Îl ţin minte pe Tata făcându-şi exerciţiile fizice de dimineaţă în holul apartamentului, îmbrăcat în costum de gimnastică, în timp ce noi – ceilalţi membri ai familiei – alergam contra-cronometru, între baie şi bucătărie, traversând holul în ziga-zag, pentru a ţâşni apoi pe uşă către birou, şcoală sau facultate. Tata, imperturbabil, îşi ridica halterele, sărea coarda, îşi făcea exerciţiile de respiraţie, zi de zi, la aceeaşi oră, pentru că apoi pleca şi el la facultate unde nu mai era şef de catedră, dar rămăsese profesor consultant şi îndruma doctoranzi, bucurându-se de respect, chiar dacă era deja pensionar. Iată-mă acum îndeplinind acelaşi ritual (fără haltere şi puţin mai superficial) în debutul zilelor aproape la fel de aglomerate ca atunci când „eram activă”, pentru că (Slavă Domnului!) şi eu am rămas „în activitate”.

Cu câţiva ani în urmă, într-un articol întitulat „Jocul de-a pensionarea” http://acum.tv/articol/41907/ , dădeam glas „şocului” de a fi ajuns la vârsta la care computerul mă scotea din cărţi şi mă trimitea – din fericire, nu fără drept de apel, – pe tărâmul pensionării care, privit de aproape, era mult mai descurajant decât din perspectiva unui angajat mai tânăr, obosit şi strivit de volumul de muncă.

Prima oară m-am confruntat cu „logica cronologică”, în vara lui 1999, la prima restructurare din televiziunea publică. Atunci, studiind lista celor trecuţi de pe un post cu contract pe perioadă nedeterminată, pe unul cu perioadă determinată (de un an), nu am reuşit să găsesc niciun criteriu de încadrare în vreo ierarhie valorică profesională sau de altă natură, dar – graţie backgroundului de informatician – am descoperit aproape instantaneu cheia alcătuirii ei: data naşterii! Deci singurul criteriu de decelare între „apt” şi „inapt” era cel cronologic ca şi cum, trecând pragul unei anumite vârste, ţi-ai fi pierdut brusc toate abilităţile care te calificau să exerciţi o profesiune.

Retragerea din activitate – după cum stipulează şi legea – este un drept care ţi se cuvine după îndeplinirea unui stagiu de cotizare care te îndreptăţeşte să părăseşti un loc de muncă istovitor, pentru a te odihni şi a beneficia de o pensie. Pe de altă parte, dacă tarele vârstei îţi reduc randamentul, e corect faţă de societate – ca în cazul oricărei alte incompetenţe – să te retragi ca să nu împiedici bunul mers al muncii. Desigur totul se desfăşoară în condiţii mult mai complexe decât cele expuse de mine, existând o mulţime de parametri sociali şi economici care influenţează rămânerea (sau nu) în activitate după îndeplinirea fatidicei vârste de pensionare.

Dar ce-mi veni în acest miez de vară să readuc în discuţie acest subiect? Să fi fost scârţâitul oaselor sub efortul exerciţiilor fizice sau groaza de vacarmul celor patru zile de Untold care se vor năpusti peste Clujul meu iubit (în care mă regăsesc tot mai puţin) începând chiar de azi?! Adică nu mai sunt chiar atât de sprintenă nici la trup şi nici la concepţii (ca să nu spun minte:))) şi atunci gândul mă duce la tinereţea fără bătrâneţe care nu s-a dovedit nici pe departe atât de ofertantă precum îi suna numele. Bătrâneţea fără tinereţe nici nu poate intra în discuţie (nici n-a adus-o nimeni!!!) pentru că – filozofez eu la computer, în costum de gimnastică – cele două sunt componentele unui binom şi nu pot fi separate. Dacă e adevărat că  „ne îmbolnăvim de moarte” în ziua în care ne naştem, la fel de adevărat este că tinereţea rămâne mereu în găoacea sufletului nostru.  Totul este să găsim calea de a ne păstra condiţia fizică şi, mai ales, cea mentală, pentru a împăca tinereţea şi bătrâneţea din noi. Şi, neuitând că am fost tineri şi dornici de acţiune şi afirmare, să ne îngrijim să extindem acest echilibru în organismul societăţii, combinând înţelepciunea bătrânilor, cu viziunea novatoare şi dinamismul tinerilor care – uneori – „îmbătrânesc” aşteptându-şi locul de unde ar putea acţiona eficient, cu spiritul înnoitor şi elanul vârstei lor. Un loc pe care, deocamdată, îl ocupăm …noi. Exemplul Tatii (şi nu numai) mi-a dovedit că trecerea într-o poziţie nouă, cea  de sfetnic, de (profesor) consultant, poate aduce după sine provocări, satisfacţii şi un plus de respect. Totul este să avem curajul de a face acest pas.

Andrea Ghiţă