Europa împarte Ţara Sfântă

Câteva din acordurile care precedat anul 1967

Dezmembrarea fostului Imperiu Otoman după Primul Război Mondial a revenit în actualitate odată cu recentele ostilităţi din Siria şi Irak şi problema modificării actualelor graniţe din Orientul Mijlociu.  Rândurile care urmează încearcă să prezinte în mod succint câteva aspecte privind spinoasa problemă.

1916: Acordul Sykes-Picot a fost o înţelegere secretă între guvernele Marii Britanii şi Franţei, cu avizul Rusiei, care a definit sferele acestora de influenţă şi control în Orientul Mijlociu, după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Războiul Mondial.  Termenii au fost negociaţi de diplomatul francez François Georges-Picot şi britanicul Sir Mark Sykes.  În ciuda protestelor furioase ale naţionaliştilor arabi, “Siria Mare” aflată iniţial sub Otomani, a fost împărţită în patru părţi – Palestina, Trans-Iordania, Liban şi Siria.  Britanicii au luat primele două, francezii pe celelalte.  Acest acord a fost pe deplin dezvăluit mult mai târziu.

Sionismul a fost discutat în Cabinetul Britanic imediat după începerea războiului cu Imperiul Otoman.  Lloyd George l-a asigurat pe Herbert Samuel că “este foarte dornic de a vedea un stat evreiesc stabilit în Palestina”.  Herbert Samuel a prezentat ministrului de externe, Edward Grey, aspiraţiile sioniste pentru stabilirea unui stat evreiesc în Palestina.  Planul prezentat de către Samuel sub forma unui memorandum i-a fost înmânat şi lui Mark Sykes, care a crezut că este prudent “să se angajeze în memorie” şi să distrugă documentul.

1917: Declaraţia Balfour.  Redăm în continuare documentul britanic, care unii îl consideră actul de naştere al Statului Israel:

Biroul de Externe, 2 noiembrie 1917

Dragul meu Lord Rothschild,

Am deosebita plăcere de a-ţi înmâna în numele Guvernului Majestăţii Sale următoarea declaraţie de simpatie cu aspiraţiile evreilor sionişti, care a fost supusă şi aprobată de Cabinet:

“Guvernul majestăţii Sale priveşte cu favoare stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi-i va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente în Palestina sau drepturile şi status-ul politic obţinut de evrei în alte ţări.”

Îţi voi fi recunoscător dacă vei aduce această declaraţie la cunoştinţa Federaţiei Sioniste.

Al dumneavoastră

A.W. James Balfour

Documentul amintit prezintă câteva elemente bizare.  Lordul Rothschild, căruia i-a fost adresată scrisoarea, nu deţinea nici o poziţie oficială în acel moment.  Limbajul este deliberat ambiguu, ca urmare a nenumăratelor reformulări din conferinţele de elaborare, când sensul şi alegerea fiecărui cuvânt au fost îndelung dezbătute.  De exemplu, ce trebuie înţeles prin noţiunea de “cămin naţional”?  O comunitate, o aşezare, un stat sau altceva?  Sau fraza “priveşte cu favoare” reprezintă o obligaţie a guvernului Majestăţii Sale?  Până şi “Palestina” din acel timp nu constituia o unitate definită prin graniţe.  Înainte de publicare declaraţia Balfour a fost aprobată de preşedintele Americii, Wilson, iar mai târziu de Franţa şi Italia.

1919: Acordul Faisal–Weizmann. Emirul Faisal (rege al Regatului Arab din Siria şi al Regatului Irak) şi Chaim Weizmann (ulterior preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste), în cadrul  Conferinţei de Pace de la Paris, au semnat un acord care exprimă hotărârea celor două părţi de a aplica “Declaraţia Balfour”. Acordul a fost un contract de scurtă durată pentru o coperare evreo-arabă în scopul dezvoltării unei patrii evreieşti în Palestina şi separat a unui stat pentru naţiunea arabă într-o mare parte din Orientul Mijlociu.

1922: Mandatul britanic pentru Palestina a fost o împuternicire dată Marii Britanii de către Liga Naţiunilor pentru  administrarea Palestinei. Principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară va fi responsabilă pentru punerea în practică a Declaraţiei Balfour din 1917, prin care britanicii se angajaseră să susţină fondarea în Palestina a unui cămin naţional pentru evrei.  Puterile aliate se angajaseră să se îngrijească de apărarea drepturilor civile şi religioase atât a comunităţilor evreieşti cât şi a celor neevreiesti din Palestina.  Regatul Unit, cu consimţământul Ligii Naţiunilor, a împărţit teritoriul aflat sub mandat în două arii administrative: Palestina, sub control britanic nemijlocit şi Transiordania, sub conducerea familiei Hashemite, cu o anumită autonomie.  Prin această împărţire teritoriul Transiordaniei a fost exclus de britanici din zona în care urma să fie creat „Căminul naţional evreiesc”.

1922: Cartea albă a lui Churchill a clarificat modul în care Marea Britanie a privit Declaraţia Balfour.  Acest document a exprimat intenţia britanică de a ajuta stabilirea unui cămin naţional pentru poporul evreu în Palestina, dar nu în toată Palestina!

1937: Comisia Regală Peel a investigat cauzele de violenţă şi ciocnirile între arabi şi evrei care au izbucnit în 1936 în Mandatul britanic pentru Palestina.

Comisia a propus:

  1. Un mandat britanic permanent pentru zona Ierusalimului şi un “coridor” până la coasta mediteraneană, la Jaffa.
  2. Transferul populaţiilor arabe şi evreieşti, repartizate între un stat arab şi evreiesc. Partea evreiască ar fi primit nordul țării, adică Valea Israel şi Galileea, precum şi partea apuseană a centrului, între muntele Carmel și Beer Tuvia. Statul arab, legat de Transiordania, ar fi primit sudul țării, adică deşertul Negev şi partea răsăriteană a centrului, adică Iudeea și Samaria. Comisia a recomandat un transfer de terenuri şi pe cât posibil, un schimb de populaţie care ar fi implicat transferul a până la 225.000 de arabi şi 1.250 de evrei.

Liderii arabi au respins categoric principiul de a atribui evreilor orice teritoriu.  Comitetului Superior Arab, convocat la Conferinţa de la Bloudan în Siria, a respins în întregime atât partiţia şi stabilirea unui stat evreiesc în Palestina.

Opinia evreiescă rămas divizată.  Congresul Sionist de la Zürich (august 1937) a anunţat că “planul de partiţie propus de Comisiea Peel nu este de natură de a fi acceptat.  Cei doi lideri evrei principali, Chaim Weizmann şi Ben-Gurion au convins Congresul Sionist să aprobe recomandările Comisiei Peel ca pe o bază pentru negocieri.

Ben-Gurion a scris: “Transferul arabilor din văile din statul evreu ar putea să ne dea ceace nu am avut nici în timpul celui de-al Doilea Templu: o Galilee fără ne-evrei.  Ni s-a oferit o oportunitate la care n-am îndrăznit nici să visăm, mai mult decât un stat, o consolidare naţională într-o patrie liberă.  Dacă din slăbiciunie sau din neglijenţă nu vom face acest lucru, vom pierde o şansă pe care nu am avut-o înainte şi poate nu o vom mai primi niciodată.”

1938: Comisia Regală John Woodhead a declarat partiţia Peel nulă și neavenită şi a propus o schemă diferită, în care 5% din suprafaţa Palestinei să devină Statul Israel.  S-au analizat 3 variante, propunându-se în final așanumitul plan C:

  1. Un stat evreu de 1.258 km2, în două părţi: în nord o fâșie de coastă de 15-20 km lăţime între Tel Aviv şi Zichron Ya’acov, iar în sud o regiune mai mică, în care să fie cuprins orașul Rehovot. Populaţia iniţială ar fi de aproximativ 226.000 evrei şi 54.400 arabi.
  2. Un stat arab de 7.393 km2, compus în mare parte din Iudeea, Samaria şi Fâşia Gaza, conectate printr-un coridor larg. Statul arab urma să includă de asemenea oraşul Jaffa şi deșertul Negev. Populaţia iniţială ar fi 8.900 evrei şi 441.100 arabi.
  3. Trei teritorii mandatare sub control britanic: Galileea (populaţie iniţială 77.300 evrei şi 231.400 arabi), o enclavă care să cuprindă Ierusalimul şi Lod (populaţie iniţială 80.100 evrei şi 211.400 arabi) şi regiunea Negev la nord de Beersheva.

Fără comentarii!  Dealtfel şi guvernul britanic a însoţit publicarea Raportului Woodhead de o declaraţie care respinge partiţia ca impracticabilă.

1939: Cartea Albă MacDonald.  Ca urmare presiunilor arabe, guvernul britanic al lui Neville Chamberlain a abandonat ideea împărţirii Palestinei şi a limitat imigraţia în Palestina între anii 1939 şi 1944 la numai  75.000 de evrei.  În continuare intrarea evreilor va fi supusă aprobării arabe.   În plus guvernul Albionului a împuternicit Înaltul Comisar al Palestinei să interzică vânzarea de terenuri de către arabi la evrei.  Şi asta într-un moment în care evreii din Europa au devenit victimele naziştilor!

Va reamintesc că Neville Chamberlain era omul care a semnat cu Hitler “Acordul de la München”, după care a declarat: “Am adus pacea pentru timpurile noastre”.  La mai puţin de un an Europa a fost confruntată cu Al Doilea Război Mondial.  Lloyd George a numit Cartea Albă un act de perfidie iar Winston Churchill a votat împotriva guvernului şi a numit  Cartea Albă “o condamnare la moarte a zeci de mii de evreii europeni”.

1940: Planul Madagascar a fost o propunere a guvernului nazist din Germania privind mutarea populaţiei evreieşti din Europa în insula Madagascar. Planul a fost iniţiat de Franz Rademacher, şef al Departamentului Evreiesc al Ministerului Afacerilor Externe.  Cu aprobarea lui Adolf Hitler, în august 1940 Adolf Eichmann a planificat instalarea unui milion de evrei pe an, timp de patru ani în insula Madagascar, guvernată de poliţia SS.  Ideea de deportare a evreilor polonezi în Madagascar fusese investigată de guvernul din Varşovia încă din 1937, dar apreciată ca nerealizabilă.

1947: Planul de partiţie a Naţiunilor Unite pentru Palestina (Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 181) a fost  adoptată de Adunarea Generală la 29 noiembrie cu 33 voturi pentru, 13 contra şi 10 abţineri.

Rezoluţia a recomandat încetarea Mandatului Britanic pentru Palestina şi împărţirea teritoriului în două state, unul evreu şi un arab, cu zona Ierusalim-Betleem administrată de Organizaţia Naţiunilor Unite.  Rezoluţia conţine de asemenea un plan pentru o uniune economică între cele două state propuse, precum şi un plan de protecţie a drepturilor religioase ale minorităţilor. Rezoluţia a căutat să abordeze obiectivele şi pretenţiile contradictorii ale celor două mişcări naţionaliste de pe teritoriul Mandatului: sionismul (naţionalismul evreiesc) şi naţionalismul arab.

Statul evreu urma să primească câmpia de coastă, de la Haifa la Rehovot, Galileea de Est (din jurul Mării Galileii) şi deșertul Negev până la Eilat.  Statul arab trebuia să includă Galileea de Vest cu fortăreaţa Akko, Samaria și Iudeea şi coasta începând de la nord de Ashdod, cu Fâşia Gaza și cu o secţiune de deşert de-a lungul frontierei egiptene

Rezoluţia a cerut retragerea forţelor britanice, încetarea mandatului până la 1 august 1948 şi stabilirea noilor state independente până la 1 octombrie 1948.   Planul a fost acceptat de către liderii comunităţii evreieşti din Palestina, prin intermediul Agenţiei Evreieşti, dar a fost respins de către liderii comunităţii arabe şi de către statele Ligii Arabe.  Două excepţii minore de la această linie rejecționistă au fost: “Liga Naţională de Eliberare din Palestina”, o facţiune comunistă arabă, care a sprijinit planul de partiţie în conformitate cu politica sovietică şi emirul Abdullah al Transiordaniei, care, în discuţii strict private, a fost în favoarea planului de partiţie, în speranța că statul arab din cadrul planului va fi anexat Transiordaniei.

Regatul Unit a anunţat intenţia de a se retrage unilateral din Palestina până la 15 mai 1948.  În timpul retragerii lor, britanicii n-au predat teritoriul și  autoritatea niciunui succesor.  Cu o zi înainte de finalizarea retragerii, în 14 mai 1948, comunitatea evreiasca din Palestina a publicat Declaraţia de Independenţă a Statului Israel.  Cinci armate arabe au intrat în fostul mandat britanic, atacând noul Stat Israel.

1948: Planul Bernadotte.  Contele Folke Bernadotte (nepotul regelui Gustav V al Suediei), a fost numit de ONU mediator în războiul pornit de invazia arabă de după înfiinţarea Statului Israel.  El a promovat două planuri de soluţionare a conflictului, vădit pro-arabe.  Iată câteva din propunerile sale absurde:  Statul arab să primească Negevul.  Ierusalimul internaţional, cu o majoritate evreiescă, să fie predat arabilor.  Orașul israelian Haifa, inclusiv portul și rafinăria, să devină un oraș “liber”.  Aeroportul israelian din Lida (actualul Lod) să devină de asemenea “liber”.  Refugiaţii arabi să primească dreptul la reîntoarcere.  Imigraţia în Israel să fie limitată sau suspendată în funcţie de dorinţa arabilor din statele vecine ș.a.m.d.

Analizând azi “sugestiile” contelui Bernadotte, ne întrebăm în mod firesc cine era omul?  În calitate de vicepreşedinte al Crucii Roşii suedeze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bernadotte, având o “relaţie personală” cu Reichsführer SS Heinrich Himmler, a mediat salvarea prizonierilor europeni deţinuţi în Germania nazistă printr-o ofertă menită să predea forţelor aliate  frontul de vest şi să permită fasciştilor continuarea luptei împotriva Uniunii Sovietice.  În 1953 s-a publicat un articol (deşi controversat) din care a reieşit că în conformitate cu Himmler, Bernadotte s-a opus salvării evreilor şi a înţeles “necesitatea luptei împotriva evreilor din toată lumea.”

Bernadotte fost expediat într-o lume mai bună în septembrie 1948 de către organizaţia LEHI – Lohamei Herut Israel (Luptătorii pentru libertatea Israelului). Acţiunea a fost aprobată printre alţii de de Yitzhak Shamir şi planificată de Yehoshua Zetler.  O echipă de patru oameni condusă de Meshulam Makover a creat o ambuscadă în Ierusalim, oprind convoiul mediatorului şi a tras în maşina lui Bernadotte.  Suedezul n-a mai apucat să “internaţionalizeze” portul Haifa şi simpaticul nostru aeroport Ben Gurion, părăsind Ţara Sfânta pentru o firească întâlnire cu prietenul său Reichsführer SS Heinrich Himmler.

1949: Acordurile de armistiţiu, semnate de statul Israel şi patru state arabe: Egipt, Iordania, Liban și Siria au pus capăt războiului arabo-israelian din 1948.  Negocierile au fost mediate în numele Organizaţiei Naţiunilor Unite de Ralph Bunche, pentru care acesta a primit Premiul Nobel pentru Pace.  Comisia de conciliere ONU nu a reuşit însă să obţină un tratat global de pace, ceace a creat o situaţie de facto, transformând aceste acorduri de armistiţiu în înțelegeri cvasi-permanente care au reglementat relaţiile dintre Israel şi vecinii

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *