Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România este titlul sub care a apărut la editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași o culegere de comunicări ale unor cercetători din România, Israel, Franța, Elveția și Republica Moldova, prezentate la un colocviu internațional ținut în iunie 2011 la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, pentru a comemora 70 de ani de la pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941). Volumul este coordonat de Carol Iancu, profesor de istorie contemporană la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier și Alexandru-Florin Platon, decan al Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Cartea are trei părți: „Evreii și antisemitismul în România înaintea celui de-al Doilea Război Mondial”, „Holocaustul în România” și „Pogromul de la Iași”.
Foarte interesante sunt comunicările lui Carol Iancu în legătură cu reflectarea situației evreilor din România în corespondența diplomatică franceză. În perioada 1919-1933 problema principală o constituie tulburările antisemite ale studenților, începute în 1922 la Iași, sub egida profesorului A.C. Cuza și a colegului său, medicul rasist N.C. Paulescu. Dezordinile antievreiești ale studenților sub guvernul lui Ion Brătianu (1922-1925) au continuat sub guvernarea lui Alexandru Averescu (1926-1927), culminând cu excesele de la Oradea Mare și Cluj, în perioada când președintele Consiliului de Miniștri era Vintilă Brătianu (1927). Excesele antisemite de la Oradea Mare, care s-au soldat cu devastări de sinagogi și pângărirea de Suluri de Tora, au avut un larg ecou în străinătate. În Franța, reprezentanții Alanței Israelite Universale (A.I.U.), s-au prezentat la Ministerul Afacerilor Externe și au cerut o intervenție pe lângă autoritățile de la București. Autorul comunicării consemnează faptul că „trebuind să țină seama de puterile occidentale și în deosebi de Franța, guvernele din România au refuzat, spre deosebire de Ungaria vecină, să instituie în mod oficial numerus clausus ” (pag. 40). În realitate, datorită violențelor permanente împotriva studenților evrei, molestați, și împiedecați a urma cursurile, aceștia au fost siliți să se expatrieze. De altfel, în comunicările cercetătorilor clujeni Lucian Nastasă și Maria Ghitta, congresele studențești antisemite din anii ’20 și mai ales cel din decembrie 1927 de la Oradea sunt considerate ca preludii ale Holocaustului în România.
În perioada următoare, 1933-1940, Carol Iancu constată că în România se instituise un nou „antisemitism de stat”. Legislația antisemită a început încă din 1934 cu Legea pentru utilizarea personalului român în întreprinderi. În rapoartele pe care ambasadorul francez Adrien Thierry le transmite în 1936-1937 privind evoluția antisemitismului se menționează următoarele: „anarhia din universități, pericolul pe care-l reprezintă Garda de Fier, inițiativele parlamentare de a «revizui» drepturile cetățenești ale evreilor, voința de a introduce numerus nullus în barouri și asociații profesionale și intelectuale și principiul «primatului etnic» în întreprinderile private” (pag. 41). Situația evreilor s-a înrăutățit odată cu venirea la putere a guvernului Goga-Cuza, la sfârșitul anului 1937. Intervențiile franceze și engleze pentru ca autoritățile românești să respecte Tratatul minorităților nu au dat însă roade în contextul ascensiunii fascismului în societatea românească și a apropierii României de Germania hitleristă.
Corespondența diplomatică a continuat să informeze guvernul francez despre legislația antisemită promulgată în 1940 de guvernul Gigurtu și continuată după plecarea regelui Carol al II-lea și instaurarea dictaturii antonesciene. Confiscările și spolierile au continuat și după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, iar politica „românizării” bunurilor deținute de evrei a fost întărită de înființarea Centrului Național de Românizare, în mai 1941. Diplomații francezi au raportat despre pogromuri, deportări și masacre ale evreilor. Însărcinatul cu Afaceri Spitzmuller a raportat despre pogromul legionar din 21-23 ianuarie de la București, în cadrul căruia „cartierele evreiești au fost sistematic jefuite, prăvăliile incendiate, mărfurile furate” (pag.. 142). Acest pogrom s-a soldat cu 120 de victime evreiești. Pogromul de la Iași, pe care autoritățile antonesciene au căutat să-l minimalizeze, printr-un comunicat în care se anunța executarea a 500 de „iudeo-comuniști”, este descris de ambasadorul Jacques Truelle pe baza unui raport a profesorului Thibaudet, care s-a aflat în capitala Moldovei la numai câteva zile după pogrom, în felul următor: „Un mare număr de evrei au fost arestați și executați. Din surse foarte sigure, au fost uciși cel puțin 6000 de evrei. În anumite cazuri, s-a procedat cu cea mai mare violență. Evreii au fost aruncați la grămadă în șarete, deși doar răniți, iar unii dintre ei se pare că au fost îngropați de vii. (…) 2000 de evrei au fost duși cu trenul la câțiva kilometri de Iași, unde au fost lăsați să moară de foame și de sete…” (pag.142). Acest raport al unui diplomat francez este foarte important, pentru combaterea afirmațiilor negaționiste de tot felul. Astăzi știm că numărul victimelor din pogromul de la Iași a fost mult mai mare (13.266, potrivit unui raport din 1943 al Serviciului Special de Informații, sau 14.850, după un raport din 1946 al comunității evreiești).
În fine, rapoartele diplomațIlor francezi se referă și la masacrele din Basarabia și Bucovina și deportările spre Transnistria. Astfel într-un raport al consului francez la Galați, Gabriel Richard, se informează, pe baza spuselor unui ofițer superior român că „…populația izraelită din unele orașe ale Basarabiei, și în special din Ismail, ar fi fost masacrată la sosirea trupelor române” (pag. 143). Ambasadorul Jacques Truelle informează la 28 noiembrie 1941 despre deportările în Transnistria: „Israeliții din Bucovina și Basarabia, inclusiv bătrânii și copiii, au fost deportați de curând în condițiile cele mai inumane (…) Este vorba despre un proiect pe care Guvernul român, abil încurajat de nemți, îl susține de câtva timp și care urnărește exterminarea izraeliților din aceste regiuni” (pag. 143). Nu putem decât să subliniem faptul că diplomații francezi au apreciat în mod corect că erau martorii unui proces de purificare etnică, inițiat de guvernul lui Ion Antonescu. Menționez că în comunicarea lui Mihai Chioveanu, de la Universitatea din București, intitulată „Matricea naționalismului statal purificator în România modernă”, se caută să se explice cum de la naționalism și antisemitism s-a ajuns la genocid.
Desigur că primul act de proporții în genocidul evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial l-a constituit Pogromul de la Iași. O descriere a evenimentelor tragice care au însângerat capitala Moldovei în iunie 1941, este cuprinsă în comunicarea regretatului istoric Leon Eșanu. Acest pogrom a fost o izbucnire antisemită violentă de mari proporții, dar nu izolată și nici întâmplătoare. Din prima zi a războiului, adică din 22 iunie 1941, în orașul Iași situația evreilor era insuportabilă. Evreii erau fugăriți și bătuți pretutindeni, aruncați din tramvaie în mers, maltratați în hale și piețe, unde erau împiedecați să se aprovizioneze. Joi 26 iunie 1941, când a avut loc primul bombardament sovietic, s-a lansat zvonul că avioanele sovietice au fost îndrumate de către evrei prin semnalizări cu becuri roșii instalate în coșuri și sunt pilotate de evrei originari din Iași plecați în Basarabia în iulie 1940. „Faptul că a căzut un număr mare de bombe și pe casele evreiești n-a impresionat pe nimeni. Așa cum nimeni nu a fost influențat de faptul că aceste bombe au ucis 40 de evrei, o proporție de victime egală cu cea a românilor. Din clipa în care reprezentanții autorităților au declarat că vina bombardamentelor o poartă evreii, pogromul era realmente dezlănțuit.” (pag.251). Pogromul a ajuns la apogeu duminică 29 iunie prin masacrarea evreilor adunați la chestură. Ultimul act al dramei din acele zile cumplite l-au constituit trenurile morții. În trenul care a ajuns la Podu Iloaiei, din totalul de 1974, cât au fost luați în primire de câtre delegatul prefecturii Iași, s-au înregistrat un număr de 1.197 decese și 776 supraviețuitori (pag.254).
În comunicările din volum se sublinează faptul că în acele vremuri cumplite au fost și oameni de omenie, creștini care au salvat pe evreii în pericol. Leon Eșanu amintește pe inginerul Naum, pe preotul ortodox Răzmeriță și pe strungarul Ioan Gheorghiu, care au fost împușcați încercând să apere evrei. Grigore Profir, directorul românizatei mori Dacia a reușit să ascundă 100 de evrei în interiorul morii. Farmacistul Dumitru Beceanu, a salvat 20 de evrei. Legendara Viorica Agarici, președinta Crucii Roșii din Roman, a dat apă supraviețuitorilor din trenul oprit în stația Roman, care a continuat spre lagărul de la Călărași. Comisarul de poliție Suveică a eliberat o coloană de 350 de evrei pe care trebuia să-i ducă la Chestură. Alte nume sunt amintite de Carol Iancu în comunicarea intitulată „Oameni de omenie în vremuri de neomenie”. Este foarte imporant ca toate aceste cazuri de omenie să fie cunoscute, cum e importat să se rețină că „pogromul de la Iași a fost organizat și îndeplinit de armată și de autoritățile civile antonesciene, cu complicitatea și ajutorul unităților germane prezente în oraș” (pag.255).
În încheiere vreau să mă refer la comunicarea profesorului ieșan Alexandru-Florin Platon având ca obiect legătura dintre istorie și memorie. Autorul arată că s-a creat un mit că dintre toate țările satelite ale Axei, România ar fi fost singura în care „soluția finală” nu nu ar fi fost aplicată. Autorul afirmă: „Lucrurile au stat, într-adevăr așa, dar – acum o știm – numai în parte. Evenimentele care ieșeau din această schemă de interpretare, precum masacrele și deportările din Basarabia și Bucovina sau pogromul de la Iași, din 1941, au fost fie ascunse, fie puse pe seama aliaților germani și a unor „elemente” autohtone „declasate” (pag. 200). Profesorul Platon consideră că două momente au fost esențiale în reintrarea Holocaustului în conștiința publică din România. Primul moment a fost publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian (1996), iar al doilea moment a fost publicarea Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, sub patronajul lui Elie Wiesel (2004), raport precedat de cartea regretatului istoric de la Ierusalim, Jean Ancel, despre pogromul de la Iași. Concluzia este că prin asumarea Holocaustului, în România istoria nu mai este astăzi în conflict cu memoria.
Mirel Horodi
