IMPRESII după PROIECTUL “BACK to BERLIN”

Îmi este greu să găsesc cuvintele cu care să descriu emoţiile, sentimentele şi gândurile care m-au însoţit în călătoria pe care am făcut-o, alături de motocicliști din Israel, Canada, Australia, Grecia, Cehia, Germania şi Ungaria. Nucleul acestui grup de evrei, de sioniști, a fost format din 11 israelieni, eu printre ei. Timp de trei săptămâni am străbătut șosele din 9 ţări, parcurgând peste 5000 km într-un ritm care ne-a supus nu atât la eforturi fizice, cât la un efort emoțional ieșit din comun. În iunie 2015. când am văzut clipul video promoțional cu Larry King şi am primit invitația de a participa la această călătorie, nu mi-am dat seama de amplitudinea proiectului “Back to Berlin”.

Roth maccabiada

“Modelul” urmat de participanţii la Proiectul “Back tu Berlin”

Ideea de a reconstitui călătoria efectuată în 1930, de 11 motociclişti evrei din Palestina care, pe motocicletele lor, au ajuns în Europa pentru a aduce vesti despre prima ediție a Macabiadei care a avut loc la Tel Aviv în 1932 mi s-a părut extraordinară. Faptul că mă alăturam unui grup de motocicliști din Israel cu care aveam să intru pe stadionul din Berlin, în cadrul ceremoniei de deschidere a ediţiei speciale a Macabiadei, în complexul sportiv unde Hitler a patronat  Olimpiada din 1936,  m-a convins să accept invitația şi să încep pregătirile pentru această călătorie unică în viaţă.

Aveam la dispoziţie două săptămâni pentru a mă pregăti. în primul rând mi-am amânat prezentarea lucrării de disertație pe care trebuia să o prezint pentru a finaliza masteratul, pe care l-am urmat în ultimii doi ani. Am anulat întâlniri şi mi-am anunțat familia, angajatorul şi prietenii că luna iulie va fi rezervată în întregime acestui eveniment de excepție. Spre satisfacţia mea cu toţii m-au susţinut şi m-au ajutat sa îmi depășesc temerile legate de o astfel de călătorie pe șoselele supra-aglomerate ale Europei, călare pe motocicletă, ceea ce nu mai făcusem în ultimii 15 ani şi unde mai pui că nu aveam nici motocicletă! Aşa că timp de două săptămâni,  am luat lecţii de condus motociclete: am început cu o una de 125 cc, după care am urcat pe o motocicleta de 500 cc şi după aceea pe una de 800 cc. Abia apoi am închiriat o motocicletă Honda Transalp 700 cu care am ieşit la drum.

Marco pe motocicleta

Pe data de 11 Iulie 2015 m-am întâlnit cu grupul de motocicliști care veniseră din Israel, prin Grecia şi Bulgaria, până la Giurgiu. În următoarele doua zile am realizat împreună cu ei călătorie avea să fie nu numai o excursie cu motocicleta, ci o adevărată incursiune în istoria personală a familiei mele. Vedeţi dumneavoastră, întreaga călătorie, din Tel Aviv şi până la Berlin a fost filmată de o echipa de filmare profesionista care a pregătit materialul audio-vizual care va devenii un film documentar. Astfel în primele două zile petrecute ca membru al grupului “Back to Berlin” am vizitat Fortul 13 din penitenciarul Jilava şi pădurea Jilava. Acolo am evocat pogromul din Ianuarie 1941, atunci când Marcu Katz, bunicul meu, a fost batjocorit şi torturat, de legionari, în prezenţa fiului său, Isidor Katz. La rândul său, Isidor, unchiul meu în vârstă de 38 de ani, a fost bătut până când unul i-a fost dislocat un umăr, apoi a fost dus la Jilava şi împușcat în cap.

Evocarea acelor evenimente, la fata locului, în prezenţa echipei de filmare şi a noilor mei prieteni mi-a produs atât o stare de tumult sufletesc, cât şi o liniște interioară greu de descris: acum ştiam că povestea crimei comise de legionari împotriva evreilor, a membrilor  familiei mele,  nu va fi ştearsă din memoria colectivă şi va rămâne înregistrată pe peliculă, în ciuda eforturilor pe care mulţi români le fac pentru a spăla mișcarea legionară de păcatele crimelor comise. Ca mine, toți ceilalți motocicliști aveau să povestească în Grecia, Bulgaria, Ungaria, Polonia şi Cehia  poveștile familiilor lor care au suferit şi care au fost prigonite şi omorâte de naziști şi de colaboratorii lor.

Marco 3 MM Katz with polish children (Large)

Alături de copiii polonezi

Dar “Back to Berlin” nu a fost o călătorie dedicată numai memoriei celor exterminați, ci şi faptului că noi, evreii, am supraviețuit sorţii potrivnice şi cu fruntea sus, fără sentimente de ură, ne întoarcem acolo unde au fost șterse din Cartea Vieții  6 milioane de suflete, părinţi, copii, soţi şi soţii. Este aproape imposibil să va redau sentimentele şi emoțiile încercate atunci când am intrat în lagărele morţii de la Auschwitz şi la Birkenau,  cu steaguri israeliene abordate pe motociclete şi însoţiţi de doi supraviețuitori ai Holocaustului, Yoram şi Joe, care la vârsta de 80 de ani au călătorit pe motocicletele lor împreună cu noi. Dar orice am simțit noi nu se poate compara cu cea ce a simțit Yoram Maron, născut în Polonia, şi care la vârsta de 6 ani a petrecut câteva luni în Auschwitz.

Marco Yoram Auschwitz

La Aushwitz, alături de Yoram Maron

Viaţa i-a fost salvată de mama lui, care atunci când au fost urcați în tren pentru a fi transferați la Birkenau, a reușit să îl arunce din vagonul care ii transporta spre moarte. Nu pot sa îmi imaginez ce a simţit Joe, care astăzi trăieşte în Canada, atunci când s-a plimbat, împreună cu noi, pe străzile orăşelului polonez în care s-a născut şi unde a fost salvat de la moarte de o familie de polonezi catolici.

Sentimente amestecate am trăit atunci când am ajuns la Lodz şi la Terezin acolo unde, mama socrului meu, Israel Weiss, a fost ucisă şi aruncată într-o groapă comună.

Alte emoții şi momente de mândrie legate de România, le-am trăit la ceremonia de deschidere a Maccabiadei 2015, când şi-a făcut apariţia drapelul românesc purtat de mica dar energica delegaţie din România, condusă de bunul meu prieten Roby Roth cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc şi la recepţia oferită de Primarul Berlinului.

Roth Romania la Maccabiada din Berlin

Echipa României la parada Maccabiadei Berlin 2015

Dar poate cea mai interesantă şi surprinzătoare lecţie pe care am învăţat-o în această călătorie a fost legată de modul în care tzabarii, evreii israelieni născuți în Israel,  percep necesitatea de a evoca Holocaustul. Vedeţi dumneavoastră, tzabarii nu au crescut într-o societate în care antisemitismul este un element amenințător care face parte din viaţa cotidiană. Din alt unghi, în Israel, majoritatea supraviețuitorilor Holocaustului, marcaţi şi traumatizaţi, au preferat sa nu povestească copiilor lor timpurile sumbre trăite pe meleagurile europene. Au crezut ei că astfel îşi protejează copiii care au fost lăsaţi să crească liberi de orice griji şi pregătiţi pentru a face faţă veșnicei ameninţări a traiului în Orientul Mijlociu, unde există mulţi oameni care, la fel ca şi naziștii, şi-au propus exterminarea evreilor care au comis crima de a-şi construii un cămin pe un teritoriu care le-a aparținut şi pe care s-a creat identitatea lor etnică şi naţională. Cu acei copii israelieni, cu acei tzabari,  am petrecut eu trei săptămâni pe şoselele Europei în cursa noastră spre Berlin. Aceşti copii ai supraviețuitorilor Holocaustului, care la rândul lor au copii, nu vor să li se vorbească despre Holocaust mai mult decât o dată pe an, atunci când se comemorează tragedia acelor vremuri. La fel ca şi părinţii lor, nici ei nu au povestit copiilor lor despre atrocităţile pe care le-au văzut şi trăit bunicii lor. Este bine? Este rău? Dacă înainte de această călătorie as fi criticat în mod categoric o astfel de atitudine, astăzi nu mai știu ce sa spun… Cert este ca fără a ne aduce aminte de trecut, acel trecut are şanse mai mari de a fi, în anumite condiţii, repetat. Dar oare a ne aduce aminte de trecut înseamnă  a-l retrăi în fiecare minut al existenţei noastre? Israelienii ne învaţă că nu. Tot ei ne învaţă că orice de se întâmplă,  viaţa merge înainte şi că trecutul nu trebuie sa ne împiedice să ne trăim viaţa cu curaj: curajul de a te ridica atunci când cineva te îmbrânceşte şi cazi,  curajul de a privii în ochi pe cei care te urăsc numai pentru ca ești evreu, curajul de nu reacționa la fiecare provocare, curajul de lovi cu toată puterea pe cel care vrea sa te lovească, curajul de nu fi de acord şi de a nu accepta cea ce te pune în pericol, acel curaj care este unul dintre elementele cheie care asigură existenţa Israelului în ciuda amenințărilor necontenite cu care se confruntă din 1948 şi pana în prezent.

Marco 5 MM Katz with bikers at Brandenburg Gate (Large)

Echipa motocicliştilor evrei la Poarta Brandenburg

Numai datorită existenţei Statului Israel, noi,  cei 11 motociclişti israelieni, alături de alţi 10 motociclişti evrei din Ungaria şi din Germania, am dus făclia Maccabiadei, din Tel Aviv şi până Berlin şi am defilat, pe stadionul construit de Joseph Goebbels,  ca evrei europeni, ca israelieni, purtând steaguri israeliene, în faţa preşedintelui Germaniei şi a miilor de spectatori care adunaţi la Berlin pentru a celebra nu numai 50 de ani de relații apropiate între Israel şi Germania, ci şi triumful vieţii asupra morţii. Orice critici am avea faţă de comportamentul unor israelieni, faţă de unele politici adoptate şi implementate de Statul Israel, eu cred că nici un evreu din lume nu ar fi trăit altfel decât bunicii şi părinţii noştri dacă Statul Israel nu ar fi existat. Statul Israel este garanţia existenţei noastre, a evreilor de pretutindeni. Punct.

Marco Maximilian Katz

august 2015

3 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on August 12, 2015 Reply

    Intr-adevar o actiune speciala, poate unica in viata unui om. Dincolo de prezentarea evenimentelor si a simatamintelor incercate, articolul lui Marco Maximilian Katz deschide si o problema care ar merita o dezbatere mai larga: momentele si modalitatile de comemorare a Holocaustului. Aici opinia mea e dferita. Dupa cum scriam si in “71 de ani de absenta” urgia aceasta a istoriei abatuta asupra bunicilor si parintilor, tuturor rudelor mele, m-a marcat atat de mult incat nu pot sa nu retraiesc si sa nu relatez mereu crampeie din povestea neterminata a celor loviti de Holocaust, incercand sa sensibilizez oamenii de azi pentru a impiedica repetarea ei.

  • Roby Roth commented on August 11, 2015 Reply

    Draga Marco, felicitari pentru participare si pentru articol. Ne-am bucurat si noi sa te vedem in public si in “arena”, pacat ca nu ai putut arbora steagulk Romaniei.
    Poti eventual adauga cateva clipuri (despre proiectul vostru si despre festivitatea de deschidere) – le gasesti aici:
    http://www.hauptstadtsport.tv/emgdownloads/

    yasher koach! resp salutul Maccabi: hazak ve’Ematz!

  • Ionel Schlesinger commented on August 11, 2015 Reply

    Felicitari domnule Katz pentru participare si pentru articol.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *