Două zile după eșecul încercării de lovitură de stat din Turcia, încep să se mai limpezească apele, deși rămân încă multe semne de întrebare la care se așteaptă răspunsuri. În primul rând, potrivit datelor cunoscute de-acum, chiar dacă Erdogan a afirmat că a fost vorba doar de un grup mic de militari, în jur de 3000 din armata care cuprinde 600.000 de oameni, printre participanți se aflau comandanți de rang înalt din armată și din forțele de securitate, ei dispuneau de arme și aveau un plan pus la punct. Obiectivul urmărit era răsturnarea regimului Erdogan inclusiv capturarea președintelui și înlocuirea regimului. Complotiștii mizau pe sprijinul poprului, care decenii de-a rândul vedea în armată garantul laicității împotriva islamismului. Numai că, între timp, lucrurile s-au schimbat. În pofida regimului autoritar și de multe ori antidemocratic al lui Erdogan, odată cu răspândirea masivă a islamismului radical în lume, o parte a turcilor a devenit adepta acestui curent și nu mai este atrasă de ideile seculare. În plus, sub regimul Erdogan, dezvoltarea economică a Turciei a fost fără precedent și turcii, mai ales cei din mediul urban, trăiesc mult mai bine decât în trecut. Măsurile dure anti-PKK (Partidul Muncitoresc Kurd), acuzat de organizarea unor atentate teroriste, sunt de asemenea pe placul unei părți a populației care, trebuie să recunoaștem, este mai puțin interesată de respectarea principiilor democratice. Deși în ultimii ani a existat o mișcare de opoziție, ea nu a căpătat dimensiuni care să încline balanța spre partea ei, de aceea, în pofida scandalului de corupție în care a fost implicată familia președintelui, Erdogan a reușit să câștige alegerile prezidențiale. Se pare că de aceste elemente nu au ținut seama autorii loviturii de stat.

Ce fel de regim ar fi instalat ei în Turcia? Nu se știe deocamdată. Nu este o certitudine că ar fi întărit democrația. Dacă este adevărată ipoteza că ei făceau parte din așa zisele ”structuri paralele” despre care vorbește Erdogan, compuse din simpatizanții imamului Fetullah Gülen, lucrurile nu s-ar fi schimbat prea mult: un regim islamic s-ar fi schimbat cu un alt regim islamic, poate chiar mai dur decât cel actual. Să nu uităm că până în 2013 Erdogan și Gülen au fost „tovarăși de luptă” și s-au despărțit deoarece Erdogan se temea că va fi îndepărtat de la putere. Analiștii afirmă că 10 la sută din populație simpatizează cu mișcarea lui Gülen, o mișcare cu un extins caracter social. Poate merită să amintim că Hamas a câștigat alegerile din Gaza tocmai datorită acestui fapt.

Gülen a respins orice implicare în lovitura de stat. Într-un fel probabil are dreptate. Concret nu avea capacitatea și mijloacele să o facă. Dar nu se poate exclude ipoteza ca autorii loviturii de stat să fie simpatizanții lui. Oricum erau ca și Gülen anti-Erdogan.

Există însă și o altă ipoteză, destul de plauzibilă, mai ales acum când vedem consecințele eșecului loviturii de stat. Este posibil ca grupul să fi fost victima unei provocări. Provocare ce și-a atins scopul. Erdogan și-a întărit regimul autoritar și, prin arestări masive, nu numai ale militarilor ci și ale sutelor de judecători sau ale unor membri ai Curții constituționale, de asemenea simpatizanți ai lui Gülen, a  „curățit” justiția de opozanții lui  și s-a răzbunat pe cei care au dezvăluit implicarea lui în afaceri de corupție .

Situația s-a schimbat și în ceea ce privește poziția Occidentului. În primă instanță, UE, SUA și multe alte state, inclusiv Israelul și România, și-au manifestat sprijinul față de Erdogan și instituțiile democratice (atâtea câte funcționează) din Turcia, ținând cont mai ales de faptul că țara este un important aliat în NATO, o putere regională de care depinde în mare măsură stabilitatea în zona Mării Mediterane, Orientului Mijlociu și chiar  cea a Mării Negre, nemaivorbind de problema refugiaților. Dar primele măsuri de represiune luate de președintele turc, mai ales eventualitatea revenirii la pedeapsa cu moartea, au stârnit de acum alte reacții. Erdogan a fost atenționat dur în ce privește necesitatea respectării drepturilor și libertăților democratice, altfel riscă o izolare față de comunitatea internațională.

Nu știu dacă Erdogan s-a speriat de aceste amenințări. Guvernul  turc  a avut o atitudine de-a dreptul belicoasă față de Statele Unite, cerând extrădarea lui Gülen. Dacă nu, SUA vor fi considerate dușmane ale Turciei, a declarat premierul turc Binali Yildirim. Turcia se va considera în război cu orice țară care îl va ajuta pe Fethullah Gülen, a avertizat el. Interesul Statelor Unite legat de Turcia este participarea acestei țări în războiul anti-ISIS. Nu este o problemă atât de simplă pe cât s-ar părea la o primă privire. Nici Turciei nu-I plac atentatele teroriste. Dar una dintre forțele cele mai eficiente în acest război sunt formațiunile peshmerga, de origine kurdă, ori pentru Ankara, kurzii sunt un fel de pelerină roșie ca cea pe care matadorii o folosesc când vor să stârnească taurii. Pe de altă parte, așa cum am mai amintit, Turcia joacă un rol cheie în  problema refugiaților. La ora actuală, ea s-a angajat (evident nu gratis) să încerce să rețină mai  multe milioane de refugiați în taberele organizate pe teritoriul ei. Este cel mai bun instrument de șantaj împotriva Europei. Condamnarea Turciei de către UE din cauza măsurilor antidemicratice pe care le iau împotriva complotiștilor, ar putea fi un motiv de a denunța înțelegerea în problema refugiaților iar un nou flux de refugiați ar putea da peste cap stabilitatea europeană, ar putea stimula și alte state, în afara Marii Britanii, să se gândească la un exit.

Zilele viitoare ne vor oferi răspunsuri la multe dintre problemele apărute în urma evenimentelor din Turcia.

Eva Galambos