Amintirile bunicului meu Moses Zwecker

Preambul: Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani.  Lucrarea e neterminată.  La scurt timp după moartea lui, mama mea a adunat și a editat fragmentele. Iar eu am tradus textul în engleză in 2004 și in română în 2016.

hava-poza-1963-cu-familia

Iată-ne în pe toți în 1963: bunicul, mama (în centru) și eu (cu codițe).  Apoi tata, fratele, bunica și sora bunicii, Malvine (la stânga).

Cuvintele care apar în textul original în idiș, ebraică sau chiar ucraineană le-am lăsat neschimbate.  Traducerea lor, precum și unele explicații ale mele apar în paranteze drepte.

O problemă complicată a fost cea a numelor.  Evreii din Bucovina din sec. al XIX-lea aveau nume evreiești.  Pe la începutul sec. al XX-lea, ei au început să folosească din ce în ce mai mult limba germană și atunci și-au adăugat câte un nume german.  Mulți aveau și porecle, ceea ce complică și mai mult lucrurile.  Eu am ales numele pe care persoana respectivă îl folosea zi de zi, după câte știu.

Hava Oren

Familia mamei mele

De bunicii din partea tatălui îmi amintesc bine, dar pe cei din partea mamei nu i-am cunoscut.   Mama mi-a povestit că ei locuiau la Sniatin, un târgușor de la granița Bucovinei.  Mama s-a născut acolo in 1858.  Bunicul meu, Solomon Birnbaum [originar din Kolomea] a murit la 36 de ani, lăsând-o pe bunica văduvă cu cinci copii.  Fiica cea mai mare, Sara, locuia la Kuti.  Abia am cunoscut-o.  A doua era mama și după ea mai erau încă două surori și un frate.  Mama era foarte mândră de fratele ei.  Adesea vorbea despre el și niciodată nu uita să adauge că era un băiat atât de chipeș încât a fost primit în garda imperială și timp de mai mulți ani a stat de pază la Palatul Imperial din Viena.  În naivitatea mea de copil mă așteptam să se fi lipit de el ceva din gloria împăratului, pe care îl vedea adesea în persoană.  Nu mică mi-a fost dezamăgirea când l-am întâlnit pentru prima dată: în fața mea se afla un evreu necăjit, trecut de prima tinerețe.

Sora mai mică a mamei se numea Ethel și stătea la Vășcăuți.  Matușa Ethel și unchiul Urzi veneau adesea pe la noi.  Întotdeauna ne cereau bani și tata trebuia să-i ajute.  Iar despre cea de-a treia soră, mama mi-a povestit că a murit tânără, de boală.

Cum s-a descurcat bunică-mea singură cu cinci copii nu știu, dar s-a descurcat.  După ce și-a măritat fetele, a vândut tot ce avea și a plecat în Palestina, ca să moară în Țara Sfântă.  Acolo a trăit din bani de Chaluka [„pomeni” trimise in Palestina de către comunitățile din Europa], la fel ca mulți alți evrei religioși de pe vremea aceea.  Niciodată nu a cerut nimic pentru sine, niciodată n-am auzit că tata ar fi ajutat-o.  Nu știu când a plecat, probabil înainte să mă fi născut eu.  Îmi amintesc numai că din când în când primeam de la ea cărți poștale cu timbre turcești.  O dată ne-a trimis un pachet, cred că era prin 1906.  Înăuntru era pământ sfințit, ierburi uscate care să ne aducă noroc și pentru mine o carte de rugăciuni legată in piele roșie.  Din păcate am pierdut-o in timpul Primului Război Mondial.  Când am venit acasă în vacanța anului 1908, am găsit-o pe mama în doliu.  Bunica murise la Tiberias.  Când am ajuns în Israel aș fi putut să-i caut mormântul, totuși n-am făcut-o.  În ultimii ei ani bunica s-a remăritat, iar noul nume de familie nu i-l cunosc.  Bunica era o femeie cu frica lui Dumnezeu și mama îi semăna.  Oare cum ar fi putut să facă față o văduvă cu cinci copii, dacă nu cu ajutorul lui Dumnezeu?

 

 

Părinții tatălui meu.  Gospodăria

Străbunicul meu din partea tatălui, Moșe Zwecker, era cunoscut ca Moișe Arelitzer, dupa târgul Arelitz din Galiția de unde era originar.  Pe vremea aceea era obiceiul ca rabinii și alți oameni respectați să fie numiți după locul lor de baștină.  Străbunicul era un mare Talmudist.  El însuși s-a ocupat de educația nepoților săi, tata și unchiul meu Chaim, îndrumându-i în studiul Talmudului.  Eu am fost numit Moșe in amintirea lui, numai că acest nobil nume mi-a adus o mulțime de necazuri.  Funcționarul din Stăneștii de Jos m-a trecut în registrul stării civile ca Moses [în germană: pe atunci Bucovina era o provincie a Imperiului Habsburgic].  Și de atunci de fiecare dată când un funcționar al statului, un învățător sau oricare bun creștin mă striga pe nume, vedeam cum fața i se înăsprește și mă cuprindea un val de frig.  Și totuși am refuzat să-mi schimb numele în Moritz sau Marius, cum mă sfătuiau unii.  Acasă și între prieteni mi se spune Otto. 

Reb Moșe Arelitzer avea trei fii, cel mai mare dintre ei fiind bunicul meu Mendl.  Toți trei și-au părăsit ținutul natal și au emigrat în Bucovina.  [Se pare că bătrânul i-a urmat și el mai târziu.]  La sfârșitul sec. al XIX-lea și la începutul sec. al XX-lea, mulți evrei au emigrat din Galiția cea săracă și înapoiată înspre Bucovina, care se afla intr-o perioadă de înflorire economică.  Guvernul austriac a încurajat această migrație pentru a „dilua” majoritatea română și ucraineană.  Imigranții evrei erau înregistrați oficial ca „germani”, iar ei nu se opuneau, pentru că aceasta le dădea diverse avantaje.  Ei au primit aceleași drepturi ca și germanii – cel puțin în teorie.  Strămutarea bunicului meu in Bucovina a făcut parte din acest proces.  El s-a stabilit in cătunul Crostovata, lângă satul (pe atunci) evreiesc Hlinița, pe Prut, la vreo 150 km de locurile lui natale [și cam la 20 km de Cernăuți, pe Prut în sus].  Acolo s-a însurat cu frumoasa Esther Herzig, bunica mea.

Bunica s-a născut chiar acolo în sat, pe marginea unei frumoase păduri de fag.  Tatăl ei, Șloime Herzig, un om harnic și cumpătat, făcuse o avere considerabilă.  Avea pământuri pe care le lucra cu ajutorul țiganilor localnici.  O vreme a ținut și cârciuma din sat.  Șloime Herzig nu era un venetic, ca mulți alții, strămoșii lui locuiau acolo de generații.  Jumătate din locuitorii satului purtau numele de Herzig, cealaltă jumătate erau venetici.

Șloime Herzig avea două fiice la Cernăuți, doi fii în Hlinița și numai bunica Esther, cea mai tânără, era încă acasă la părinți.  După obicei ea avea datoria să-și îngrijească părinții la bătrânețe și apoi tot ea moștenea gospodăria.  Norocul bunicului meu a fost să se căsătoreasca cu Esther.

Când s-au căsătorit bunicii mei?  Primul lor fiu, Chaim, s-a nascut in 1858, așadar trebuie să fi fost prin 1856 sau 1857.  La prima vedere păreau o pereche cam nepotrivită.  Bunica era aproape cu un cap mai înaltă ca soțul ei, dar asta nu i-a deranjat niciodată.  Nu i-am auzit niciodată certându-se.  Bunicul, un om nespus de blând, era întotdeauna de acord cu soția.  Ochii îi străluceau de bunătate și înțelepciune, avea întotdeauna un zâmbet pe buze și adesea fredona încetișor o melodie.  Șase dintre copiii lor au moștenit fizionomia tipică a Zweckerilor.  Bunicul era brunet iar bunica era blondă, numai că eu mi-i amintesc pe amândoi cărunți.  Bunica era de obicei serioasă, nu cred că am văzut-o vreodată râzând.  Avea întodeauna un aer suferind.  Unii ziceau că se prefăcea bolnavă, ca să i se dea mai multă atenție.  Și într-adevăr primea multă atenție de la copii și mai ales de la soțul ei.  Cât de bolnavă a fost nu știu, dar a trăit pâna la 90 de ani.

Cu toate bolile ei reale sau imaginare, bunica era o femeie harnică, muncind din zori și pâna în noapte.  Avea nouă copii de îngrijit.  Cu toate că avea mai multe slujnice, erau lucruri pe care le făcea intotdeauna singură.  Ea cocea challahs [colaci împletiți pentru sâmbătă], pregătea mâncarea și supraveghea slujnicele țigănci care adesea furau.  Animalele de pe lânga casă erau tot în grija ei.  Aveau vaci și ograda era plină de găini, rațe și gâște.

 [Îmi amintesc de o poveste pe care am auzit-o in copilărie de la bunicul meu.  Într-o zi bunica Esther a aruncat în curte niște vișine de pe fundul unei sticle de vișinată.  Gâștele le-au ciugulit, s-au îmbătat și au adormit.  Când bunica a văzut toate gâștele zăcând nemișcate, a crezut că a dat molima în ele de-au murit și le-a jumulit, ca să se aleagă măcar cu penele.  Câteva ore mai târziu gâștele s-au trezit și au luat-o la fugă prin ogradă „în pielea goală”.  Noroc că era vară, altfel ar fi înghețat!]

  Munca bunicii era fără sfârșit, doar sâmbăta se mai odihnea – dacă o lăsau copiii.  Toată viața și-a trăit-o la Crostovata.  Mama povestea de primii doi ani de căsnicie petrecuți împreună cu socrii și dădea din cap cu jale: “Krostovake, farworfen fin Gott in fin Lat, kein einziger Jid, nor Ziganer en asoi wat we de kikst, nor Felder en Walt en Himel.  Se lign mir noch im Tam di zwei Jur Kest in Krostovake!” [Crostovata, bătută de Dumnezeu și de oameni, nici un evreu, numai țigani și până în zare numai câmpuri, păduri și cer. Încă  mai simt gustul celor doi ani cât am stat acolo – idiș.]  Într-adevăr bunica a fost toată viața singură, fără măcar o vecină cu care să stea de vorbă.  Numai de două ori pe an, înainte de sărbători, pleca la Cernăuți să-și vadă surorile și să facă cumpărături.  În rest era singură cu copiii, cu soțul și cu munca.  Asta era toată fericirea ei.

Străbunicul Șloime Herzig n-ar fi putut găsi pentru fiica lui un soț mai bun și mai gospodar.  Spre deosebire de tatăl său, Mendl nu era un învățat.  Era un om energic, care nu avea răbdare să stea ore în șir să studieze Talmudul.  Chiar dacă purta caftanul negru și pălăria mare de catifea neagră deasupra unei tichii, ca toți evreii de pe vremea lui, asta nu însemna că era un om pios.  Nu mergea la curțile rabinilor vestiți.  El le plătea rabinilor partea lor, dar învățăturile lor nu-l interesau.  Nu-mi amintesc să se fi dus vreodată la rabinul din Vijnița, ale cărui binecuvântări de Anul Nou erau foarte căutate în ținut.  Numai ferească Dumnezeu să fi aflat vecinii ce păreri avea bunicul despre rabinii făcători de minuni, că mânia intregii comunități s-ar fi întors împotriva lui.

Reb Moșe Arelitzer o fi lucrat și el pământul, dar Mendl a învățat de la socrul său cum să țină o gospodărie.  Țiganii pe care îi plătea ca să-i muncească pământul erau leneși și necinstiți.  Trebuia să-i supravegheze la tot pasul ca să nu-l fure și apoi să-și mai și râdă de el.  Dar asta nu înseamnă că el se mulțumea numai să supravegheze.  Adesea l-am văzut lucrând alâturi de argat, descărcând sacii cu porumb și cărându-i pe puntea îngustă până la moară.  Asta se întâmpla mai ales în timpul secerișului sau al semănatului, când caii trebuiau să se întoarcă imediat la câmp.

Nu-mi amintesc ca bunicul să fi avut vreodată pe toți cei cinci fii acasă.  Când eram copil, acasă era numai Motl, mezinul, care urma sa moștenească gospodăria.  De fapt el a preluat gopsodăria încă de pe când bunicul era in viață.  Îmi amintesc că își împărțeau munca între ei: Motl cu gospodăria și bunicul cu moara.  Țăranii plăteau o măsură de grâne pentru fiecare sac măcinat, iar acestea erau vândute.  Unchiul Motl era încă prea tânăr, de aceea contabilitatea o ținea bunicul.  Oricum erau destule de făcut.  Bunicul ținea gospodăria după principii moderne și nu planta numai cereale.  Avea un contract cu autoritățile austriece să planteze tutun.  Când veneam în vizită toamna, în curte erau șiruri lungi de frunze de tutun puse la uscat.  Avea și un contract să producă sfeclă pentru fabrica de zahăr din Lujan.  Pământul n-o fi fost el cel mai bun, dar bunicul câștiga mai bine ca mulți alții.  Pământul și-l îngrășa cu gunoiul vitelor, doar îngrășăminte chimice încă nu erau.  Producția de tutun a început încă inainte de nașterea mea și a continuat multă vreme.  Era tutun din belșug pentru oricine vroia sa fumeze.  Tata a început să fumeze încă din copilărie.  Vizitiii se distrau să-i pună o pipă în gură și foarte repede jocul a devenit obișnuință.  Iar urmarea a fost o bronșită cronică, de care tata a suferit toată viața [și de care a murit prin 1929 sau 1930].

Bunicul se scula dis-de-dimineață, își făcea rugăciunea, îmbuca ceva si pleca la moară, unde rămânea până seara.  Moara era la numai 3 sau 4 km de casă, dar drumul era prost, în timpul ploilor era aproape impasabil.  Era un drum de țară care trecea printr-o tabără de țigani și continua pe malul Prutului până la pod.  Dincolo de podul de lemn se aflau câteva mori.  Morile erau construite pe câte o plută legată de un par înfipt in malul râului și accesibile printr-o punte îngustă.  Uneori, în timpul inundațiilor, câte o moară scăpa de la locul ei și plutea pe râu în jos.  Dar despre asta o să mai povestesc.

Casa bunicului era pe malul drept al Prutului.  Era o casă arătoasă, cu șase ferestre în față și cu acoperiș de șindrilă.  Casele țărănești erau mult mai mici, cu numai două ferestre în față și cu acoperișuri de paie.  Ce-mi plăcea cel mai mult la casa bunicului era așezarea.  De pe malul înalt se vedea toată valea Prutului.  Malul stâng era jos și se vedea pâna departe.  Când eram copil nu mă atrăgeau nici pădurile din zare, nici șarpele argintiu al râului.  Mult mai interesantă era clădirea uriașă a fabricii de zahăr din Lujan, la vreo 2 km distanță.  Fumul care se ridica din coșul înalt al fabricii în zilele de toamnă era pentru mine o priveliște minunată.

Curtea gospodăriei era plină de activitate.  Lângă casă erau grajduri pentru cai și vaci.  De-a curmezișul curții era întinsă o sârmă de care era legat câinele de pază.  Câinele lătra, găinile cotcodăceau, gâștele înotau pe iaz.  În spatele iazului era grădina de zarzavat.  Grădina le dădea zarzavat pentru tot anul, mai ales ceapă și usturoi.  Înapoia grădinii era livada, care se întindea pe o pantă destul de abruptă pâna la pârâul din apropiere.  Iar dincolo de pârâu începea pădurea, una din acele păduri dese de fag care au dat numele regiunii.  In ucraineană, Bukovina înseamnă țara fagilor.  Livada mare și umbroasă nu era prea îngrijită și recolta era slabă.  Bunicul n-avea timp să se ocupe de ea.  Dar când Motl a preluat gospodăria în 1903, lucrurile s-au schimbat.  El a adus puieți de soi și a obținut roade minunate.  Și totuși mie imi plăcea mai mult livada veche a bunicilor.  Creșteau acolo prune mici dar foarte dulci și mere ieftine.  Când veneam în vizită cu surorile mele sâmbăta la vreme de toamnă, întotdeauna primeam fructe.  Cum intram, auzem vocea obosită a bunicii: „Motl, du-te cu copiii in livadă și dă-le fructe de Șabat.”  Iar Motl ne ducea în livada care pentru mine era un mic paradis și ne lăsa să culegem merele căzute peste noapte.  Să culegem fructe din pomi n-aveam voie, doar era Șabat.  Dar nouă nu ne păsa.  Pentru noi orice fruct era un deliciu.  Trebuia numai să scoatem părțile viermănoase.  Ba uneori primeam chiar un coșuleț de fructe pentru acasă.

Aceasta era mica împărăție a bunicului.  Proprietățile lui erau peste tot in Crostovata, mici parcele de pământ, unele moștenite de la socrul său, unele obținute de el însuși.  Uneori când erau la ananghie, țăranii își vindeau pământul.  Și fiind oameni simpli, fără școală, erau adesea înșelați și-și pierdeau pământul pentru te miri ce.  Uneori luau împrumuturi pe care nu le puteau plăti, ba unii chiar își vindeau pământul pentru băutură.  Bunicul a ținut o vreme și cârciuma din sat.  Se poate că a obținut unele loturi de pământ pe căi necinstite?  Poate că da, poate că nu, nu știu.  În orice caz cu ani mai târziu urmașii lui au plătit cu sângele lor pentru aceste pământuri.

 (Va urma)

 

text scris de Moses Zwecker

editat de fiica sa Erika Shaffer

tradus şi completat de Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Maria Roth commented on September 22, 2016 Reply

    Interesanta descriere a familiei evreiesti din secolul 19 din sursa primara. Eu u am mai citit asa ceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *