actual nu este urmasul de drept al CDE. Cam acelasi ” centralism democratic ” binecunoscut noua celor mai în etate.
    Brrrrrrrrrrrr!

  • Cohen commented on May 23, 2015 Reply

    Frumoasa lectie de istorie! Multumim!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *