Sunt încă sub impresia a nu mai puţin de patru cărţi publicate relativ recent în România.

De fapt aş trebui să încep prin a mărturisi că în primii 20 ani de la emigrarea în Israel nu am citit deloc, dar deloc, literatură din România, de niciun fel.

Doar căderea odiosului mi-a schimbat direcţia gândurilor şi intenţiilor şi m-a readus, împreună cu o mulţime de alte activităţi legate de ţara în care m-am născut, la obişnuinţa de a citi în limba care mi-a rămas maternă şi deci m-a retrimis la vechiul obicei de a cutreiera librăriile ori de câte ori sunt în România.

Senzaţia pe care o am e că azi, în România, se publică (se scrie, se traduce, se re-publică) o imensă cantitate de literatură beletristică, în bună măsură de calitate superioară ,ceea ce justifică tendinţa mea vădită din ultimii ani de a citi câte ceva din ce cumpăr, sau primesc de la prietenii mei români.

Cele patru volume (de fapt trei şi jumătate, vezi explicaţia ma jos)ale căror nume le voi aminti în cele ce urmează, mi-au dat mult de gândit.

În aparenţă ele nu au mai nimic în comun.

Dar toate patru împreună, şi fiecare separat, se referă, dintr-un unghi sau altul, direct sau indirect, la perioada comunismului din România.

Parcurgerea a sutelor de pagini m-a făcut să mă gândesc, mai profund ca de obicei, mai critic ca de obicei, dar mai obiectiv ca de obicei, la timpurile petrecute în România comunistă, de fapt până la vârsta de 32 ani, vârsta adultului tânăr, care presupune o maturitate evidentă de gândire, de unde şi responsabilitatea faptelor şi de ce nu, a gândurilor.

Relaţia mea cu comunismul român începe pe când eram elev în şcoala primară a târgului moldovean în care locuiam, când obligat fiind să fac faţă invectivelor unui coleg de clasă, incluzând cuvinte pejorative la faptul că unul din ancestralii mei strămoşi fusese Moise, şi ca urmare trecusem la vârsta de 8 zile o intervenţie chirurgicală “estetică”, am folosit ca răspuns una sau două din lozincile întâlnite pe toate drumurile, cum ar fi “suntem cu toţii egali”, şi “constituţia României nu permite folosirea unor asemenea cuvinte”!

De unde această îndoctrinare, aş zice încă din fragedă pruncie?! Bineînţeles de la tatăl meu, care, de exemplu, în August 1944, la vederea intrării trupelor Armatei Roşii în urbea noastră, a comentat evenimentul precum că “fără soldaţii ăştia, băiatul meu, noi toţi eram azi săpun”. A urmat tot ce a urmat în legătură cu rolul Uniunii Sovietice în salvarea populaţiei evreieşti aflată sub ocupaţie nazistă, şi toată educaţia primită în şcoală în direcţia cuvenită.

Deci am devenit, în mod cu totul natural, şi în această ordine, pionier, UTM-ist, secretar UTM al anului meu în facultatea de medicină şi chiar membru de partid (dar asta e complet altă poveste, apartenenţa mea la PCR având ca explicaţie un complex de împrejurări în care ideologia nu a avut absolut, dar absolut, niciun rol).

Deci se poate spune că am fost comunist, o realitate care reprezintă chintesenţa ideologiei pe care o posedam până la vârsta de 28 ani.

La acea vârstă o situaţie politică ieşită din comun mă făcu să mă gândesc mai atent la ceea ce consideram eu o realitate care nu se cere analizată, ea fiind axiomatică, adică fără nevoia de a fi demonstrată ca valabilă. În acel an Israelul ieşise superînvingător dintr-o conflagraţie care trebuia să reprezinte sfârşitul entităţii evreieşti în Orientul Mijlociu, iar “marea” Uniune Sovietică şi toţi sateliţii ei (cu exepţia României!!) rupseseră relaţiile diplomatice cu statul evreu în vârstă de numai 18 ani.

Acea conjunctură mă despărţise complet, din punct de vedere intelectual, de ceea ce se numea comunism, distrugând complet şi fără drept de apel orice legătură ideologică şi filozofică cu sistemul în care continuam să trăiesc.

Iar aşa cum spun americanii, restul e istorie: înscrierea de plecare, emigrarea şi procesul de uitare (sau de înmagazinare în subconştient) a tot ce fusese “acolo”.

Şi totuşi ceva rămăsese….

Ceea ce supravieţuise fenomenului de mare succes, al detaşării de viaţa de dinainte, era şi mai este , o cumplită dorinţă de a şti ce se întâmplase, nu sub ochii mei, ci lângă mine, fără ca eu măcar să am cel mai mic semn care să-mi indice că de fapt eu trăiam în România o viaţă care nu era similară cu cea a multora de care-mi frecam coatele în autobuz, în troleibuz, sau chiar la locul de muncă.

Revenit în vizită în România, rătăcit printre lungile rafturi cu cărţi, eu căutam surse de informaţii, despre ceea ce regimul în care trăisem ascunsese timp de decenii.

Bineînţeles că volumele au început să apară, istorie, documente, autobiografii.

Lucrurile deveneau clare. Oricât mi-aş fi închipuit, nimic nu se măsura cu gradul de cruzime amestecată cu minciună care caracterizase acea tristă perioadă din viaţa României comuniste.

Totul mi se părea clar, dispăruseră semnele de întrebare şi odată cu ele şi înfiriparea senzaţiei că nimic nu-mi mai rămăsese neştiut şi nescris. Cu alte cuvinte, aveam certitudinea ca puzzle-ul fusese completat şi nimic nu mai rămăsese de adăugat.

Şi iată cum omul se înşeală, crezând că posedă toate cunoștințele necesare pentru a trage o concluzie definitivă într-un anumit domeniu bine definit.

Întâi a venit cartea Dorei Petrilă, despre participarea medicilor români la asasinatele politice în România comunistă. Desigur, nu numai în România, şi nu în mod special în România….dar şi în România. Nu era exclus ca anumiţi colegi de-ai mei, cu care lucram cot la cot, zi şi noapte, să fi participat la fărădelegile descrise de Dora, buna mea prietenă. Cum era posibil?! Noi, cei care trebuiam să facem orice pentru a prelungi viaţa, noi ne supusesem ordinelor şi încercam să scurtăm existenţa celor de altă părere decât a noastră?! Sărmanul Hipocrate….

Apoi a venit romanul autobiografic al lui Peter Herzog. Acţiunea se petrece în acea parte a Ardealului, alipită în 1940 la Ungaria hortistă şi de unde zeci de mii de evrei fuseseră transportaţi şi gazaţi la Auschwitz. Nu, în nimic din ceea ce se petrecuse acolo nu fuseseră implicaţi români, deci de unde răfuiala mea cu o situaţie care în aparenţă n-are nici în clin nici în mânecă cu România şi comunismul ei ?!

Şi cu toate acestea, un val de mânie m-a cuprins în momentul când am înţeles că, plătind tribut faptului că Ungaria şi Romania postbelice deveniseră parte din imperiul sovietic, nimeni în ţara în care m-am născut nu a găsit de cuviinţă să raporteze crimele unui sistem acolit al nazismului. Această aşa zisă ignorare a crimelor ungurilor se petrecea într-o lungă perioadă în care România comunistă nu pierdea niciun prilej de a aminti ororile imperiului nazist, ce se credea milenar şi care durase “numai” 12 ani, timp însă suficient pentru a ucide aproape fără discernământ zeci de milioane de nevinovaţi, printre ei şase milioane de evrei.

Şi apoi a venit cartea lui Mihuleac, “America de peste pogrom”, o poveste desfăşurată în paralel, în America tuturor posibilităţilor de azi şi în Iaşul meu natal în Iunie 1941, luna pogromului şi trenului morţii. Vreo 20.000 evrei morţi, nu simplu morţi, ci ucişi de sistemul antonescian, singur, singurel, fără ajutor din partea nimănui, sub privirea înţelegătoare a aliatului nazist.

Şi iarăşi m-a apucat furia, pentru că 99% din detaliile oferite de Mihuleac, fără îndoială veridice (dovadă: numele unchiului meu , Carol Barzilay, redactorul Tribunii Evreieşti din Iaşi apare şi el în carte) nu fuseseră aduse la cunoştinţa publicului de către regimul comunist. Ba mai mult, şi îmi cer scuze dacă alţii ştiau mai multe, sau altfel, se încercase tot timpul a da vina pe trupele naziste deja aflate în România !

Iarăşi aceeaşi tendinţă de filtrare a adevărului, aceeaşi politică de a publica numai ceea ce convine şi e “pe linie”, iarăşi aceeaşi dorinţă de a înşela fără ruşine şi fără frica de demascare la un moment dat, într-un viitor mai mult sau mai puţin abordabil.

Şi acum aluzia la jumătatea de carte de care pomeneam. Jumătate citită, pentru că are 500 pagini şi omul mai are şi alte îndeletniciri în afara plăcerii de a citi.

E vorba de cartea Anei Blandiana “Fals tratat de manipulare”, recomandat cu căldură de o bună şi apropiată prietenă şi colegă de breaslă, iar acum ştiu şi de ce!

Volumul Anei Blandiana are faţete multiple, filozofie, literatură, autobiografie, politică, dispute cu cei încă în viaţă sau dispăruţi. Dar partea la care aş dori să mă refer e cea în care autoarea descrie chinuita sa viaţă, ca fiică de preot deţinut politic, şi intelectual oropsit de un regim care nu cunoştea milă pentru cei care nu erau înregimentaţi şi nu făceau parte din sistemul său de oprimare. Nu că nu ştiam nimic despre ce se întâmplase cu aşa zişii duşmani ai poporului, dar una e să ştii ceva, şi alta e să citeşti mărturisiri clare, clare şi umilitoare.

Şi mai e ceva, ceva de care intr-adevăr nu aveam idee, o realitate care se desprinde în mod evident din paginile Falsului tratat. Se pare că , în mod cu totul şi cu totul paradoxal, în România (cel puţin acolo, dar poate şi în alte ţări aparţinând sistemului) n-au existat comunişti adevăraţi, convinşi!! Unii “comunişti” se prefăceau şi erau pasivi, alţii deşi nici ei nu posedau nici un dram de ideologie, acţionau şi activau în slujba unui sistem pe care nu şi-l însuşiseră sufletesc, dar jucau după cum li se cânta.

Dar întrebarea e, dacă aşa stau lucrurile, cine oare le cânta??!!

Un lucru e clar: după căderea sistemului, n-a mai existat nici un individ sau individă care să susţină apartenenţa la ideologia preaslăvită în urmă cu câteva săptămâni înainte!

Ghidul primei mele vizite la Viena ne spunea, arătându-ne piaţa centrală a oraşului, că ea fusese supraaglomerată în ziua apariţiei lui Hitler în capitala austriacă, toţi aclamând şi deificând Führerul. Dar, în 1945, continua ghidul să ne explice, toţi vienezii întrebaţi dacă au fost prezenţi la acea manifestaţie, negau cu înverşunare ideea! “Dacă aşa stau lucrurile”, continuă ghidul, “probabil că piaţa era goală în acea zi”!!

Deci unde sunt comuniştii de odinioară?!

Ştiu ce mi se va răspunde. Unii, o bună parte, au ajuns în Israel şi şi-au sfârşit viaţa acolo. Doar nimeni nu pune la îndoială faptul că ideologia comunistă a fost îmbrăţişată de o mulţime de evrei, care văzuseră în idee şi aplicarea ei concretă rezolvarea problemelor lor etnice şi sugrumarea tendinţelor antisemite ale mediului înconjurător (aşa cum mi-a strigat o dată un cunoscut antipatic: “voi evreii aţi adus aici comunismul şi acum ni-l lăsaţi nouă şi plecaţi la Palestina”!).

Alţii au dezertat prin alte locuri.

Dar împreună ei reprezintă o nesemnificativă minoritate. Unde sunt toţi ceilalţi? Ana Blandiana se referă la ei, mai ales la securişti , prezentând o realitate cumplită, cea a existenţei unei reţele de foşti funcţionari superiori ai organizaţiei împilatoare, acţionând ca un tot, unul în favoarea celuilalt.

Prin urmare, pentru că e momentul să închei aceste rânduri, cum stau eu faţă de comunismul României de odinioară?

Cred că suntem chit. Eu am fost de partea ei, am greşit, ca milioane alţii, ea a s-a bucurat de sprijinul “alor mei”, ce-i drept temporar, şi ceea ce a urmat a fost un total divorţ, destul de zgomotos şi dureros pentru amândouă părţile, dar absolut necesar din momentul când a devenit clar că nu poate exista un viitor comun.

Pe drum au căzut victime, unele profund dezamăgite de cele ce se petreceau la nivel cotidian, altele suferind fizic, nu numai spiritual, şi un număr nu mic au plătit cu viaţa faptul că cineva n-a înţeles că noţiunea de comunism nu e ştiinţă, ci ideologie, pentru că dacă ar fi fost ştiinţă ea ar fi fost încercată întâi pe animale!

Şi ca orice poveste, important e sfârşitul, care în cazul de faţă are un happy end, ceea ce nu împiedică pe nimeni, ci chiar obligă, a nu uita pe cei care nu se mai pot bucura de dispariţia unui sistem ilogic, imoral şi artificial.

Gabriel Ben Meron