AMINTIRI din GHEORGHENI. PRIETENII MEI EDI şi BÉLA VÁGÓ

Erau cu doi, respectiv un an mai mari ca mine. Atât Béla, cât și sora lui, Edi Vago erau mereu primii și la școala elementară și la liceu. Copilăria mea este strâns legată de ei. Cu Edi am fost colege de clasă timp de opt ani. Formam o gaşcă minusculă, Béla fiind șeful necontestat. Lidi Rosenfeld, Edi Vágó, Agi Horváth, Aliz Weinstein, Gyuri și Bandi Charap, Bandi Șmil și subsemnata formam nucleul. Ni s-au mai alăturat băieții Gida Gáal, Bandi Grünberg și brașoveanul Hans Schuler.

Ne sărbătoream zilele de naștere, în vacanțele mari făceam excursii prin apropiere, apoi la Lacul Roșu – Cheile Bicazului, la ștrandurile din Toplița, iar iarna am început timid să dansăm la câte una din noi.

De la stânga spre dreapta: Eva Szmuk, Edi Vago, jos Ági Horváth

De la stânga spre dreapta: Eva Szmuk, Edi Vago, jos Ági Horváth, în perioada interbelică

Imediat după Dictatul de la Viena Edi s-a dus la Budapesta pentru a învăța croitoria într-un mare salon de mode. Era talentată, ambițioasă, elegant îmbrăcată. Curând a fost cerută în căsătorie, dar logodnicul a fost trimis pe frontul din Ucraina, unde a pierit.

De la stânga spre dreapta: Bela Vago, Edi Vago, Lidia Rosenfeld şi Evi Szmuk, înainte de război, la Gheorgheni

De la stânga spre dreapta: Bela Vago, Edi Vago, Lidia Rosenfeld şi Evi Szmuk, înainte de război, la Gheorgheni

Ajungând și eu la Budapesta, fiind admisă în clasa a VII-a la Liceul Maria Tereza de pe bulevardul Andrássy, am găsit loc într-un cămin pentru fete evreice din provincie, care învățau meserie. Condițiile erau cam precare.

Când Edi a văzut situația mea, m-a scos imediat de acolo, să stau împreună cu ea la o gazdă din cartierul Lipótváros (cunoscut ca al burgheziei evreiești) în condiții civilizate, unde dormeam amândouă pe sofa îngustă.

La intrarea tancurilor germane în Budapesta, în 19 martie 1944, Edi a plecat imediat acasă, la Gheorgheni. A urmat deportarea… Reușind să-și salveze acul de cusut, în lagăr lucra la potrivirea hainelor în schimbul unor mici porții de alimente, pentru a o hrăni pe plăpânda ei mamă. Bineînțeles lucra și în locul ei la căratul pietrelor… la care erau supuse. A venit și oribilul Marș al morții, când pe drum Edi a observat că cineva arunca peste gard niște cartofi stricați. A ridica câțiva și i-a băgat în sân. Observată de către SS-ul însoțitor, acesta a ridicat-o de picioare pentru a scutura cartofii adunați, apoi a împușcat-o. La care biata ei mamă a făcut o criză de nebunie. A fost împușcată și ea.

Scena ne-a fost relatată (eram în vizită la Lidi) de o tânără din Gheorgheni, pe nume Berliner (nu-mi amintesc prenumele) care după deportare a trăit la Ierusalim.

În fatidicul an 1944 Béla se afla într-un detașament de muncă obligatorie în Ardeal. Prin octombrie, la apropierea frontului – respectiv a armatelor sovietice și românești, detașamentul lor a fost mutat spre vest, trecând dincolo de vechile hotare ale României. Béla a reușit să dezerteze, să ajungă la Cluj și s-a înscris la facultatea de istorie a Universității, la fără frecvență. Apoi s-a întors la Gheorgheni, unde a fost primit ca profesor de istorie în liceul din oraș, asigurându-și astfel existența.

La vară au apărut, întorși din iadul numit generic Auschwitz, tatăl lui Béla, apoi Lidi, împreună cu sora ei, Anikó. Lidi și Béla s-au căsătorit imediat, la Gheorgheni. Nunta a fost ținută la noi, cu masa pregătită de mama mea pentru copiii celor mai bune prietene ale ei, pierite din păcate în acel infern.

Mamele noastre erau legate printr-o prietenie extrem de strânsă. Când a început deportarea, eu fiind la Budapesta, am primit de la mama lui Lidi o scrisoare: “Părinții voștri (eram împreună cu fratele meu Peter) au fost duși nu se știe unde. Dacă noi supraviețuim (nu fuseseră arestați împreună cu ceilalți evrei) vom avea grijă de voi. Soarta a făcut ca părinții mei să scape și mama mea să aibă bucuria să organizeze nunta lui Lidi și Béla. Pe atunci eu mă aflam la Cluj. Așa că Lidi a considerat de datoria ei să-mi comunice meniul oferit de mama mea. Îl păstrez…

Stânga spre dreapta: Eva Szmuk, Lidia şi Bela Vago, la Cluj, în 1947

Stânga spre dreapta: Eva Szmuk, Lidia şi Bela Vago, la Cluj, în 1947

Amândoi și-au absolvit studiile. La terminarea lor Lidi a rămas la Facultatea de Litere a Universității Babeș, iar Béla la Bolyai, la catedra de istorie. După intense cercetări la arhivele din Sf.Gheorghe, Béla a publicat lucrarea A székely társadalom a madéfalvi veszedelem korában – Societatea secuiască în epoca masacrului de la Madefalău.

Prin 1980 familia Vágó a emigrat în Israel. Lidi și-a găsit un post de profesoară de engleză la un liceu industrial, iar Béla, la Universitatea din Haifa, unde a devenit șeful catedrei de istorie. De numele lui se leagă înființarea, lângă Haifa, a primului muzeu al Holocaustului.

A publicat cărți valoroase, printre care amintim: The Shadow of the Swastika. The Rise of Fascism and Antisemitism in the Danube Basin 1936-1939 (Londra, 1975), tradusă și în românește și publicată de Editura Curtea Veche, sub titlul În umbra svasticii, precum și cartea Jews and non-Jews in Eastern Europe, 1918-1945.

În colaborare cu profesorul Randolph Braham a publicat The Holocaust in Hungary, 40 years later (Columbia University Press, 1985). Fiind invitat să țină câte un semestru cursuri la City University din New York și la UCLA din California, la sosirea sa la familia Braham a făcut o congestie cerebrală din care nu și-a mai revenit. Fără a putea vorbi, a mai trăit 23 de ani, ultimii la spital. Se bucura enorm când îl vizitam, bietul meu prieten… Memoria îi era neatinsă… Apoi Cel de Sus l-a iertat și s-a stins. Lidi nu este în stare să se atingă de nicio carte din imensa sa bibliotecă, scrisă sau strânsă de el. A fost un mare istoric, apreciat nu numai în Israel, ci și în multe țări din Europa și în Statele Unite.

Lidi și Béla au doi fii, cel mare este cunoscutul istoric Rafael Vágó, iar celălalt, Anton, este jurist. Era avocat, câștigând foarte mult, când i s-a propus un post de judecător, l-a acceptat, spunând că această onoare nu se refuză. Mentalitate israeliană, bravo lui !!!

Eva Szmuk

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on May 9, 2015 Reply

    Prietenii din Gheorgheni, despre care povesteste Eva Szmuk, au fost personajele povestirilor pe care mi le spunea Mama mea, Sara Székely (1930 – 2011). I-a cunoscut foarte bine, atat inainte de razboi, cat si dupa. In cartea ei “Surica, fiica Evei” (Hasefer, 2008) povesteste calatoriile cu trenul, de la Gheorgheni, la Budapesta, inainte si dupa vacantele anilor 1941-1943 (cand Béla se intorcea la facultate si mama la orfelinatul – unde avea sa supravietuiasca, gratie lui Wallenberg). Mama avea vreo 11 – 13 ani si era data in grija lui Béla Vágó. Apoi Béla Vágó i-a fost profesor în anii post-belici, un profesor extraordnar. Eva Szmuk zugraveste cu talent si consecventa o lume de demult care trebuie sa ramana in amintirea posteritatii: evreimea din Gheorgheni!.

  • KLEIN ROBI commented on May 8, 2015 Reply

    Profesorul Bela Vago era profesorul meu preferat la universitatea Haifa in anii 1971-1974

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *