Ce importanță a avut presa idiș din România asupra vieții evreiești din această țară în secolul al XIX-lea? Mi-am pus această întrebare atunci când am început lectura cărții cercetătoarei Augusta Costiuc Radosav asupra acestei teme. Mi-am mai pus și alte întrebări. Ce reprezintă această lucrare? Care este scopul ei și care este materia analizată, în sine? O mențiune specială: autoarea este lector de limba și literatura idiș la Institutul de Studii Iudaice ”Moșe Carmilly”, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar cartea se bazează pe teza ei de doctorat, susținută la aceeași universitate.

De fapt, mă gândisem la istoria presei idiș din România extra-carpatică, respectiv din Vechiul Regat, de mai înainte. Unele lucrări mai vechi pe această temă, ai căror autori erau Nathan Mark, Vladimir Wolf Tamburu și Ițhak Korn, cercetători din generația mai veche, puneau această problemă, dar în mod general, referirile fiind în special bibliografice parțiale. Presa idiș din Vechiul Regat era tratată în mod general, împreună cu literatura idiș și cu publicațiile apărute în această limbă în toate provinciile românești. Analizele istorice, ca și cercetarea atentă și prezentarea amănunțită lipseau: baza rămânea bibliografică, pe lângă faptul că lucrările despre presa idiș scrise ele însele în această limbă aveau un număr limitat de cititori posibili. Număr care este și mai redus în prezent. Lucrarea lui Solomon Podoleanu referitoare la istoria presei evreiești din România în perioada 1857-1900 nu oferă un studiu analitic special asupra presei idiș, afirmație valabilă și asupra lucrării cu caracter popular pe această temă a regretatului scriitor și documentarist Marius Mircu. Lucrarea regretatului bibliograf și istoric al presei Emanuel Aczel, programată să fie un dicționar bibliografic al publicațiilor periodice evreiești din România și perimetrul românesc, nu o analiză istorică generală, a fost publicată doar parțial: partea referitoare la presa idiș nu a mai apărut.

Cartea colegei Augusta Costiuc Radosav vine să completeze acest gol. Este o lucrare istorică realizată de o cercetătoare din tânăra generație, reflectând noua modalitate și metodologie de analiză și prezentare a materialului documentar. Autoarea nu se mulțumește șă facă o simplă prezentare, un catalog al periodicelor idiș din Vechiul Regat în secolul al XIX-lea, deși introduce și acest catalog în anexă: ea înregistrează 62 de titluri văzute în biblioteci din România și din Israel, sau identificate în diferite citate din lucrări de istorie locală sau specializată și în dicționare ale presei idiș din ]ntreaga lume. Autoarea realizează o analiză istorică modernă a temei. Putem cita propria ei afirmație: ”Plasată în teritoriul istoriografiei dedicate societății din epoca modernă, cercetarea de față a pornit dinspre două impulsuri: primul rezidă în interesul și actualitatea deloc epuizată a problematicii evreiești în cadrul discursului public european dintotdeauna, iar cel de-al doilea a fost determinat de necesitatea de a contura la nivelul unui discurs istoriografic aplicat tema evreiască din România, devenită o temă de dezbatere publică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Datorită specificului temei, autoarea își intitulează lucrarea: ”Vocile unei istorii neterminate”. Presa, ca voce publică, a conturat o istorie. Lucru valabil și pentru presa idiș, pentru prezentarea mediului în care ea a apărut și a circulat. Dar, o istorie neterminată, datorită renumitului Yiddishland din Europa centrală și răsăriteană, din care făceau parte și obștile evreiești așkenaze din România de altădată. Chiar dacă unii nostalgici se străduiesc să păstreze această limbă și această cultură, din păcate ele nu mai sunt așa cum au fost. Ajunsă materie de istorie, presa idiș din România este cercetată de autoare în profunzime, nerămânând numai o prezentare, ci și un studiu dublu, atât în domeniul istoriei evreo-române și general-evreiești, cât și în domeniul analizei moderne a comunicației ca știință socială. Vorbind despre propria sa formă de cercetare, autoarea subliniază că structura acesteia urmează o configurație concentrică, iar analiza publicațiilor este făcută la nivelul unor studii de caz alese în funcție de reprezentativitatea lor pentru publicistica de limba idiș din Principate.

Autoarea se referă la faptul că primele publicații idiș apar în Moldova și Țara Românească. Se pare că unul dintre primele periodice idiș – de fapt idiș cu titlu ebraic, incluzând și articole în limba ebraică – era Korot Ha-’itim (=Cronica timpurilor), care a apărut la Iași în mod neregulat, în perioada 1855-1871, cu interferențe, în redacția maskilului Fișel Loewenstein. Acest ziar includea atât informații traduse din presa de limba germană și de limba franceză, cât și articole propagandistice, în favoarea ideologiei Haskalei. Redactorul editor ajunsese la concluzia că, pentru a reuși în propaganda lor, maskilii trebuiau să folosească limba vorbită de masele evreiești, idișul, deși ei o considerau un simplu jargon, o disprețuiau și o respingeau.

Autoarea tratează presa idiș din Principate (și ulterior din Vechiul Regat) în cadrul general al presei idiș din Europa central-răsăriteană, precum și în alt cadru, tot general, al presei evreiești din România. Ea realizează o clasificare pe baza aspectului tematic, precum și pe baza orientării redactorului (maskil, religios, sionist, socialist). Ea se referă la longevitatea publicațiilor, introducând atât publicațiile efemere, apărute într-un singur număr, unele apărute ocazional, de exemplu cu ocazia sărbătorii de Purim, altele editate de emigranții pedeștri de la 1900, cât și cele apărute perioade scurte. Ea ajunge la periodicul cel mai longeviv, Hajoetz le-bet Israel beRomania apărut la București în perioada 1874-1895, în redacția lui Yechiel Michel Aziel. Acest ziar a fost continuat de Der wahre Hajoetz le-bney Israel beRomania, București, 1895-1913, editat de Iosif Azielescu, fiul lui Yechiel Michel Aziel. Vorbind despre periodicitate, autoarea subliniază că primele cotidiene idiș din lume, Judischer Telegraph și Der Politiker au apărut la București în anul 1877. Ea subliniază și varietatea presei idiș: poltică, socioeconomică, religioasă, comunitară locală, culturală, literară, satirică.

În privința metodologiei, autoarea folosește calea modelelor reconstituitive și de analiză. Este vorba despre reconstituirea și analiza de tip monografic a periodicelor, analiza de tip tematic și analiza discursului jurnalistic ca formă a discursului public. Prezentând istoria publicațiilor, autoarea prezintă și istoria cadrului în care au apătut acestea: în lucrare găsim și numeroase informații asupra istoriei evreilor din România. De exemplu, modul în care evenimentele legate de prima alyah – emigrare modernă a evreilor în Ereț-Israel – au fost percepute de unele dintre aceste publicații. Găsim și informații interesante asupra unor personalități contemporane, unele trecute cu vederea adeseori. Autoarea a lecturat și a analizat publicațiile în profunzime, insistând și asupra unor informații aparent marginale, care nu au atras atenția cercetătorilor, dar care se dovedesc utile cercetării istorice.

Subliniem și faptul că autoarea anexează un rezumat larg al cărții, în limba engleză.
Pe calea aceasta, istoria presei idiș din România devine mai cunoscută, mai ușor integrabilă istoriei generale a presei din Yiddishland și istoriei generale evreiești.

Concluziile autoarei sunt că presa idiș reflectă varietatea și profilul multicultural al vieții intelectuale din România; potențialul comunitar al obștei din țară de a edita și a susține o presă bogată în limba idiș; modernizarea rețelei comunicaționale în rândul societății evreiești; instituirea de către presa idiș a unei noi coeziuni și sociabilități la nivelul instituțiilor evreiești; reacția evreimii la impactul marilor evenimente politice, economice militare, diplomatice; întrebările și răspunsurile ce domină și frământă lumea evreiască din România; profilul identitar al acesteia; deschiderea societății evreiești; începuturile sionismului. Credem că este vorba de aspecte diferite între ele, uneori indicând puncte de vedere diferite, chiar opuse unul altuia. Rezumând cele 9 concluzii ale autoarei, putem afirma că presa idiș din România antebelică reprezintă o sursă importantă de informații pentru cititorii ei posibili asupra curentelor și concepțiilor variate adoptate de editorii, redactorii și colaboratorii publicațiilor. Pentru noi, ea reprezintă un izvor asupra istoriei evreilor din România. Desigur, putem adăuga și unele întrebări. Prima se referă la comparația dintre presa idiș din România și presa evreiască de limba română din această țară, în privința informațiilor și comentariilor publicate. Altă întrebare este, dacă presa idiș din România nu ar putea cumva servi și ca izvor asupra istoriei generale a României, nu numai asupra istoriei evreilor din această țară. O a treia întrebare este, dacă presa idiș din România era citită și în afara României. Știm că unele ziare idiș din România erau citate de ziare idiș sau în alte limbi din alte țări. Ca urmare, apare și o întrebare asupra influenței presei idiș din România asupra instituțiilor și organizațiilor evreiești din alte țări cu privire situația evreilor din această țară. O altă întrebare este în ce măsură a contribuit presa idiș la apariția și dezvoltarea literaturii idiș din România, literatură care a înflorit ulterior, în secolul XX. Sperăm ca autoarea să răspundă la aceste întrebări pe larg, în cercetări și studii viitoare. Așteptăm de la ea studii asupra presei idiș din România în secolul XX, asupra interinfluenței și comparației între presa idiș din Regat și cea din provinciile reunite după primul război mondial, precum și asupra literaturii idiș din România. Dorindu-i succes, încheiem cu expresia regretatului Marius Mircu: Idișul cântă și încântă.

Lucian-Zeev Herşcovici