Preambul 

Sunt încredinţată că întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi acest lucru a fost dovedit şi în această primăvară când – prin mijlocirea unei foste colege de facultate Erica (Sieber) Anghel (din Germania) – am întâlnit-o pe fosta ei colegă de clasă şi bună prietenă din adolescenţa petrecută la Arad, Hava (Shaffer) Oren stabilită în Israel. Din prima clipă am discutat ca două cunoştinţe vechi – colege de generaţie şi de prietenie cu Erica – şi în scurta după amiază petrecută împreună, Hava mi-a povestit că mama ei îşi scrisese amintirile în limba germană, ea le tradusese în engleză şi crede că ar fi interesante şi pentru cititorii Revistei Baabel. În curând mi-a trimis textul amintirilor (traduse în limba română) pe care le-am citit pe nerăsuflate.  Poveştile cuprinse în memoriile medicului Erika Shaffer – pe care le veţi putea citi în revista Baabel în mai multe episoade – reflectă destinele emblematice ale evreilor trăitori în Bucovina fie ei negustori, muncitori, ţărani sau intelectuali, de-a lungul unui secol scurt şi tragic: al XX-lea.

(Andrea Ghiţă)

 

 Familia tatălui meu – familia Zwecker

 Multe amănunte din istoria familiei Zwecker s-au păstrat grație memoriilor scrise de tatăl meu.  Strămoșul familiei, Reb Moișe Arelitzer, era originar din Galiția, din sudul Poloniei.  Fiii săi s-au stabilit în Bucovina prin mijlocul secolului al XIX-lea.  Reb Moișe era un mare talmudist, dar era un om sărac.  Fiul cel mai mare, Menachem Mendl, străbunicul meu, a găsit de lucru la un țăran.  Interesant e faptul că țăranul, Șloime Herzig, era evreu și gospodăria se afla în proprietatea familiei lui de mai multe generații.  (Acesta era rezultatul politicii duse de împăratul austriac Iosif al II-lea.  El a permis evreilor să ia pământ în arendă.  Cine lucra pământul cu succes timp de 20 de ani, primea dreptul să-l cumpere.)  Gospodăria era în cătunul Crostovata, lângă satul Hlinița, pe Prut, la vreo 20 km spre vest de Cernăuți.

Prin 1856 Mendl a luat-o de nevastă pe Esther, fata cea mai mică a țăranului, și în felul acesta a moștenit gospodăria.  La munca pământului se folosea de țiganii din cătun.  Era un gospodar chibzuit: cultiva sfeclă de zahăr și tutun, care-i aduceau un venit frumos.  Avea o moară pe Prut și tot el ținea cârciuma din sat.  Mendl și Esther au avut opt copii, patru băieți și patru fete.  Cel de-al doilea fiu, Herș, era bunicul meu.

Herș era un om firav: după ce suferise de poliomielită în copilărie șchiopăta.  Era mare fumător (doar tutunul era pe gratis!) și până la urmă fumatul l-a costat viața.  După ce s-a însurat, Herș s-a stabilit la Hlinița și a deschis o prăvălie.  La început i-a mers bine, dar încet-încet situația s-a deteriorat, până și casa i-a ars. Prin 1905 familia s-a mutat în satul Dărmăneşti, lângă Suceava, unde Herș a ținut o cârciumă.  Câțiva copii i-au murit de boli și de accidente.  Până la urmă a rămas cu patru fete și un băiat – tatăl meu.  Cu toate că situația materială a familiei era destul de precară, soția lui a insistat ca singurul fiu să fie trimis la școală.

 

După moartea bunicului Herș, bunica Renție s-a mutat la Cernăuți.  La început a stat la fiica ei, Babție, pentru că aceasta ținea o bucătărie cașer.  Dar, ori că nu s-a înțeles cu fiica ei, ori că s-a certat cu ginerele, foarte curând s-a mutat la noi, chiar dacă la noi nu era cașer.  Obișnuia să spună: “Mane Goyim soln mir gesind sahn!” [Neevreii mei să fie sănătoși!]  „Neevreii” eram noi.

De fapt mama avea intenția să țină și ea, ca toți evreii din Bucovina de atunci, o bucătărie cașer, dar tata s-a opus.  Cu toate că provenea dintr-o familie religioasă, pierduse contactul cu tradiția.  De la vârsta de zece ani a stat în gazdă la Suceava și tot printre străini a trăit până ce a terminat medicina la Viena.  După atâția ani pierduse obiceiul de a mânca cașer.  Așa că bunica nu mânca cu noi.  Ea se gospodărea într-un colț al bucătăriei, unde avea masa ei și un bufet cu vasele ei.  Mama cumpăra carne cașer numai pentru ea.  Când mama termina cu gătitul, se apuca bunica.  Dar înainte de a începe, bunica „steriliza” plita cu cărbuni aprinși. Mama era nemulțumită, pentru că mașina de gătit se făcuse plină de pete.  În mod normal se puneau cărbuni aprinși pe plită numai o dată pe an, pentru a o face cașer de Paști.  Tăciunii făceau o mare mizerie.  La urmă servitoarea curăța plita, dar când n-aveam servitoare, mama trebuia s-o curețe ea, oricât de neplăcut i-ar fi fost.

Nu-mi amintesc ca bunica să se fi jucat vreodată cu mine sau să-mi fi spus povești.  Trăiam parcă în lumi paralele.  În amintirea mea bunica era o femeie tăcută, care stătea ore-n șir și se uita pe geam.  În tinerețe fusese mult mai activă: se îngrijise de o familie mare și mai ajutase și în prăvălie.  Dar când am cunoscut-o eu nu mai avea nimic din energia ei de altă-dată.  Ca orice femeie religioasă, bunica mergea întotdeauna cu capul acoperit.  De obicei purta batic, dar sâmbăta și de sărbători își punea perucă și peste ea o dantelă neagră.  În zile de sărbătoare purta o rochie neagră de brocat.  Era frumoasă, dar foarte veche, probabil de dinainte de război.  Aproape că nu ieșea din casă.  Adesea îi spunea tatei: “Otto, adu-mi te rog un pahar cu apă.”  Când tata i-l aducea, ea îi spunea: “Nu mi-e sete.  Vroiam doar să faci o faptă bună, pentru că e scris: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele.”

Bunica îmi dădea atenție numai când eram bolnavă.  Se uita la mine și spunea: “Es is secher a gitoig!” [E sigur deochiul!]  Avea și un tratament pentru el: “Koiln ubleshen” [să-mi stingă cărbuni].  Ea arunca cărbunii aprinși, unul cite unul într-un vas cu apă.  Cărbunii se stingeau cu un fâsâit, iar ea murmura: “Nisht eins, nisht zwei, nisht drei, nisht vier, nisht finef, nisht seks, nisht siben.  Fin wonen es is gekimen ahin sol es gein.” [Nu unu, nu doi, nu trei, nu patru, nu cinci, nu șase, nu șapte.  De unde a venit, încolo să se ducă.]  Apoi spunea descântecul încă o dată, dar număra înapoi.  La sfîrșit trebuia să beau din apa descântată.  Dacă nu avea cărbuni aprinși, făcea descântecul cu bucățele mici de pâine.  Alt tratament pe care-l avea pentru deochi era să-mi șteargă fața cu poala cămășii: “Es Punem mit dem Stan ubwishen”.  Am supraviețuit, așa că, cine știe, poate că descântecele au fost și ele bune la ceva.

Bunica a stat la noi până la sfârșit.  A murit de pneumonie la 82 de ani.  Era puțin înainte de război și a fost înmormântată la Cernăuți.  Mama a îngrijit-o până la sfârșit.

 

Mătușa Babție

Mătușa Babție era o soră a tatei și locuia la Cernăuți.  De fapt o chema Mina.  Era un vechi obicei, ca atunci când un copil era grav bolnav, părinții să-i schimbe numele, de obicei în Babe [bunică] sau Alter [moșneag].  Se presupunea că în felul acesta vor „păcăli” Moartea, care nu-l va mai găsi.  În cazul mătușii Babție se pare că șiretlicul a reușit, pentru că ea a trăit până la adânci bătrâneți.

Mătușa Babție era înaltă, blondă și foarte frumoasă.  Sora ei mai mare, Rosa, era măritată cu Adolf Tresser.  După nuntă, socrul l-a luat ca partener la cârciumă.  Rosa a murit tânără, iar Babție s-a îndrăgostit de Adolf și s-a măritat cu el.  Acesta a rămas în continuare partener la cârciumă.  Rosa n-a avut copii, Babție însă a avut doi fii.  Cel mai mare, Rudi, s-a născut la începutul Primului Război Mondial.

Unchiul Adolf vroia să se vadă la casa lui, dar n-avea bani.  Așa că a plecat în America, lăsând-o pe Babție cu copilul la părinții ei.  Acolo a făcut tot felul de slujbe, o vreme a lucrat ca geamgiu.  A pus ban peste ban și după război s-a întors la Cernăuți cu o mică avere.  Și-a cumpărat o casă frumoasă, pe un teren spațios, peste drum de gara Volgsgarten.  La parter a deschis o cârciumă.  Casa avea mai multe apartamente.  Într-unul locuiau ei, pe celelalte le închiriau.  Pe lângă casă aveau grădină, livadă și un grajd cu vaci.  Mai ales livada era foarte bine întreținută și avea fructe de cea mai bună calitate.  Mătușa Babție servea clienții la cârciumă, iar unchiul Adolf își petrecea timpul cu vacile, cu grădina și cu livada.  Era un agricultor desăvârșit.  Îmi amintesc că avea un vițel care îi mânca din mână.  Vițelul îl recunoștea, fugea după el și încerca să-și bage botul în buzunarul unchiului, unde știa că o să găsească pâine.  Cu timpul, vițelul a învățat să-i golească unchiului buzunarele.  Lângă grajdul de vaci era o mică lăptărie.  Când veneam la ei, în după-amiezele calde de vară, mătușa Babție aducea din pivniță un ulcior mare, negru, cu lapte bătut care avea deasupra un strat gros de smântână.  Și smântâna și laptele bătut erau minunat de răcoritoare în zilele de vară.  Uneori îi ajutam și eu la prepararea untului și a brânzei.

După ce unchiul Adolf s-a întors din America au avut încă un fiu, Bibi.  El era de vârsta mea.  Era un băiat chipeș, înalt și puternic și blond ca paiul.  În 1940 când rușii au ocupat Cernăuțiul, școlile au început să predea în ucraineană.  Ca toată lumea știam și eu câteva cuvinte ucrainene, dar să învăț în ucraineană n-aș fi fost în stare.  Alternativa era școala evreiască.  Copiii evrei știau idiș mult mai bine ca ucraineana, dar de scris și de citit în idiș era foarte greu.  Părinții noștri au hotărât ca Bibi și cu mine să mergem la școala evreiască.  Eram colegi de clasă, ba chiar colegi de bancă și prieteni buni.  Într-o zi Bibi a adus la școală o pară uriașă din livada lor.  A fost para cea mai bună pe care am gustat-o vreodată și destul de mare pentru noi amândoi.

După câte-mi amintesc, unchul Adolf, era un om destul de antipatic.  Era ursuz și încăpățânat.  Babție și Rudi nu se prea înțelegeau cu el.  Cu timpul Babție s-a deprins să facă ce vroia ea fără să-i spună soțului.  Ea era exact opusul soțului ei: prietenoasă, vorbăreață și zâmbitoare.  Singurul lucru pe care-l aveau în comun era că amândoi erau extrem de încăpățânați.

Spre marea nemulțumire a părinților, Rudi a lăsat școala în clasa a X-a și s-a dus să lucreze ca țesător într-o fabrică de textile.  Poate că acesta a fost rezultatul unor influențe comuniste.  La fabrică a cunoscut-o pe Paula, fiica unui tâmplar evreu sărac, din Bănila pe Siret.  Cei doi tineri s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească, cu toate că părinții lui Rudi se împotriveau.  Unchiul Adolf n-a venit la nuntă și n-a mai vorbit niciodată cu fiul său.  Mătușa Babție și-a dat seama că era prea târziu să mai schimbe ceva.  Ea a venit la nuntă și a rămas mai departe în contact cu tânăra pereche.  Uneori îi ajuta fără știrea soțului ei.

Rudi și Paula au avut mult de suferit.  Locuiau într-o mansardă în același Hotel Bristol unde stăteam şi noi.  Au pierdut mai mulți copii.  În 1941, când rușii s-au retras din Cernăuți, Rudi și Paula i-au urmat și s-au stabilit pentru o vreme la Celiabinsk, în munții Urali.  Rudi a lucrat întâi ca țesător și apoi ca pictor, făcând portrete ale lui Lenin și Stalin.  Fiica lor, Sofica, a murit de meningită.  La Celiabinsk li s-a născut un băiat, dar și acesta a murit în leagăn.

După război s-au întors la Cernăuți și au stat o vreme în casa mătușii Babție.  Acolo s-a născut fiul lor, Boris.  După o vreme s-au mutat la București.  Când Boris avea vreo 12 ani, a pus pariu cu prietenii că poate să treacă Herăstrăul înot, dar s-a înecat.  Iar Rudi și Paula s-au văzut din nou fără copii.  Paula avea deja peste 50 de ani, când printr-o minune a rămas din nou însărcinată.  La început a crezut că are cancer, dar până la urmă s-a născut Hanna, singurul lor copil care a supraviețuit.

Bibi s-a retras și el cu rușii.  Avea doar 14 sau 15 ani.  La un moment dat rușii l-au arestat ca spion german, dar el a reușit să-i convingă că e o greșeală și a fost eliberat.  Până la urmă a ajuns la râul Don, unde a fost împușcat de nemți.

Rudi cu familia a venit în Israel prin 1960.  Fiica lor s-a măritat, dar Rudi și Paula au divorțat după atâția ani și după atâtea suferințe.  Paula a murit la Bat Yam, iar Rudi la Yafo.

Mătușa Helena

Precum se obișnuiește în familiile numeroase, o soră mai mare are grijă de frații mai mici, iar Helena a fost cea care l-a îngrijit pe tatăl meu.  Când el era de-o șchioapă și încă nu vorbea bine, obișnuia s-o strige „Hune, Hune!” și ea venea în fugă.  Nu e de mirare că între ei s-a dezvoltat o relație foarte deosebită – Helena a fost întotdeauna sora favorită a tatei.  Era cu vreo cinci ani mai mare ca el.  Între ei erau încă doi frați: Suzanna și un băiat care a murit în leagăn.

Înainte de Primul Război Mondial, Helena s-a căsătorit cu dl Druckmann și a avut un fiu, Isyu.  Dl Druckmann a căzut în război, ca soldat austriac.  Helena cu copilul s-a întors la părinți.  După război s-a recăsătorit, dar ca văduvă cu un copil nu se putea aștepta la o partidă strălucită.  Al doilea soț, Leib Dachner, era un om sărman.  De meserie era cojocar – făcea cojoace pentru țărani și le vindea la piață.  Cojoacele făcute de el erau frumoase, dar puține, ajutor în atelier nu avea și câștigul era modest.  Stăteau într-o căsuță pe Winzergasse.  Viața era grea.  Adesea tata le avansa bani pentru materiale.  Helena a contribuit și ea la venitul familiei, deschizând o băcănie în Piața Austria.  Și acest proiect a fost finanțat de tata.  Nu știu dacă a fost o afacere de succes, dar oricum în scurt timp rușii au ocupat Cernăuțiul și toate afacerile particulare au fost ori naționalizate, ori pur și simplu închise.

După opt ani de școală Isyu a intrat ucenic la un librar.  Era captivat de idealurile comuniste și a luat parte la câteva demonstrații de protest.  Când a venit poliția, s-a ajuns la o încăierare și Isyu a lovit un polițist.  Imediat și-a dat seama ce prostie făcuse.  Îmi amintesc cum a venit la noi și i-a povestit tatei toată tărășenia.  Dacă l-ar fi prins, ar fi ajuns la închisoare.  Cu ajutorul tatei a obținut un pașaport, a plecat în Palestina și s-a stabilit la Haifa.  A mai scris acasă în 1940, dar în timpul războiului orice comunicare a devenit imposibilă.

Isyu sau Șlomo Druckmann, cum era cunoscut în Palestina, s-a căsătorit cu Yaffa Farber, o imigrantă din Polonia și în 1940 s-a născut fiica lor Ruti.  Cu mulți ani mai târziu am aflat că Isyu a murit de apendicită în 1943, așa că fetița aproape că nu și-a cunoscut tatăl.  Ruti a devenit avocată și s-a măritat cu un medic orelist, Yaakov Sade.  Ei stau la Ramat Hasharon și au patru copii: Yoav (din prima căsnicie a lui Yaakov), Ayelet, Nadav și Ron și șase nepoți.

Cu al doilea soț Helena a avut o fiică foarte frumoasă pe nume Rizzi.  Încă din liceu Rizzi s-a îndrăgostit de Baruch Schaier, proprietarul unei mici prăvălii din cartier.  Rizzi a lăsat școala și s-a măritat.  Zestre nu avea, dar Baruch a luat-o și așa. Pe fiul lor l-au numit Zvi, după străbunicul Herș Zwecker.  [Zvi în ebraică = Herș în idiș = cerb.]  În al Doilea Război Mondial, Baruch a luptat în armata română.  În vara lui 1941 a căzut prizonier la ruși, ca și mulți alți tineri din Cernăuți.  Nici unul dintre ei nu s-a întors.  Rizzi a avut aceeași soartă ca mama ei: a rămas văduvă de război cu un copil mic și s-a întors la părinți.

În toamna anului 1941 familia a fost deportată în Transnistria, într-un sat de lângă râul Bug.  Toți au supraviețuit cu ajutorul tatei, care le-a trimis bani.  După război au stat la Dorohoi.  Rizzi s-a căsătorit cu Chaim Weschler care era frizer și cu mult mai în vârstă ca ea.

În 1951 au plecat cu toții în Israel.  Acolo au aflat că Isyu murise și văduva se recăsătorise.  Ruti își mai amintește cum a întâlnit-o pe bunica ei, Helena, dar cele două nu aveau o limbă comună și nu se puteau înțelege.  După o vreme Rizzi a rămas din nou văduvă.  Cel de-al treilea soț, Yaakov Modrichamin, era de origine poloneză și lucra la uzina metalurgică Soltam din Yokneam.  Rizzi a murit în 1971 la Yokneam.  Zvi a devenit învățător și s-a însurat cu Frieda, care e tot învățătoare.  Ei stau la Haifa și au trei copii: Hila, (numită după srăbunica ei, Helena) și gemenii Baruch și Rivka (numiți după bunicii lor, Baruch și Rizzi).  Zvi și Frieda au 12 nepoți.

 

Mătușa Suzanna

Mătușa Suzanna era cea mai tânără dintre surorile tatei.  Era atât de guralivă, încât o porecliseră „Geletke” – avea o poveste despre o găleată, pe care o repeta la nesfârșit.  Prin 1913 sau 1914 s-a măritat cu unchiul Eibschütz și s-a mutat la Viena.  Unchiul era negustor, mai târziu a lucrat pentru comunitatea evreiască din Viena.  Au avut două fete, Martha și Edith.  Mătușa Suzanna a murit de diabet prin anii 1930, iar unchiul s-a recăsătorit.  Fetele nu s-au înțeles de loc cu mama vitregă, așa că până la urmă unchiul a divorțat și a stat mai departe cu cele două fete.  După Anschluss, unchiul Eibschütz a reușit să-și trimită fetele în Olanda, cu un Kindertransport.  În Olanda au făcut Hachshara, un curs de pregătire pentru a emigra în Palestina.  Când nemții au invadat Olanda, amândouă au fost trimise într-un lagăr de concentrare.  Norocul lui Martha a fost că la Hachshara a învățat să fie bucătăreasă, așa că a fost trimisă să lucreze în bucătăria lagărului.  În felul acesta n-a murit de foame, ba a mai ajutat-o și pe soră-sa.  Amândouă au supraviețuit.  La un moment dat a avut loc un schimb de prizonieri: templierii germani din Palestina au fost repatriați în schimbul unor prizonieri evrei.  Martha a fost printre ei.  A stat la Haifa, unde a devenit moașă.  Mai târziu s-a mutat la New York, unde mai avea un unchi.  După război Edith a plecat în Anglia și s-a măritat cu un soldat American.  Până la urmă cele două surori s-au regăsit la New York.

Din când în când Martha obișnuia să-mi dea telefon din New York.  Cu toate că era cu câțiva ani mai în vârstă ca mine, era plină de energie și tot atât de guralivă ca maică-sa.  Mi-a povestit că Edith a murit, lăsând în urmă o fiică măritată.  De mult nu mai am vești de la Martha.  O fi murit, dar pentru că trăia singură, n-am pe cine să întreb.

Tatăl meu Moses ben Zion

Tatăl meu s-a născut în 1896 în satul Hlinița.  Din toată familia era singurul fiu care a supraviețuit.  În primii ani de viață a fost foarte bolnav, a avut septicemie și puroi la umăr.  A fost operat de mai multe ori și a rămas cu un braț mai scurt ca celălalt.  A fost un miracol că a rămas în viață.  Fiind bolnav, i-au schimbat numle în Alter [moșneag], dar toată lumea îi spunea Otto.

În sat l-au trimis la cheder [școala religioasă] de la o vârstă fragedă.  Acolo a învățat ebraica, dar și germana și aritmetica.  Mama lui a insistat ca el să primească o educație bună, chiar dacă familia trebuia să facă sacrificii pentru aceasta.  La zece ani a plecat la Suceava și a învățat la cea mai bună școală din oraș, Liceul Ștefan cel Mare.  În ultimul an de liceu s-a mutat la Viena, la sora lui, Suzanna. Înainte de bacalaureat Otto s-a întors acasă… ca să le ceară părinților săi să se căsătorească!  Încă din Evul Mediu, numai primul fiu al familiilor evreiești avea dreptul să se însoare în mod legal.  De aceea mulți evrei se mulțumeau doar cu o cununie religioasă.  Deci Otto era „nelegitim” și purta numele de familie al mamei: Birnbaum.  Ca să aibă în sfârșit acte în regulă, a mers cu părinții la primărie, unde aceștia au făcut cununia civilă după atâția ani.

Apoi s-a înscris la Universitatea din Viena și a început să studieze germana și limbile clasice: latina și greaca.  Dar foarte repede și-a dat seama că un evreu cu o licență în litere, în Austria din Primul Război Mondial, ar fi rămas muritor de foame. Așa că după doi ani s-a transferat la medicină.  Îi plăcea să spună: “Ich bin verheiratet mit der Medizin aber meine heimliche Geliebte ist die Literatur.” [Sunt însurat cu medicina, dar amanta mea secretă e literatura.]  De-a lungul anilor a scris mai multe piese de teatru, dar toate s-au pierdut, au rămas numai „Amintirile din copilărie”.

Tata şi-a luat licenţa în 1923.  Și-a început studiile ca cetățean austriac, Bucovina fiind o provincie austriacă.  Când a absolvit, Imperiul Austriac nu mai exista și Bucovina făcea parte din România.  Devenise student într-o țară străină, iar pentru a practica medicina în România avea nevoie de o autentificare a diplomei.

Având de-acum o profesie, Otto a hotărât că era timpul să se însoare.  Un shadchan [mijlocitor matrimonial] i-a propus ca mireasă pe Jeanette Harnik.  El a scris familiei și s-au înțeles că va veni s-o cunoască.  Exista gară la Seletin, dar singurul tren ajungea noaptea târziu.  În drum spre casa mamei, tata a luat-o pe o scurtătură și a căzut într-o groapă.  Noroc că nu și-a rupt nimic, dar a rămas acolo toată noaptea.  Abia în zori a reușit să iasă din groapă și să ajungă la casa miresei.  Cum o fi arătat în dimineața aceea nu e greu de imaginat!  Totuși mama l-a acceptat. Nunta a avut loc la Rădăuți.  După nuntă, tata s-a întors la Viena ca să-și termine specializarea.  A lucrat cu prof. Finger in dermatologie.

Prima lui slujbă a fost la un dispensar la Hotin, la vreo 50 km spre est de Cernăuți, pe Nistru. Locuitorii, fie ei creștini sau evrei, erau foarte săraci și condițiile de trai erau atât de primitive încât mama a refuzat să-și urmeze soțul la Hotin.  De fapt era și de așteptat – până nu de mult Cernăuți și Seletin făcuseră parte din Imperiul Austriac, dar Hotin aparținuse de Rusia.

La dispensar, tata era ajutat de un felcer local.  Într-o zi, când felcerul s-a îmbolnăvit, tata l-a vizitat acasă și i-a luat pulsul.  „Doctore, pe cine vrei să înșeli?  Doar știm amândoi că nu există puls!”  Educația medicală a felcerului arată cât de înapoiat era locul.  N-a trecut mult și tata și-a părăsit postul, s-a mutat la Cernăuți și și-a deschis un cabinet de boli dermato-venerice.

(va urma)

(traducere din limba germană, de Hava Oren)