SALVAREA LUI WALDMAN

În iunie 1944 ne aflam în comuna Ozerzani, la 70 de kilometri de Colomeea (Ucraina). Unitatea noastră avea în sarcină refacerea şoselei şi lucram sub supravegherea nemţilor care ne zoreau . Într-o zi s-a întâmplat să rămân singur în sediu – unde de o vreme încoace mi se încredinţase responsabilitatea gospodăririi alimentelor (întâmplarea am povestit-o într-un articol mai vechi) – bucătarii şi căruţaşii plecaseră la distribuirea prânzului . Eu mă aflam la depozitul unităţii când am auzit un vuiet foarte puternic. Am ieşit şi mi-a fost dat să văd cu uimire o mulţime de soldaţi nemţi, unguri şi români fugeau mâncând pământul către veste; unii cu arme, alţii fără, unii în uniformă, alţii doar în cămăşi. Eu eram singur, fără camarazii din detaşamentul de muncă, dar şi fără militarii paznici care plecaseră şi ei…

Migai Eisikovits mars in Ucraina

Marş în Ucraina, desen de Mihai Eisikovits

După fuga militarilor se lăsase liniştea peste sat, nu se mai arăta nicio fiinţă omenească, aşa că m-am decis să mă duc la casa unde eram încartiruit. Înainte de a pleca mi-am pus într-o trăistuţă o pâine, o bucată de slănină, zahăr, o conservă de caş şi nişte ţigări (din raţia ofiţerilor). Am aflat de la proprietarul casei că fuga militarilor era cauzată de un atac inopinat al armatei sovietice… Ce era să fac? M-am dus în culcuşul meu din şură şi am adormit. M-a trezit zgomotul luptelor care se reluaseră . Gloanţele ciuruiau acoperişul şi pereţii laterali ai şurii şi, fiind în pericol, m-am hotărât să mă ascund în pădure. Pentru a ajunge acolo aveam de traversat o plantaţie de cartofi…M-am decis să mă pornesc, cu tot riscul de a trece prin această parte de câmp deschis. Mi-am luat cu mine traista cu provizii şi am luat-o la fugă, adăpostindu-mă printre tufele de cartofi, dar apoi gloanţele au începu să şuiere în jurul meu, aşa că m-am aruncat la pământ şi am început să mă târăsc. Aşa am reuşit să ajung la marginea pădurii. Acolo am mers mai departe, tiptil, de la un copac la altul, fără un ţel anume, până când am zărit doi soldaţi în uniformă maghiară, dar fără centuri şi lângă ei un soldat în manta cenuşie, purtând arma la umăr. Era un soldat rus. Din spatele unui copac m-am adresat ungureşte celor doi soldaţi spunându-le că eram dintr-un detaşament de muncă. Aceştia i-au dat de înţeles soldatului rus care mi-a făcut semn să ies din pădure şi să mă duc lângă ei. Apoi ne-a dus pe toţi trei într-un lagăr provizoriu pentru prizonieri. Pe drum am aflat că ceilalţi doi soldaţi din armata maghiară erau rusini din Maramureş, ajunşi sub stăpânire maghiară. Când am ajuns un ofiţer ne-a întrebat cine suntem şi de unde venim şi apoi a pus un gradat să verifice ce am în traistă. Acesta mi-a găsit cuţitaşul, pe care l-a şi aruncat şi mi-a confiscat jumătate din ţigări. Apoi am fost escortat la poarta lagărului…Înăuntru era un număr imens de prizonieri din toate neamurile în uniforme şi fără centuri. Eu eram singurul civil. Mă simţeam îngrozitor de singur , neavând nimic în comun cu ei. Aşa au trecut câteva zile în care ne-au triat. Mereu veneau alţi prizonieri. Eu ştiam că în zona luptelor mai fuseseră şi alte detaşamente de muncă şi speram să vină evreii de acolo, dar în zadar…

Eisikovits Zaporoje

Prizonier la Zaporoje, desen de Mihai Eisikovits

Într-o dimineaţă am zărit un civil în curte, foarte aproape de zona interzisă. M-am grăbit să văd cine este. Am dat de un om abătut, aproape fără vlagă şi ud până la piele. Coloana de prizonieri mărşăluise pe ploaie. După ce m-am uitat mai bine la el l-am recunoscut. Era Bumi Waldman, de la noi, din Gherla…Degeaba îi vorbeam pentru că el tremura ca varga şi nu reuşea să scoată un cuvânt, respira greu şi abia se ţinea pe picioare…Trebuia să fac ceva urgent pentru a-l ajuta. Cu câteva ţigări „am cumpărat” de foi de cort şi am făcut un cort sub un copac. Şi tot cu aceeaşi valută am făcut rost şi de câteva pături. L-am dezbrăcat pe Waldman, l-am învelit în păturile uscate şi l-am culcat în cort. A adormit instantaneu şi a dormit şapte zile, cât am stat în acel lagăr. Se trezea doar cât să ia câteva linguri de supa dată de ruşi şi câteva îmbucături din rezerva mea din traistă, pe care am împărţit-o frăţeşte cu el. Eram îngrijorat că nu avea să reziste la marşul de 20 de zile care a urmat, dar adunase atâta putere încât să facă faţă. Luasem foaia de cort cu noi, aşa că noaptea puteam dormi sub ea, feriţi de ploaie şi frig. Eram 20.000 de prizonieri înghesuiţi în adăposturi şi toţi ne umplusem de păduchi… Era cu neputinţă să scapi de ei, nici nu încercam. După 20 de zile de mers pe jos, alimentaţi cu câteva jumări şi boabe de fasole şi pâine uscată am ajuns la o fostă mănăstire. Ni s-au luat toate hainele şi au fost duse la etuvare şi pe noi ne-au dezinsectat. Ne-au dat şi albituri noi, ne simţeam ca nou născuţii… Adevărul este că în marşul cel lung ne fuseseră de folos rezervele din traista mea: slănina, caşul şi zahărul pe care le drămuisem.

De la dreapta la stanga: Mihai Eisikovits , Beri Blum şi Bumi Waldman

De la stanga spre dreapta: Mihai Eisikovits , Beri Blum şi Bumi Waldman, în 1948 în Rusia înainte de eliberarea din prizonierat

 

După etuvare ne aştepta un şir lung de vagoane care ne-au dus la Zaporoje. Ne-au numărat şi ne-au repartizat în diferite lagăre. Eu am ajuns în Lagărul 1, iar Waldman, în Lagărul 2. Am reuşit să ne întâlnim după mai multe luni, într-un alt lagăr, din alt oraş. Am rămas împreună până la eliberare în august 1948 şi am rămas prieteni devotaţi atâta timp cât el a mai trăit. Le spunea rudelor şi prietenilor că i-am salvat viaţa şi mi-a dat nenumărate dovezi ale ataşamentului său.

eisikovits scrisoare multumire roamanajpg

Textul scrisorii de multumire adresată lui MIhai Eisikovits, de rudele lui Waldman

După eliberare Waldman a plecat în America unde avea un frate. A început să lucreze într-o fabrică de prelucrat piei Cu timpul a ajuns un om bogat, m-a invitat de două ori în vizită la el şi m-a plimbat prin multe locuri şi oraşe. Mereu îmi spunea că eu fusesem norocul lui, că-i salvasem viaţa. Mie nu-mi prea plăcea să tot amintească de acest fapt pentru că eram sigur că şi el ar fi făcut la fel, dacă era în locul meu.

Pentru adeverirea celor de mai sus anexez o scrisoare de mulţumire scrisă de Mihai Deitel, vărul lui Waldman, care s-a stabilit în Israel, într-un loc minunat NIR, unde am văzut cea mai frumoasă plantaţie de citrice.

Fapta mea bună a fost răsplătită de Waldman – după ce devenise un om înstărit – prin faptele de binefacere faţă de alţii: donaţii pentru supravieţuitorii Holocaustului, ajutorarea noilor imigranţi, mobilarea lăcaşelor de cult; după moartea sa, unica lui fiică a donat bani de zestre pentru fete nevoiaşe. Waldman ştiuse ce-i sărăcia pentru că provenea dintr-o familie modestă din Gherla, care-şi drămuia cele necesare traiului zilnic. Părinţii şi o mare parte din familia sa a pierise în Holocaust.

Aici se încheie încă o poveste din viaţa mea zbuciumată din timpul războiului : mai întâi în detaşamentul de muncă din armata maghiară şi apoi în prizonieratul sovietic.

 

Mihai Eisikovits, mai 2015

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Tiberiu Roth commented on May 11, 2015 Reply

    Cutremurătore și impresionantă poveste adevărată despre…(nu-mi plac exprimările pompoase dar excepțiile merită admise) solidaritatea evreiască. In urgie…Sunteți un om admirabil domule Eisikovits…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *