În proximitatea Casei Albe: WASHINGTON DC

Era o zi senină de martie şi soarele strălucea deasupra spaţiului The Mall din Washington DC, punând în valoare cupola clădirii The Capitol care domină în mod magnific inima culturală şi politică a capitalei americane. În anul 1985 mă aflam pentru prima oară în acest oraş splendid, cu aparenţă europeană, privind cu interes şi emoţie arhitectonica clasică a locului, atât de deosebit de restul Lumii Noi şi totuşi atât de american…În următorii cinci ani, la diferite date calendaristice, am petrecut aici mai mult de zece weekendÐuri, perioadă care face obiectul prezentelor note…

Toitvi sotia

The Mall a fost prevăzut de Pierre L’Enfant, arhitectul oraşului, încă din anul 1791. Vestitul dreptunghi verde, lung de 4 kilometri şi lat de 600 de metri, este limitat la est de clădirea Congresului (The Capitol) şi la vest de edificiul din marmoră albă cu 36 de coloane dorice al Memorialului Lincoln.

La mijloc, înconjurat de o circumferinţă cu steaguri, se înalţă obeliscul Washington Monument (167 m.) iar în partea laterală se află elipsa şi Casa Albă. În jurul Mall-ului sunt construite principalele muzee naţionale ale institutului Smithsonian, memoriale şi clădiri guvernamentale.

Imensa peluză verde aflată între edificiile enumerate mai sus se termină la fluviul Potomac şi include minuni florale, o pădure de vişini şi bazine spectaculoase din care amintesc vestitul Reflecting Pool din faţa memorialului Lincoln şi Tidal Basin, oglindind memorialul Jefferson.

*

În mod neobişnuit, prima mea întâlnire cu Mall-ul a avut loc într-o zi de lucru, destinată iniţial unei vizite la Pentagon. Dar în paşaportul meu israelian era precizat în mod ireversibil: “Locul naşterii: România”, menţiune care – în anii suspicioşi ai războiului rece – făcea ca intrarea în celebra clădire cu 5 laturi să fie prohibită sau, mai corect spus, condiţionată de o serie de formalităţi birocratice suplimentare, care s-au efectuat abia în zilele următoare.

În situaţia creată, şeful a decis, cu un zâmbet pe buze:

–              Nu-i nimic, partea tehnică va fi prezentată de noi iar voi doi (adică amărâţii născuţi după cortina de fier), ca sa nu pierdeţi timpul, veţi face o vizită de informare tehnică la Space Museum.

National Air and Space Museum

Toivi Air Space MuseumAm parcat cu uşurinţă autoturismul exact în faţa clădirii din marmoră albă de pe Jefferson Drive.Deschis în anul 1976, muzeul prezintă o multitudine de avioane, nave spaţiale, instalaţii de lansare şi sateliţi. Se pot vedea aici avionul fraţilor Wright din 1903, monoplanul Blériot, avionul Spirit of St. Louis cu care Charles Lindbergh a traversat prima oară Atlanticul, avioane civile şi militare renumite din cele două războaie mondiale: Lockheed, Grumman, McDonnell, Douglas – dar şi avioanele inamice ale Axei: Messerschmitt şi Mitsubishi. În fine, o rachetă germană V2, machete de portavioane, o navă Appollo, un vehicul lunar, un model al Sputnik-ului sovietic, mostre din solul lunar, ca să enumăr numai câteva din sutele de exponate văzute aci.

Printr-o ciudată asociaţie de idei mi-au revenit în minte imagini din august 1944, când, elev fiind în clasa a II-a primară, am văzut prima oară avioanele americane Liberator care survolau judeţul Braşov spre linia frontului, aparatele germane Stukas care din picaj atacau zona Bod şi în general din “vremea bombardamentelor”, când (potrivit lui Mircea Crişan) babele îşi făceau cruce zicând: Du-i Doamne la Ploieşti!

În amfiteatrul muzeului Space se prezentau non-stop filme legate de subiect. Efectele de filmare ieşite din comun obligau spectatorul să se agaţe cu disperare de braţele laterale ale fotoliului, în timp ce imensul ecran reda traversarea unor creste de munţi, canioane sau alte minuni ale naturii, aşa cum apar ele, înregistrate dintr-un punct plasat în mod savant sub cabina unui aparat de zbor.

Între anii 1985 şi 1990 am vizitat de câteva ori acest muzeu. Ca om educat ”ntr-o ţară care se considera cu tradiţie aviatică, eram intrigat de absenţa oricărei menţiuni privind România. Am mărturisit acest secret arzător soţiei, care m-a însoţit în ultima vizită. Rezolvarea a venit prompt. Cu intuiţia novicilor care intră prima oară ”ntr-un anumit loc, soţia a punctat cu degetul arătător, la primul etaj, o uşă închisă pe care era specificat cu litere minuscule dar fără echivoc: Pionierii aviaţiei din afara Statelor Unite.

Am intrat imediat în sala respectivă, unde se afla un singur panou, de culoare galbenă şi pe care erau înscrise 3 nume: Traian Vuia – Franţa (da, Franţa, aşa scria!), Aurel Vlaicu – România şi Santos Dumont – Brazilia, cu biografiile aferente. Soţia a izbucnit triumfătoare:

– Ai fost de atâtea ori fără mine şi n-ai văzut această sală!

Regretul meu era sincer, dar motivat de o întrebare ipotetică:

Traversând sala respectivă – împreună cu colegi proveniţi din ţări cu un trecut aviatic mai modest – poziţia mea profesională ar fi fost oare cotată la un nivel superior?

National Gallery of Arts

Theodor Tovi East Building

Muzeul naţional de arte plastice este plasat nu departe de clădirea Capitol, între Mall şi Pennsylvania Ave. şi este format din două corpuri: West Building, care include operele de artă clasică (din care am reţinut sălile de pictură italiană şi flamândă precum şi sculpturile lui Rodin), şi East Building, destinat artelor moderne.

East Building. Arta modernă a secolului XX

Clădirea Estică a fost lăcaşul de artă în care mi-am petrecut cea mai mare parte din timpul meu liber. Motivaţia acestei opţiuni este dificil de explicat.

Ca să fiu sincer, o doză de snobism era una din componentele esenţiale. Nu avusesem încă privilegiul de a intra ”ntr-un muzeu de artă modernă.

Antecedentele mele muzeistice se rezumau exclusiv la arte plastice clasice. Cert era că în interiorul aerat al acestei clădiri trapezoidale din marmoră albă, desenată de arhitectul Pei (autorul controversatei piramide de la Luvru) mă simţeam pur şi simplu bine.

În holul generos dimensionat, imensa lucrare “mobilă” a lui Alexander Calder, formată din ramuri imense cu petale roşii, albastre şi negre, suspendată de tavan şi rotindu-se într-un mod imprevizibil – crea o ambianţă care tăia respiraţia şi celor mai umblaţi ca mine.

Cunoştinţele mele despre arta impresioniştilor şi în genere ceea ce numim artă modernă se bazau exclusiv pe albumele cu reproduceri cumpărate cu asiduitate la Ploieşti şi aduse peste Mediterană în apartamentul meu de pe Carmel.

Acest muzeu mi-a oferit pe viu ceea ce doream cu ardoare să văd de mult timp: lucrările marilor artişti ai secolului XX, cum ar fi balerinele lui Degas, tahitienele lui Gauguin, simpatiile lui Lautrec (în ciorapi negri), peisajele din puncte create de Renoir şi Manet, aschimodiile lui Matisse, graţioasele modele din arta lui Modigliani (cam fără pupile), autoportretul lui Van Gogh (fără ureche), picturile albastre ale lui Picasso, seria Aliah de Dali (mai sionistă decât toate lucrările israelienilor Rubin sau Iancu), liniile intersectate de Kandinski, violoniştii lui Chagall (acum francez!) sau respectiv săruturile lui Brâncuşi şi sculpturile amorfe ale lui Moore sau Giacometti.

Parte din lucrări erau exponate permanente, dar majoritatea erau aduse temporar din alte muzee sau colecţii particulare din Europa sau alte regiuni ale Americii – într-o succesiune demnă de admirat.

Trebuie să menţionez de asemenea eleganta cafenea de la primul etaj al muzeului, frecventată de societatea cosmopolită a capitalei şi unde am făcut faţă unor discuţii elitiste despre sculpturile lui Brâncuşi, servind o delicioasă salată de fructe tropicale…

În perioada respectivă, aruncând o privire asupra marilor standuri cu literatură aflate în pasajul subteran care lega estul cu vestul muzeului, am fost şocat de totala mea incultură în ceea ce priveşte best-seller-urile apărute în ultimul deceniu.

Romancierii Sydney Sheldon, Judith Krantz, John le Carré, John Grisham, Jonathan Kellerman, Sandra Brown şi alţii erau pentru mine nume qvasi-necunoscute. Părea că din momentul când am părăsit România, prinşi în necazurile clitării şi ulterior în proiecte pentru lumea globalizată, s-a creat o gaură neagră în care anglofonii au continuat în mod firesc să scrie, iar noi am rămas la Dickens şi Kipling sau, cei mai citiţi, la Truman Capote şi Graham Greene.

Întors acasă am achiziţionat, pentru o sumă decentă, un set minimal dar reprezentativ din volumele autorilor amintiţi mai sus, set care odată citit, mi-a permis să discut despre acest subiect cu o uşurinţă oarecum disimulată…

Coborând scara în direcţia unui grup de exponate aparţinând unor artişti moderni, aflate temporar în muzeul respectiv, am exclamat de la distanţă, în mod doct:

– Piesa a treia din dreapta este o Domnişoară Pogany de Brâncuşi!

Grupul de colegi israelieni se apropie de exponate şi afirmaţia mea este confirmată. Mai târziu, un coleg comentează ”ntr-o discuţie cu şefu’:

– De unde naiba a ştiut, că doar a fost tot timpul cu noi?

*

Din anul 1789 şi până în prezent s-au perindat 42 de preşedinţi la conducerea Statelor Unite. Primul preşedinte, George Washington, a locuit în case particulare din New York şi Philadelphia care (dacă nu ştiaţi până acum) au fost primele capitale ale Statelor Unite. Primul locatar al Casei Albe a fost, din anul 1800, John Adams.

Fără îndoială că vederea Casei Albe, simbol al puterii americane, trezeşte o emoţie ieşită din comun. Am avut şi anterior senzaţii similare în Piaţa Roşie, privind Kremlinul, sau în Alpii Bavarezi, lângă Berchtesgaden, urcând la fosta reşedinţă a führerului…

Ideea că din aceste puncte, larg mediatizate, se hotărăşte adeseori soarta a milioane de oameni este de natură să încreţească pielea tuturor oamenilor normali…

N-am intrat niciodată în interiorul Casei Albe, dar am înconjurat vestitul edificiu per pedes, asumându-mi riscul de a introduce antebraţele şi aparatul Minolta prin gardul metalic al acesteia, în scopul obţinerii unor fotografii nealterate de gratiile care separă muritorii de rând de “oamenii preşedintelui”…

Am trecut şi seara, la volan, prin faţa Casei Albe, continuând prin superba Pennsylania Ave., până la Capitol (toate feeric luminate) şi înapoi prin Connecticut Ave. (un fel de bulevard Magheru local), Dupont Circle şi strada ambasadelor (cu noua moschee!) şi Wisconsin Ave. spre nord, la hotelul Holiday Inn din cartierul Chevy Chase (un fel de Ramat Aviv) unde locuiam frecvent în perioada respectivă.

Cu toată modestia, mă descurcam bine în această metropolă, fără problemele de navigaţie pe care le aveam la vremea respectivă când intram cu Opel Ascona în Tel Aviv sau Rishon…

Centrul Kennedy

Toivi kennedy-center

Zona Foggy Bottom, unde ne aflăm acum, este plasată pe o înălţime care domină Mall-ul. Parcăm Chrysler-ul cu oarecare reţinere între două clădiri sensibile: Complexul Watergate şi ambasada Arabiei Saudite. Alături se înalţă obiectivul vizitei: clădirea paralelipipedică Kennedy Center for the performing Arts, care include 6 săli de spectacole totalizând 7.000 de locuri.

Deschise în 1971 cu premiera unei lucrări de Leonard Bernstein, programele Centrului Kennedy au alternat spectacole de muzică clasică, operă şi balet (realizate de trupe ca Opera din Viena, La Scala, Bolshoi sau Metropolitan), cu ceea ce ei numesc Broadway Shows, producţii în care au excelat Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra şi alţii de anvergură similară.

Intrăm în marele foaier, una din cele mai mari săli de acest gen din lume. Dimensiunile ieşite din comun (192 metri lungime), ornamentele, candelabrele din cristal, marile oglinzi reflectând vederea spectaculoasă oferită prin ferestrele imense plasate spre fluviu şi în egală măsură doamnele elegante aflate în pauza spectacolului, sunt de natură să taie respiraţia oricui.

Bustul din bronz al lui J. F. Kennedy priveşte şi el – acum resemnat Ð mulţimea de tinere siluete feminine, în rochii pastel mulate pe corpurile sculpturale moştenite de la strămoşii africani, alunecă parcă pe covorul roşu aprins ce îmbracă parchetul neobişnuitului foaier. Tipii care le însoţesc sunt îmbrăcaţi în mod gradat începând cu cei în smoking şi papion şi terminând cu tineri în blugi şi T-shirt, fiind vorba de matinee duminicale. Din foaier, prin uşile larg deschise, admirăm cele trei săli principale de spectacol: Sala de Operă, Sala de Concert şi Sala de Teatru.

Clădirea include şi aule mai mici pentru muzică de cameră, cinema sau spectacole experimentale.

Pauza se termină şi mulţimea colorată a spectatorilor reintră în sălile de spectacol.

Noi însă, care am intrat numai ca să vizităm arhitectonica interioară a clădirii, trecem mai departe în Sala Naţiunilor, decorată cu 100 de steaguri, privim vitrinele cu bijuterii din cristal austriac şi urcăm cu liftul pe terasa superioară a clădirii.

Locul oferă o vedere ieşită din comun a capitalei Statelor Unite. De sus se poate admira cotul fluviului Potomac plin de ambarcaţiuni turistice, Memorialul Lincoln, complexul Watergate, universitatea George Washington şi multe altele.

S-au schimbat multe aici de când primul european – căpitanul John Smith – a intrat pe fluviul Potomac, în anul 1608!

 

*

Printre locurile unde mi s-a recomandat expres să evit intrarea se află şi artera New York Ave., zonă în care domiciliază o bună parte din cei 65% din afro-americanii capitalei. Dar în conformitate cu legile lui Murphy, venind noaptea de la aeroport, pe Capital Beltway (adică pe centură) şi dezorientat de vocile grupului de “consultanti” din vehicul care se contraziceau asupra traseului, am confundat ieşirea spre Baltimore cu o intrare spre centrul oraşului – ajungând pe artera amintită mai sus. Am scăpat desigur vii din aceast Congo washingtonian, ajungând finalmente la York (Pennsylvania) cu o întârziere de numai 45 de minute…

Dar nu trebuie să călătoreşti pe New York Ave. pentru a-i întâlni pe urmaşii sclavilor aduşi de olandezi în secolul XVII. Am văzut, şi nu o dată, numeroşi membri ai elitelor negre, îmbrăcaţi în costume impecabile, intrând cu maşinile lor exorbitante pe porţile marilor edificii guvernamentale…

Muzeul Smithsonian

Toivi smithsonian_castle

Clădirea din cărămidă roşie a Muzeului Smithsonian de arte şi industrie include de fapt exponatele primului târg internaţional american, care a avut loc la Philadelphia în anul 1876. Curiozitatea de a vizita o expoziţie industrială care a avut loc în urmă cu peste un secol era firească. Am intrat cu doza de superioritate indulgentă specifică unui tip care a vizitat câteva din expoziţiile tehnice ale lumii, începând cu VDNH din Moscova şi terminând cu McCormick din Chicago – fiind totodată implicat în proiecte de vârf, destinate unor naţiuni pretenţioase ca ruşii sau americanii.

Am petrecut câteva ore bune în halele acestui muzeu şi am ieşit cu nasul în jos,

acceptând fără echivoc că nivelul tehnic al inginerilor din secolul trecut era cu totul şi cu totul excepţional…

Cu această ocazie am realizat că omul de ştiinţă James Smithson, sponsorul întregului complex de muzee din Mall, cetăţean britanic din Oxford, nu a vizitat niciodată Statele Unite!

*

Imensul elefant african din holul Muzeului Naţional de Istorie Naturală cântăreşte 12 tone şi este din specia… Bush African. Am reţinut aici două puncte de interes: secţia insectelor vii, Insect Zoo, de regulă specii bizare (aţi auzit de tarantulă?), trezind sentimente amestecate de uimire, teamă sau chiar oroare. Al doilea loc de interes a fost sala cu diorame care prezintă diverse triburi de indieni (sau precolumbieni dacă vă place) în diferite faze de viaţă cotidiană (la uşa cortului!). In rest edificiul este un fel de Antipa, dotat cu un bufet de primă categorie…

Ieşind afară la soare, am văzut un grup de manifestanţi cerând mutarea dioramelor cu precolumbieni în clădirea alaturată a muzeului de istorie a Statelor Unite.

Suntem oameni, nu animale!

Memorialul ima Iwo Jiva al Corpului de Marines

Impresionanta sculptură a Memorialului Iwo Jima al Corpului de Marines, ridicată pe o înălţime din Arlington şi care domină întregul oraş, este realizată după o fotografie celebră făcută în anul 1945 de Joseph Rosenthal, fotograf de război şi laureat al premiului Pulitzer. Monumentul reprezintă şase Marines ridicând drapelul american pe insula Iwo Jima din Pacific, în cursul luptelor cu japonezii.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu armata Statelor Unite trebuie să precizez că termenul Marines nu se referă la marinari ci la militarii americani îmbarcaţi pe nave marine sau aeriene şi trimişi să lupte la mii de kilometri de patrie (marina propriu-zisă se numeşte Navy).

În acest oraş am admirat fără rezerve modul în care este păstrată memoria părinţilor naţiunii şi a militarilor care şi-au pierdut viaţa în războaiele Statelor Unite, pentru “Stars and Strips” – cum zic ei drapelului american.

Am admirat de asemenea, fără rezerve, faptul că americanii nu obişnuiesc să-şi “demitizeze” ţara, militarii şi marile personalităţi, ca mulţi netrebnici din ţara noastră, care încearcă astfel să iasă din anonimat sau să primească sponsorizări oculte având la origine un pumn de petrodolari…

*

Au trecut peste doua decenii din vremurile când petreceam duminicile în Washington DC. Privind înapoi cu nostalgie mă întreb dacă a fost un privilegiu. Poate că nu. Ca ole hadaş am trudit al naibii de greu în acest scop, deşi poate numai providenţa a împins adeseori degetul arătător american pe una din opţiunile zămlisite pe ecranul calculatorului meu.Rămân recunoscător tuturor acelora care au crezut în mine şi odată cu aceste drăcii tehnice m-au împins în El-Al-ul care părăseşte Ţara Sfântă duminică la ora 1 dimineaţa şi atinge coasta de est a Lumii Noi după circa 12 ore..

Harta simbolică

Harta oraşului Washington DC, plasat între statele Maryland şi Virginia, arată ca un simbol ocult din romanele lui Dan Brown. La exterior un cerc: “Capital Beltway”, cu diametrul de circa 40 kilometri. Pe această şosea de centură se poate admira, de obicei vineri la amiază, cea mai spectaculoasă aglomeraţie de automobile din zonă.

În jurul acestui cerc este inscris un romb: District of Columbia (de unde şi DC), limitele teoretice ale oraşului. În realitate metropola s-a întins peste aceste linii, până la Belt, cu cartierelele elegante din nord cum ar fi Bethesda şi Chevy Chase. În fine, în partea centrală a rombului DC se află dreptunghiul administrativ-cultural The Mall, lung de 6 kilometri.

În geometria “cerc, romb, dreptunghi” amintită mai sus, perfect simetric, este plasat un Y acvatic: fluviul Potomac şi afluentul său Anacostia River.

Credeţi în simboluri care au predestinat menirea globală a acestei metropole?

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *