Plăcerea de a-ţi plăti datoriile…

Titlul de mai sus pare un fals deplin. Datoria nu se poate transforma niciodată în plăcere, vor spune cei în spatele cărora se află o experienţă de viaţă plină de învăţăminte şi lecţii bine învăţate.

Dar dacă aşa stau lucrurile, cum se poate explica expresia “o datorie de onoare”?

În ce categorie se încadrează acea situaţie în care sentimente de prietenie, respect, admiraţie, te fac să-ţi creezi singur obligaţii, pe care să le consideri uşor şi plăcut de îndeplinit, şi să ajungi să accepţi că unele datorii se plătesc cu voiciune, cu elan şi cu satisfacţie.

Deci să mă explic.

Baabel împlineşte patru ani. De fapt vlăstarul nu e deloc un copilaş, ci dacă socotim că revista apare cel puţin de 20-25 ori pe an, atunci se poate vorbi nu de un ţânc, ci de un adevărat adult tânăr.

Şi de ziua lui (sau a ei) se simte nevoia, chiar datoria, de a-i face un cadou. Iar cadoul la care el/ea se aşteaptă e încă un text, încă un eseu, încă un comentariu, încă o poveste.

Iar eu consider că a îndeplini această aşa zisă datorie e de fapt o adevărată plăcere, pentru că altfel nimeni nu s-ar aşeza la masa de lucru, ar lăsa deoparte orice altă activitate doar pentru a dezvolta un subiect care i se pare, cu semn de întrebare, interesant pentru cititorii electronici ai aceste superbe publicaţii.

Bun, şi acum la treabă.

Cred că nimeni nu pune la îndoială faptul că pentru a scrie ceva cât de cât original ai nevoie de inspiraţie. Şi după cum se ştie inspiraţia nu vine la comandă, ci dacă apare, totul devine o supriză de moment, o sclipire, o scânteie care poate aprinde cu uşurinţă focul scrisului.

Uite, asta e problema. Adică de câteva zile mă chinui să mă inspir, şi ….nimic!

Asta până în urmă cu numai câteva ore.

Postul de radio favorit anunţa de dimineaţă că de când Marea Britanie a hotărît să divorţeze de Europa, se aud din ce în ce mai multe voci care pretind că aceasta este o bună ocazie pentru bătrânul continent de a se despărţi odată pentru totdeauna de….limba engleză. Motivul? Fără Albion (mă trecuse gândul să-i rostesc numele complet, adăugând adjectivul de rigoare, dar m-am reţinut în ultimul moment), deci fără el, nu mai există nicio ţară în Europa care să posede ca limbă oficială engleza, aşa că cine mai are nevoie de ea, când avem la îndemână mult iubita franceză şi prea bine cunoscută limbă germană?!

Deci iată subiectul pe care doresc să-ldezvolt.

Şi nu întâmplător o fac pentru Baabel, pentru că fără limbă  nu poţi vorbi de nici o iniţiativă literară .

Deci, hai să dezvoltăm un pic noţiunea de limbă universală.

Nu am de gând să mă întind prea mult încercând să punctez istoria acestui subiect.

Şi n-am idee ce era înainte de latină. Ba de fapt ştiu: se pare că limba greacă a apărut şi s-a dezvoltat înaintea latinei, dar nu ştiu cât de simţită a fost influenţa ei în rândurile populaţiei europene şi în ce măsură ea fusese vreodată lingua franca pe acest continent.

Ceea ce ştiu e că limba greacă a avut o puternică influenţă în Israelul dinaintea distrugerii Templului de câtre romani şi că anumite cuvinte de origine greacă au pătruns şi au rămas în limba ebraică până în ziua de azi.

Dar în privinţa latinei nu există nici o îndoială. Odată apărută pe teritoriul Italiei de azi, în acea regiune numită Latium, populată de tribul Latini, existent încă dinaintea războiului troian, latina a devenit nu numai o limbă care a dat naştere unor “fiice” mai mult sau mai puţin asemănătoare cu limba originală, dar timp de secole a devenit unicul mijloc de comunicaţie pentru o întreagă pleiadă de intelectuali, servitori ai bisericii, diplomaţi şi politicieni. Latina a devenit o limbă uzuală şi în ţările ce nu aveau nimic în comun cu lumea romană de odinioară, cum ar fi sfera germană sau slavă.

Până în ziua de azi latina se învaţă în unele şcoli, multe rugăciuni în biserica catolică folosesc latina, şi mulţi intelectuali încă uilizează expresii în această limbă în care s-au scris tomuri de mare importanţă.

Dar locul ei a fost luat, treptat de franceză.

Da, de franceză şi nu de germană (despre această limbă am ceva de spus mai spre sfârşit) şi nu de spaniolă, o limbă vorbită de un continent întreg, adică de mai bine de o jumătate de miliard de oameni.

Franceza, cred eu, a devenit o limbă internaţională în primul rând datorită faptului că ea a fost larg folosită în lumea diplomatică. Dar o succintă privire asupra mapamondului vă arăta în mod clar cât de întinsă este această lume francofonă, în care franceza a devenit instrumentul de comunicare internaţională nu numai pentru că un Voltaire, sau un Molière sau un Balzac au scris în această limbă, dar şi pentru că Franţa a fost un imperiu outre mer, adică a avut colonii peste tot.

Inutil a aminti aici importanţa limbii franceze în ţările aparţinând gintei latine. Oare prietenii şi cunoscuţii mei îşi mai amintesc că fără franceză nu puteai lua parte, în România chiar comunistă, la o discuţie elevată, adică nu puteai face faţă unei situaţii în care se enunţau expresii ce trebuiau înţelese, dacă vroiai să faci parte din cercul respectiv ?!

Şi apoi a izbucnit cel de al doilea război mondial şi la sfârşitul măcelului  a avut loc un fenomen care se poate explica nu numai prin prezenţa trupelor americane (atenţie! Vorbim de trupe americane şi nu engleze) pe continentul european, dar şi de invazia culturală şi artistică a valorilor aduse din Lumea Nouă.

Dar mai era ceva, ceva care nu vedea cu ochiul liber, ci doar se simţea, ceva care a aterizat în Europa împreună cu armata Unchiului Sam: dolarul.

Cred că cititorii vor fi de acord cu ideea că America a câştigat şi cucerit Europa în primul rând prin inundaţia bancnotelor ce poartă imaginea diverşilor preşedinţi ai Statelor Unite.

Dar nu numai….

Deoarece concomitent lumina nu mai venea din interiorul bătrânului continent, ci de undeva de departe. Dar această lumină era foarte puternică şi ea, în mod paradoxal sau nu, arunca un imens con de umbră asupra celorlalte limbi aşa-zise internaţionale.

Puternica influenţă a limbii venite de peste Ocean nu a putut fi contracarată de limba rusă, oricât au încercat domnitorii comunişti s-o introducă în ţările blocului sovietic.

Şi ce nu s-a încercat în această direcţie timp de aproape o jumătate de secol?!

Căci realitatea se reînfiripă complet altfel.

Treptat, am început să citim din ce în ce mai multă engleză şi să învăţăm engleză şi să cităm din engleză şi să folosim expresii englezeşti, dar mai ales să ne adresăm unul altuia în limba lui Shakespeare.

De fapt nu în limba lui, ci în cea a lui Walt Whitman şi Mark Twain şi Roosvelt şi Philip Roth şi Saul Bellow şi Bob Dylan şi Martin Luther King. Şi a multor altora….

Treptat, dar în mod definitiv, în meseria mea, nu mai erai citat decât dacă-ţi publicai studiile într-o revistă de limbă engleză.

Unul din cei mai cunoscuţi cercetători din domeniul meu, de origine italiană, avu curajul să se exprime într-o conferinţă sub forma cea mai directă privitor la folosirea acestei limbi, adevărata lingua franca a ultimilor 70 ani. De pe podiumul unui prestigios congres internaţional el enunţă fraza care spune totul: “dragi colegi, vă propun să ne adresăm unul altuia şi să corespondăm unul cu altul şi să ne înţelegem unul cu altul folosind noua limbă internaţională, engleza stâlcită!!!

Câtă dreptate avea! Pentru că în ziua de azi cu toţii vorbim engleza, dar fiecare din noi, din cei a căror limbă maternă e alta, vorbeşte engleza “lui”, folosind gramatica “lui”, sintaxa “lui” şi fâcând – în scris – în medie o greşeală la fiecare două cuvinte.

Şi uite aşa am ajuns în situaţia în care limba folosită în mod curent şi continuu, peste tot deci şi în Uniunea Europeană să fie, nu, nu engleza ci americana!!!

Acesta e adevărul pur: noi folosim limba cea venită din America care, e drept, are foarte multe puncte comune cu engleza, dar nu e exact limba engleză.

Cum spunea un cunoscut intelectual american: ceea ce desparte Anglia de Statele Unite e limba comună!!

Acum să ne întoarcem la ameninţarea emanată de unii din reprezentanţii ţărilor europene afliate la Piaţa Comună.

Nu, stimaţi domni şi stimate doamne, noi (şi nici voi!) nu folosim engleza pentru că ea provine din Anglia, ci am încoronat-o ca  universală pentru că am fost şi suntem şi încă rămânem sub influenţa limbii venite de peste Oceanul cel mare.

Şi asta graţie faptului că mult după descoperirea lui Columb, America a devenit o colonie engleză şi că Statele Unite au cumpărat de la francezi Louisiana si au transformat tot continentul nord-american într-unul în care limba oficială e engleza.

Nu Anglia e de “vină” că folosim engleza cu fiecare ocazie şi nu Anglia va fi pedepsită în cazul în care cineva ar reuşi, prin absurd, să suprime utilizarea acestei limbi în mai toate ocaziile, oficiale şi neoficiale.

Pe scurt, Anglia nu are nimic în comun cu engleza pe care o vorbim şi o scriem noi şi copiii noştri (şi chiar nepoţii noştri) şi de aceea nu există nici o şansă ca limba aceasta să fie înlocuită cu un alt idiom.

Să fim cu toţii liniştiţi, iar Baabel să continue să apară în limba română, aşa cum îi stă bine unei publicaţii care apare în România.

Şi în încheiere o scurtă glumă care, cred eu, semnifică mai mult decât orice peroraţie, originea folosirii în ziua de azi a limbii engleze în modul cel mai universal posibil.

La un congres ştiinţific, în pauza de cafea, un participant francez se plângea de faptul că limba folosită în prezentări şi discuţii era engleza şi nu franceza, cea mai veche limbă internaţională a continentului european, zicea el.

Iată replica oferită de un american prezent la discuţie:

“Domnul meu, iată cine se află aici, în jurul mesei la care ne beam cafeaua: un american, un englez, un sud african, un australian şi chiar şi un neozeelandez.

Te asigur că fără ei, dumneata acum ai fi vorbit la congresul acesta ….nemţeşte!!!”

 

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Gabriel Farkas commented on July 8, 2016 Reply

    As adauga cateva observatii la acest excelent articol.

    Ca imigrant in SUA pot sa atest importanta limbii latine. Cei cinci (?) ani de latina la Scoala Medie Nr. 3 din Cluj m-au ajutat foarte mult la insusire limbii engleze, si de multe ori eu am fost cel, care a fost intrebat de americani nascuti: cum se scrie un cuvant sau altul.

    As adauga la idea cuceririi Europei de catre Statel Unite prezentata in articol si pe cei 183.588 soldati americani ucisi pe frontul european in timpul celui de-al doile razboi mondial.

    Si in fine o corectie: nu tot continentul nord-american are ca limba oficiala limba engleza. In Quebec limba oficial este cea franceza si pot sa va spun din experienta proprie ca sunt locuri in Quebec unde e greu sa te descurci fara franceza (mai ales datorita faptului ca unii nu vor sa vorbeasca englezeste). Si inca un lucru: desi limba engleza este limba oficiala de facto in SUA, nu exista vre-o lege care legifereaza acest lucru. De fapt in Oregon, de exemplu, majoritatea formularelor oficiale sunt tiparite in limbi multiple (eu am vazut unele in engleza, spaniola, rusa si chineza).

    • gabriel ben meron commented on July 23, 2016 Reply

      Dragul meu,
      In Quebeq nu te poti uneori descurca….cu franceza vorbita de ei, care (mi se spune) e deprin secolul 17..
      Iar eu in articolul meu ma refeream la limba vorbita de noi toti, fara sa lovesc in importanta latinei, pe care eu nu am invatat-o in scoala!!
      GG

  • Andrea Ghiţă commented on July 7, 2016 Reply

    O temă interesantă. Mi-ar fi plăcut ca această lingua franca să fi rănmas latina cea elegantă sau esperanto. Dar, după cum ştiţi, toţi vorbim engleza-stâlcită şi habar nu avem de celelalte două!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *