UN CAZ de o BANALITATE IEŞITĂ din COMUN

Medicul de-abia îşi luă ochii de pe computerul din faţa sa:

– Ce s-a întâmplat?!

Faţa pacientului era complet transfigurată, de parcă ajunsese într-o stare în spatele căreia nu se putea ascunde decât o maladie ucigătoare. De fapt era mai mult emoţionat decât nelinştit. Fusese avertizat de acasă că decât să primească o ştire distrugătoare, mai bine rămânea în necunoştinţă de cauză, continuând să trăiască ca atâţia în jurul lui şi în situaţia lui.

Dar el vroia să se dovedească curajos. Să dovedească cui?! Bine înţeles lui însuşi.

Pe drum îşi spunea că la vârsta sa trecuse deja prin atâtea încât se simţea complet imun. Cu alte cuvinte, ce-o fi o fi….Adică ce se putea întâmpla? Să afle nişte lucruri care l-ar fi îngrozit. Dar el se simţea în stare să suporte orice veste.

Deci la drum….

– D-le doctor, de la o vreme mă simt îngozitor de rău, nu dorm, am slăbit în greutate….

Şi pe deasupra mai sunt şi groaznic de răcit, uite, tuşesc ca un drac, tusea mă scoală noaptea şi de aceea nu pot dormi, nasul mi-e tot timpul înfundat şi ochii injectaţi…

– Şi de când toate astea?

– Păi.de vreo săptămână….

– Şi tot de atunci insomnia şi lipsa de poftă de mâncare şi slăbirea în greutate?

– Cam tot de atunci.

– D-le Popescu (sau Ionescu, sau Florescu, sau Iordănescu, sau chiar Şmilovici, sau …..), după ce v-am examinat cu multă atenţie şi v-am văzut şi fişa, după părerea mea nu aveţi decât o simplă gripă, care s-a instalat la dvs în acest început de iarnă, e drept, deajuns de devreme, dar nimic mai mult. Mergeţi acasă, luaţi nişte aspirină, beţi ceai cald, dar mai ales supă fierbinte de pui, leacul bunicelor noastre….

– D-le doctor, sunteţi chiar sigur că nu e nimic grav?

Domnule dragă, trebuie să vă dezamăgesc. Pentru medicină (şi scuzaţi felul direct în care v-o spun, dar asta e realitatea), de fapt sunteţi un caz foarte banal, gripă şi nimic mai mult.

Nu de mult am fost la doctorul CNSAS. Nu-l cunoaşteţi?! Ei bine, nu sunteţi singurii.

El primeşte pacienţi în Bucureşti, pe str.Matei Basarab. Nu, nu m-a rugat să-i fac reclamă deşi merită, pentru că din câte am putut vedea în cele două ore petrecute acolo, inclusiv în sala de aşteptare, am ajuns la concluzia că atitudinea sa e extrem de umană, aş zice chiar prietenoasă şi foarte înţelegătoare. Adică el ştie cu cine are de a face, indivizi, în general vârstnici, beteşugaţi de anii petrecuţi nu în cele mai bune condiţii, şi care hotărăsc să-l viziteze, pentru că vor să ştie “ce au”, cum şi ce, fără ascunzişuri şi fără secrete. Pentru că doctorului ăsta i s-a dus vestea că nu ascunde nimic, pune totul pe masă şi te lasă să judeci singur cât de gravă ţi-e situaţia.

Ei, să nu vă închipuiţi că nu se aud şi guri rele, care susţin că tipul de fapt nu spune tot, că “filtrează” (alţii spun că selectează) rezultatele examenului şi ale analizelor, aşa că de fapt nu primeşti un raport complet, ci doar trunchiat, în funcţie de interesele sale şi ale instituţiei pentru care lucrează.

Dar ce interese speciale poate avea un doctor, în afara celuia de a-şi vindeca bolnavii?! Teoretic, aveţi dreptate, doctorul trebuie să fie interesat numai şi numai în adevărul gol-goluţ pe care trebuie să-l prezinte pacientului din faţa lui, fără gânduri ascunse şi fără nici o altă dorinţă decât să-şi facă meseria în mod temeinic.

Da, totul e adevărat, dar în cazul de faţă nu te poţi opri să nu te gândeşti şi la altceva.

Pentru că nu v-am spus că în spatele iniţialelor de mai sus se ascunde adevăratul nume al “doctorului”: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii!!

Acolo am fost deunăzi. Şi trebuie să mărturisesc că în acea dimineaţă, dintre puţinele în care mă aflu în România şi nu sunt prins de cu totul alte treburi, în taxiul care mă ducea spre str. Matei Basarab, eram pregătit (sau mai bine zis fusesem pregătit şi de alţii) să mă găsesc, în câteva minute, în posesia unor ştiri , care ar fi putut avea efectul distrugător a zeci de ani de naivitate, de neînţelegere a situaţiei, de nedepistare a unor pericole care mă puteau pândi la tot pasul. Dar să fim cinstiţi, de fapt şi până la urmă, eu scăpasem nevătămat din infernul birocratic totalitar în care trăisem zeci de ani, şi mă găseam de foarte mult timp foarte departe de acea realitate despre care s-au scris în ultimii 25 ani zeci de volume şi despre care se vorbeşte azi la fel de liber cum ai vorbi despre calitatea fileului de peşte la restaurantul în care ai cinat aseară.

Şi cu toate acestea…..

Cu toate acestea eram conştient de faptul că există “viruşi” şi “microbi” pe care doctorii îi numesc saprofiţi, adică trăiesc în corpul omului vreme îndelungată, dar care se pot trezi în orice moment şi crea situaţii foarte grave. Cum ar fi, de exemplu, un prieten foarte apropiat, lângă care ai trăit zeci de ani, şi care de fapt numai prieten nu ţi-a fost, pentru că el îţi urmărea paşii, îţi studia acţiunile şi vorbele şi le transmitea imediat “celor în drept”. Sau că dascălul tău, cel care ţi-a pus unealta în mână şi ţi-a deschis drumul spre o carieră profesională reuşită, era de fapt cel care a avizat multiplele “negativuri” pe care le-ai primit de fiecare dată când vroiai să participi la un congres în străinătate. Sau….

Sau o mulţime de alte posibilităţi, una mai întunecată decât alta.

Cu dosarul în faţa mea, deschis dar încă nerăsfoit, tânărul funcţionar (născut în anul 1974, mi-a declarat fără să-l întreb) mi s-a adresat cu un ton parcă luat din cabinetul unui medic grijuliu pentru soarta pacientului său:

– Domnule, în primul rând vreau să vă spun că după codul dosarului dvs. nu sunteţi informator, ci numai urmărit….Asta e categoria în care aţi fost inclus în urmă cu aproape 50 ani…..

El credea că cu asta mă linişteşte, dar eu ştiam mai bine decât el că dacă eu aş fi fost informator, toată Securitatea română ar fi şomat din lipsă de informaţii.

– Deci, mi se adresă din nou, luaţi un loc şi….petrecere frumoasă.

Sper că în acest punct al povestirii mele pot fi sigur că cititorul a ajuns la apogeul curiozităţii sau enervării. De fapt, dragă cititorule, nu ai de ce să fii curios sau să te pierzi cu firea pentru că eu de fapt ţi-am destăinuit de la bun început că povestea mea se termină cu happy end.

Şi totuşi sunt convins că vrei să ştii ce cuprind cele 13 pagini ale dosarului ce-mi poartă numele. Uite că spun!

Prima pagină poartă pomposul titlu: Fond informativ,dosarul nr….cu numele…… Iar ultima pagină enunţă foarte pe scurt motivul pentru care dosarul a fost inchis: plecarea “urmăritului” în Israel ( a propos, procedura închiderii dosarului s-a produs la mai bine de doi ani după dispariţia subiectului în cauză, dar aşa funcţionează birocraţia totalitară, cu mare întârziere dar până la urmă şi cu o oarecare eficienţă).

Şi ce-am găsit între şi între ?

Exact echivalentul tusei şi guturaiului !!

Note informative legate de locul de muncă, de membrii familiei mele, de automobilul care îmi aparţinea…. Dar şi altele, uşor picante, cum ar fi existenţa rudelor în străinătate, şi întâlniri cu cetăţeni străini, care se aflaseră la un moment dat în Bucureşti şi cu care venisem în contact, de fapt oameni care ne erau, mie şi soţiei mele, foarte apropiaţi. Nu despre toţi, şi nu am habar pe ce criterii fuseseră aleşi cei “prezenţi” în dosar, pe când alţii (cum ar fi unchi şi mătuşe stabilite de mult peste hotare şi care ne vizitau din când în când) nu fuseseră găsiţi suficient de interesanţi pentru a face parte din dosarul meu.

În plus două poze complet benigne, probabil luate în unele din vizitele noastre la ambasada Israelului, ceea ce nu m-a mirat deloc, pentru că toată lumea ştia că ambasada era filată zi şi noapte.

Ah, da, două amănunte foarte picante. Unul: copii (de mână!!) a unor scrisori scrise sau primite de mine în corespondenţa cu străinătatea, amănunte de loc interesante, dar cine sunt eu să pot hotărî ce-i interesa pe cei care îmi urmăreau viaţa mai intens decât ar fi făcut o ibovnică cerând unui detectiv particular să urmărească acţiunile ticălosului bănuit că înşeală ?!

Dar cel mai nostim amănunt e cel legat de un episod de care, bineînţeles, nu-mi pot aminti. Se pare (pardon, nu se pare ci aşa e, pentru că aşa scrie în dosar!!) că într-una din călătoriile mele spre Poiana Braşov, am avut ocazia să discut timp de 1 (un) minut cu şoferul unui autoturism cu placă străină de înregistrare. Povestea datează de acum 50 ani, adică o jumătate de secol, şi sunt convins că cel care cu care discutasem nu mă rugase să divulg importante secrete statele (de care nu aveam cum să ştiu) ci că foarte probabil mă rugase să-l ajut să găsească direcţia pe care o pierduse….

Şi la urmă câteva concluzii, bazate pe un singur caz, şi el banal (aşa mi-a declarat mult prea simpaticul şi tânărul funcţionar: “sunteţi un caz banal,domnule, nimic interesant în dosarul dvs!!”), şi contrar predicilor dascălilor mei din lumea medicală, care interziceau generalizarea unor date obţinute de la un singur pacient.

În primul rând, din cele citite de-a lungul vremii şi cele văzute pe pereţii sălii de lectură a dosarelor, pe lângă cazuri de “uşoară gripă”, ca al meu, timp de mai bine de patru decenii, s-au acumulat situaţii extrem de grave, unele soldate cu moartea trupească, altele cu decesul intelectual şi spiritual. Se pare că numărul exact al victimelor distruse, într-un fel sau altul, de sistem, nu va fi cunoscut niciodată.

În al doilea rând, eu i-aş depista pe autorii acelor note informative din dosarul meu şi i-aş bate la tălpi pentru inexactitatea multora din amănuntele ce se aflau acolo: nume greşite, date calendarstice eronate, persoane fotografiate şi incorect identificate. Pe scurt, treabă făcută de mântuială. Ruşine, tovarăşi, aşa vă îndepliniţi sarcinile şi slujiţi Partidul??!! O gaşcă de amatori, şi nimic mai mult! Unde eşti tu, Ţepeş Doamne??!!

Cât despre titlul acestei povestiri, îmi cer scuze pentru intenţionata eroare, foarte probabil depistată de cei care au ajuns la ea: un caz banal nu poate fi decât comun, dar pentru mine aceasta e definiţia cea mai corectă a dosarului aflat în arhivele Securităţii Române: banal pentru că e cu totul neinteresant, dar ieşit din comun ,pentru că (scuzaţi-mi lipsa de modestie) îmi poartă numele.

Gabriel Ben Meron

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *