MIHAIL SEBASTIAN ŞI POLITICA DE LA “CUVÎNTUL” (2)

Pentru a edifica noua imagine, infamantă, a lui Mihail Sebastian, scriitoarea clujeană porneşte de la confecţionarea tendenţioasă a “ambalajului”.Probabil că doar specialiştii avizaţi sînt la curent că în existenţa Cuvîntului s-au succedat mai multe etape (4 noiembrie 1924 – 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937 – 17 aprilie 1938; 14 octombrie 1940 – 24 ianuarie 1941), că publicaţia a fost condusă de personalităţi diferite şi a cunoscut orientări divers nuanţate(12).sebastian1

Este adevărat că, în ultima etapă (anii 1940-1941), periodicul a reapărut în calitate de “Organ al Mişcării Legionare”. Dar, mai ales în prima sa perioadă, cea mai glorioasă, sub coordonarea lui Titus Enacovici, iar apoi a lui Nae Ionescu, ziarul a avut o incontestabilă ţinută critică, o orientare independentă, de neaservire în faţa partidelor politice, aşezîndu-se mai curînd în slujba lui Carol al II-lea (dacă luăm în considerare numeroasele fotografii de prima pagină, din anii 1930-1933, dedicate activităţilor familiei regale). Ambiţiile novatoare în cadrul breslei sînt rezumate, de altfel, într-un memorabil studiu de sinteză, de către însuşi Mihail Sebastian:

Cuvîntul a descoperit şi a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate şase strînse la un loc.”(13)

Pagina finală cuprindea, de obicei, grupajul Ultima oră, în care se făcea sinteza celor mai recente ştiri din politica internă sau externă, telegrame ale agenţiilor de presă etc. Interiorul ziarului, la începutul anilor ‘30, era ocupat cu articole de natură mondenă, ştiri de senzaţie (sinucideri, domnişoare răpite de logodnici, cadavre neidentificate cu poza reprodusă alături, omucideri răsunătoare), fapte diverse, ample dezbateri ale proceselor de escrocherie, cu publicarea in extenso a cuvîntării procurorilor sau avocaţilor la tribunal, anunţuri culturale, reportaje despre cinematografia americană şi poze ale marilor actriţe etc.

În prima sa etapă, Cuvîntul şi-a păstrat acest caracter eteroclit. Partidele politice erau atacate (cu unele slăbiciuni de simpatie pentru Nicolae Iorga), acţiunile casei regale erau mereu popularizate. Rămîne concludent un articol programatic despre poziţia gazetei, apărut în 1929 sub semnătura lui Nae Ionescu. Ziarul fusese limpede orientat împotriva partidului liberal (“Acum cîţiva ani, problema era scăparea ţării de sub tirania stearpă şi păgubitoare a liberalilor. Iar soluţia la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului monarhiei şi crearea unui organism politic de luptă”(14)). Pentru alungarea de la putere a liberalilor şi discreditarea lui Averescu, publicaţia îi sprijină pe ţărănişti, din postura alergătorilor care înaintează spre aceeaşi destinaţie, însă evoluează pe culoare paralele. În orice caz se pare că n-a existat o alianţă – şi cu atît mai puţin vreo subordonare – stabilită explicit (“Convingerea noastră este că tot aci în ardeleni şi în ţărănişti stă viitorul organism politic pe care îl aşteaptăţara şi îl impune realităţilor vieţii publice. / Nu vom înceta deci de a sprijini cu scrisul nostru acest partid, atîta vreme cît păstrăm credinţa în puterile lui de viaţă”(15)). Trebuie subliniat că militantismul împotriva liberalilor – la fel ca şi acela în favorarea ţărăniştilor – nu echivalează cu vreo opţiune nedemocrată, extremistă.

Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar directorul-editorialist explică, după doar cîteva săptămîni, motivele divorţului: ajunşi la guvernare, ţărăniştii au încercat să-şi aservească ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră. Politicienii nou-veniţi, la fel ca şi cei abia debarcaţi, nu acceptă relaţii de la egal la egal cu o presă care se vrea totuşi liberă să le critice eşecurile. Foştii amici tolerează de-acum, şi ei, doar supunerea oarbă(16). Reorientarea de program se produce, din mers, în favoarea aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele insistente de încurajare a Restauraţiei, ediţiile speciale prilejuite de întronarea prinţului pogorît din Occident, fotografiile triumfaliste şi ditirambii monarhici mărturisesc noua direcţie a ziarului, în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului, care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în inima sistemului constituţional.

Relaţia dintre Carol al II-lea şi Nae Ionescu pare să fi fost, pentru scurtă vreme, armonioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abilitatea de a-şi apropia factorii politici mai influenţi, pentru a-şi consolida puterea. Însă pe măsură ce veleităţile autoritare ale domnitorului devin mai pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă a instituţiilor ţării, personajele incomode – printre care şi directorul Cuvîntului – au sfîrşit marginalizate. Aşa se explică noua simpatie a lui Nae Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a anului 1933, pentru Garda de Fier şi Germania nazistă, aflate în plină ascensiune. Opţiunile democrate de pe spectrul politic fuseseră deja epuizate. Astfel că, într-un interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi documentate în paginile Cuvîntului poziţii politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar e aliat natural cu ţărăniştii din opoziţie; apoi se pronunţă împotriva ţărăniştilor veniţi la guvernare, dar militează pentru consolidarea dinastiei, prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi formulează prudente rezerve antimonarhice, dar exaltă noua “spiritualitate” legionară.

E frapant să constaţi, retrospectiv, doza de naivitate politică a lui Nae Ionescu, profesorul venerat de studenţime. Pesemne că, pentru a-şi păstra nealterate libertăţile de manevră, magistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forţelor aflate la putere, investindu-şi succesiv speranţele ori în opoziţie, ori în trimisul mesianic din depărtare, ori într-o mişcare “transcendentă”, izbăvitoare. Imaginea lui haiducească poate fi – în ochii unor adolescenţi – seducătoare, însă eficienţa concretă a acţiunilor rămîne, în mod vădit, catastrofală.

Savuroase pagini zeflemitoare de analiză, privind inconstanţa mentorului tinerimii, a publicat deja G. Călinescu în lucrarea sa monumentală: “Adevărul este că Nae Ionescu nu construia un sistem, ci propaga o acţiune, al cărei program rămînea mereu în alb. Din teoria «trăirii», el scoate invitaţia la «aventură». Elevii săi sînt mai ales evrei, deoarece noţiunile de «viaţă», «problemă», «experienţă» le sînt acestora (obsedaţi de poziţia lor în societatea umană) mai scumpe decît acelea de «creaţie» şi «absolut». Dar e urmat deopotrivă şi de tinerii cu aspiraţii politice, care văd în ideea de «trăire» îndreptăţirea acţiunii. Învăţătorul îi cheamă la Universitate spre a le ponegri filozofia contemplativă şi-i ia de braţ la redacţie spre a face cu ei «experienţe». El nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărîrea de a primi directive de la viaţă. (…) Că elevii n-au înţeles subtilitatea doctrinei, se vede din aceea că evreii atraşi de studiile sale iudaiste şi de vechea lui politică libertară (a vorbit chiar la căminul sionist) sînt surprinşi de contradicţie, în vreme ce ortodocşii naţionalişti îl cred de al lor. Filozoful a putut trece prin atitudinile cele mai opuse cu o candidă dezinvoltură, susţinînd odată statul ca instrument tehnic, în afara conceptului de naţiune, şi altă dată statul naţional ortodox”(17).

O judecată şi mai brutală emite Z. Ornea, care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui credo la un cinic care n-a crezut niciodată în nimic”(18). Era cam greu, în asemenea circumstanţe zigzagate, să se găsească cineva care să păşească pe urmele conceptuale ale filosofului politician. Cu toate acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său, că acolo unde era vorba despre o oportunistă piruetare în roza vînturilor poate fi totuşi identificată o ideologie năistă clară şi unitară – constant autohtonă, antieuropeană, nedemocrată – precum şi o filiaţie ideatică, spre învăţăcel(19). Curajoasă ipoteză!

nae-ionescu-7

În ceea ce priveşte aspectul ideologic al Cuvîntului, era inevitabil ca el să fie eteroclit. Textele de propagandă sînt camuflate sub aspectul intervenţiilor de atitudine personală. Jocurile de culise din politica autoritară sînt contrabalansate de articolele cu aer de autenticitate şi opţiune antitotalitară. De pildă, în iunie 1932, ziarul făcea o dare de seamă neutră despre organizarea evreilor, în vederea alegerilor, şi furniza o lungă listă cu numele candidaţilor(20). La 28 martie 1933, coloanele I şi a II-a ale primei pagini sînt ocupate de ample prezentări ale mişcărilor internaţionale de protest împotriva prigoanei antisemite din Germania(21). La 25 noiembrie 1933, A.L. Zissu este publicat, în paginile 1 şi 2, cu o replică extinsă împotriva tezelor antisemite anterior enunţate de directorul Nae Ionescu(22). Iar lista cu exemple de “polifonie” a cunoscutei gazete ar putea continua.

După ce-a stabilit unilateral partizanatele Cuvîntului, Marta Petreu subliniază insistent poziţia stranie a tînărului evreu, într-o redacţie extremistă, ca pe o relaţie masochistă, împotriva firii. În realitate, însă, nici orientarea globală din acei ani a cotidianului nu era extremă, nici Mihail Sebastian nu era singurul minoritar din echipa ziarului. După cum o arată Ioana Pârvulescu într-o detaliată replică, se mai aflau “în redacţie Ion Călugăru şi Paul B. Marian, evrei ca şi Sebastian, ca să nu-i pomenesc decît pe cei mai cunoscuţi azi; în administraţie, Hanna Rösner, S. Ludvig, Didi Iancovici, C. Vabram şi doi armeni, Zareh Lorenian şi N.K. Claudian; apoi directorul tehnic al imprimeriilor, Carol Rohstein, linotipiştii Carol Eidam, Jack Francisc, paginatorul de noapte Salvetz Ion. Proporţia evreilor exclude deci posibilitatea ca ziarul să fi fost, pînă la acea dată, antisemit şi de extremă dreaptă”(23). Cînd Mihail Sebastian vorbeşte, în articolul său jubiliar, despre “Familia «Cuvîntul»”, sintagma are o logică imediată, iar decriptarea ei printr-o eventuală identificare complice a victimei cu călăul se vădeşte halucinantă.

În cartea dedicată influenţelor diabolice suferite de M. Sebastian, Marta Petreu prezintă aşadar deformat realitatea publicaţiei-gazdă. Ea subliniază insistent partizanatele de extrema dreaptă ale Cuvîntului, dar le diminuează sau le trece sub tăcere pe toate celelalte, devansînd practic orientarea legionară a ziarului, din perioada 1940-1941, şi “trăgînd-o” peste activitatea eteroclit-militantă a anilor 1930-1933. Autoarea comite un flagrant anacronism, însoţit de-o apreciere tendenţios-reductivă, atunci cînd notează fără nuanţări: “Cuvîntul a fost un cotidian de dreapta, iar Nae Ionescu a fost un ideolog de dreapta, apoi de extremă dreaptă, aşa că Sebastian s-a pigmentat, inevitabil, în culorile locului unde s-a aflat şi ale mentorului care l-a format şi l-a influenţat”(24).

Însă textele cu adevărat militante, în sprijinul legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicaţiei abia la finele anului 1933! O notează clar Z. Ornea, un cercetător minuţios: “din toamna lui 1933, gazeta Cuvîntul a început să insereze ştiri şi reportaje despre mişcarea legionară”(25). Decizia lui Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost însoţită de cîteva măsuri de forţă, mediatizate insistent şi patetic de publicaţia lui Nae Ionescu, prin titluri de-o şchioapă: Schingiuirea legionarilor continuăProtestul deţinuţilor de la JilavaDoi legionari în agonie în spitalul din Piatra-NeamţO sălbăticie inutilă şi primejdioasăUn act medical care dovedeşte ororile regimului etc.(26) Este solicitată imediata eliberare a arestaţilor, repunerea partidului în drepturi şi amînarea alegerilor, pentru a se permite reluarea campaniei electorale. Profesorul universitar P.P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii pentru o victimă, găseşte cu cale să-şi proclame simpatiile extremiste(27). E tipărit Memoriul legionarilor deţinuţi adresat Suveranului. Arestaţii au declarat greva foamei(28).

În contextul astfel schiţat, pe cînd mişcarea teroristă e prezentată în veşmintele unui martir persecutat, este introdus în pagină un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu, care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimizaţi şi avertizează sumbru că “atunci cînd va suna marele ceas al biruinţei legionare, nu vor rămîne nerăzbunaţi”(29). Lucrurile se precipită şi, în cîteva zile, survin evenimente brutale: asasinarea primului-ministru I.G. Duca, numeroasele măsuri de represiune, instituirea cenzurii militare, suspendarea ziarului Cuvîntul şi arestarea lui Nae Ionescu, văzut de autorităţi ca unul dintre instigatorii morali ai dezordinilor, prin frenezia şi insistenţa ultimelor două-trei luni de propagandă.

O discuţie mai insistentă trebuie formulată în legătură cu cronologia subsecventă speculaţiilor Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist M. Sebastian? Care a fost perioada cînd gazetarul interbelic ar fi alunecat pe panta militantismului antidemocratic?

După cum o arată limpede Zigu Ornea, simpatiile legionare ale lui Nae Ionescu, model prezumat al lui Sebastian, datează abia din toamna anului 1933. Articolele din Cuvîntul confirmă datarea. Oricum, au existat şi cîţiva discipoli care nu s-au lăsat convinşi de Magistru. Printre ei: Mihail Sebastian. “Toţi aveau să recunoască, apoi, că fermentul autodistrugerii a pornit de la profesorul lor Nae Ionescu care, din toamna lui 1933 [subl. n. – L.A.], a trecut de partea Gărzii de Fier. Unii l-au urmat imediat, alţii treptat, puţini (ca P. Comarnescu, Eugen Ionescu, M. Sebastian, H.H. Stahl) rezistînd contaminării care făcea mereu victime”(30). Şi totuşi Marta Petreu este convinsă că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(31). Impasul cronologic este următorul. Pe de o parte dispunem de Jurnalul lui Mihail Sebastian, cu pagini pornind din 1935, care atestă gîndirea democrată, ponderată, responsabilă şi matură a autorului. Pe de altă parte, adeziunea lui Nae Ionescu la gardism s-a produs abia în toamna lui 1933, iar imediat mai apoi Cuvîntul a fost suspendat (a apărut doar un singur număr în ianuarie 1934) şi gazetarii săi au suportat efectul cenzurii. În aceste circumstanţe, cînd anume şi-a manifestat Sebastian simpatiile extremiste, preluate şi învăţate de la “Diavolul” Nae?!

Pentru a depăşi obstacolul cronologiei, Marta Petreu aruncă totul în urmă, pe dealul vremii. Dar nici aici nu putea face un salt prea amplu, căci pînă în vara lui 1931 M. Sebastian lipsise din România, ca bursier la Paris. Iar articolele sale din Cuvîntul, anterioare ori simultane sejurului în Occident, aveau o frecvenţă sporadică şi nu permiteau răstălmăciri atît de spectaculoase.

Să punem datele cap la cap, pentru o imagine globală:

  • 1929-1931: M. Sebastian e la studii în Franţa;
  • toamna 1931-ianuarie 1934: M. Sebastian scrie intens la Cuvîntul;
  • toamna 1933: Nae Ionescu aderă la ideologia Gărzii de Fier;
  • ianuarie 1934: Cuvîntule suspendat, Nae Ionescu e arestat, iar redactorii nu mai publică, din cauza cenzurii şi a represaliilor;
  • 12 februarie 1935: debutează pasajele păstrate din Jurnalullui M. Sebastian, incluse ulterior în volum.

Singura etapă disponibilă, pentru înscenarea orbirii gazetarului Mihail Sebastian, ca… “extremist moderat”, rămînea între toamna lui 1931 şi iarna lui 1933. Însă e complet neverosimilă ipoteza că intelectualul evreu – ilustrat în ochii contemporanilor prin spiritul său cartezian şi ironia mordace –, proaspăt revenit din democraţia franceză, a deraiat peste noapte în extrema dreaptă, frenetică şi antisemită, timp de doi ani, apoi a îndurat un an de cvasi-cenzură, după care a profesat din nou, în paginile Jurnalului intim, o neştirbită convingere democrată. Lucrurile nu se leagă, în traseul lor atît de sinuos-zigzagat. Decît, eventual, prin interpretarea falsificată a textelor de-atunci şi prin violenţele stilistice care să distragă atenţia cititorilor de azi (iar în acest compartiment ziarista clujeană mai pune de la sine, cît să prisosească).

Să admitem totuşi pentru moment, de dragul demonstraţiei, că astfel ar fi stat lucrurile. Să concedem, împreună cu exploratoarea trepidaţiilor diabolice, că Mihail Sebastian şi-a vîndut sufletul în perioada 1931-1933. Însă cum a putut el oare să fie ispitit de “Diavolul” Nae Ionescu, din moment ce Profesorul s-a convertit la extrema dreaptă – după cum o indică textele din Cuvîntul şi concluziile cercetătorilor – abia în toamna lui 1933?! Din două, una: fie Sebastian şi-a precedat cronologic Maestrul pe calea “pierzaniei” (dar atunci n-avea cum să fie influenţat de acesta!); fie a suferit farmecele extremiste ale lui Nae Ionescu, începînd cu toamna anului 1933, dar a îndurat – de-a lungul lui ‘34 – rigorile cenzurii, neavînd cum să-şi tipărească articolele, iar în februarie 1935 era din nou democrat bine-mersi, după cum o atestă Jurnalul (şi atunci cum îi poate fi documentată orbirea prin textele anterioare, datînd din perioada 1931-1933?).

Nici una dintre cele două ipoteze nu stă în picioare, deoarece fiecare contravine precisei cronologii. Butaforia romanţioasă a Martei Petreu pretindea să existe un Magistru pervers şi un Discipol naiv (fiindcă altminteri nu mai avea pe ce să-şi lipească îndoielnicele speculaţii psihanalitice). Dar textele din publicistica lui M. Sebastian, preluate de monografă prin citare parţială şi răstălmăcite prin plasare în contexte eronate, datează din etapa anterioară “înverzirii” lui Nae Ionescu, maestrul “corupător”!

 

Note:

(12) Vezi Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 135.

(13) Mihail Sebastian, “Cuvîntul”, de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi, în Cuvîntul, luni, 6 noiembrie 1933, pp. 3-10; aici, citat de la p. 3.

(14) Nae Ionescu, Pentru mai multă claritate, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 noiembrie 1929, p. 1.

(15) Nae Ionescu, ibid., p. 1.

(16) Vezi Nae Ionescu, Ce e un gazetar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, miercuri, 15 ianuarie 1930, p. 1.

(17) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 953, 954.

(18) Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 233.

(19) “Convingerile lui politice [ale lui M. Sebastian – n.n., L.A.], trase la indigo după acelea ale patronului său, sînt antieuropene, antidemocratice, autarhiste”, vezi M. Petreu, op. cit., p. 83.

(20) Vezi Evreii în alegeri, în Cuvîntul, luni, 20 iunie 1932, p. 7.

(21) Vezi Americanii şi mişcările antisemite din GermaniaProdusele germane boicotate de evreii din RomâniaMeetingul evreilor din Chişinău, în Cuvîntul, 28 martie 1933, p. 1.

(22) A.L. Zissu, În jurul caracterului apolitic al evreilor, în Cuvîntul, 25 noiembrie 1933, p. 1-2.

(23) Vezi Ioana Pârvulescu, Cuvîntul şi cuvintele lui Sebastian, partea a III-a, în România literară, nr. 30/31 iulie 2009, p. 12.

(24) Marta Petreu, op. cit., p. 30; vezi şi passim.

(25) Z. Ornea, op. cit., p. 227.

(26) Vezi Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 3.

(27) P.P. Panaitescu, Pentru a împiedeca asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul, joi, 21 dec. 1933, p. 3.

(28) Vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3.

(29) Corneliu Zelea Codreanu, Un cuvînt în chestiunea dizolvării “Gărzii de Fier”. O scrisoare a d-lui Corneliu Zelea Codreanu, în Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3. Trebuie remarcat subtitlul textului, care semnalează că este vorba despre o intervenţie întîmplătoare acolo – de altminteri singura – a căpeteniei legionare, nicidecum de vreo cooptare a sa în rîndurile redacţiei. Să mai adăugăm că, de fiecare dată cînd pomeneşte “protestul” lui Zelea Codreanu, cercetătoarea Marta Petreu omite să-i citeze subtitlul (vezi op. cit., p. 119, 122, 123, 125, 281). Asta îi slujeşte în eforturile de-a induce – fără vreun temei ştiinţific – ideea colegialităţii/complicităţii extremiste dintre Codreanu şi… M. Sebastian (“Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului, şi deci coleg cu Sebastian”, p. 122; odată cu repetarea acuzaţiei nefondate, tonul inchizitorial al anchetatoarei devine tot mai tăios, pentru a compensa vocal şubrezenia argumentelor; vezi op. cit., p. 127, 164, 228). Menţionăm că forma tipărită a ziarului Cuvîntul includea, în caseta tehnică, informaţii legate de numele directorului, adresa redacţiei şi numerele telefonice de contact, fără a se indica numele redactorilor stipendiaţi. Aşadar speculaţiile legate de “vecinătatea”, în redacţie, dintre Sebastian şi legionarii Zelea Codreanu sau Vasile Marin ţin de (im)pura fantezie.

(30) Vezi Z. Ornea, op. cit., p. 182. Scriitorul îşi reafirmă de mai multe ori, pe baza cercetărilor realizate, evaluările cronologice: “Aş sublinia că ancheta [literară publicată într-o revistă – n.n. L.A.] a fost întreprinsă la Crăciunul anului 1932, adică înainte de a fi pătruns, printre aceşti tineri, morbul legionarismului” (p. 156-157); “Un rol covîrşitor l-a avut, în actul convertirii generaţioniştilor, profesorul lor admirat Nae Ionescu. Trecerea lui în tabăra legionară, încă în toamna lui 1933, s-a constituit într-un puternic factor de presiune morală” (p. 183).

(31) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

(va urma)

(preluat de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *