Preambul: Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani.  Lucrarea e neterminată.  La scurt timp după moartea lui, mama mea a adunat și a editat fragmentele. Iar eu am tradus textul în engleză in 2004 și in română în 2016.

 

Casa cea nouă

Tatăl meu scria foarte bine în germană cu litere gotice, citea cu regularitate ziarul în limba germană, dar mai multă educație laică nu avea.  Toată educația lui era strict tradițională.  Singura sa carte era Vechiul Testament din care citea în fiecare sâmbătă.  Și totuși avea un simț înnăscut al frumosului.  Dacă-i plăceau caii focoși nu era de mirare, doar era urmașul mai multor generații de țărani.  Dar îi plăceau și casele elegante, cu ferestre mari și acoperișuri înalte și asta era mai puțin obișnuit.  De obicei casele țăranilor nu sunt prea confortabile, lor le e mai important să aibă un grajd bun.  Tata putea să petreacă ore în șir pe un șantier, dând sfaturi atât zidarilor, cât și proprietarilor.

Casa noastră cea veche, cea care a ars, a fost construită doi ani după nunta părinților mei.  Era la fel cu celelalte case din sat.  Camerele erau puține și mici, cu geamuri de-o palmă.  Streașina ascundea partea de sus a casei, făcând-o să apară și mai mică.  Casa cea nouă a fost proiectată de tata însuși.  Fațada dinspre stradă avea ferestre mari, cu geamuri importate din Belgia.  Tavanele erau înalte și nimeni nu trebuia să se aplece când trecea printr-o ușă.  Tata iubea lumina și aerul și după acest principiu și-a construit casa.  Tavanele nu erau din bârne sau scânduri ca la alții – erau tencuite și vopsite în alb.  Casele din sat erau aproape niște bordeie, în care coborai trei trepte, dar la noi urcai trei trepte și dedesubt mai era și o pivniță.  Casa avea trei camere.  Dormitorul părinților avea două ferestre care dădeau spre răsărit.  Camera de zi, cu patru ferestre spre stradă, era atât de mare încât s-a făcut în ea chiar o nuntă.  Și mai era încă o cameră cu două ferestre.  În plus era desigur prăvălia și depozitul de mărfuri.  Aveam două bucătării, una de iarnă și una de vară și alături o cămară de alimente care era folosită aproape tot anul.  În perioada sărbătorii de Sucot o parte din acoperiș era scoasă și cămara se transforma în suca: era văruită și decorată cu covoare și cu flori, o minunăție.  Casa avea trei intrări, două în față și una în spate, adică fiecare cameră avea intrare proprie, iar între camere erau uși cu sticlă, ceva nemaivăzut în acele locuri.  În spate era o verandă, care mai târziu a fost închisă cu sticlă.  Toate podelele erau din scânduri geluite, pe când multe alte case mai erau podite cu pământ.  Se poate spune că tata a construit prima casă modernă din Hlinița, cu excepția conacelor și a uneia dintre cârciumi.

În mijlocul curții era o fântână la care avea acces orice trecător.  Nimănui nu-i trecea prin minte că dacă un vas murdar era scufundat în fântână, toată apa ar fi fost murdărită.  În fundul curții tata a construit un șopron încăpător.  Noi am avut numai o singură vacă, dar cred că tata spera ca în vremuri mai bune să avem mai multe.  Visul lui era o pereche de cai huțuli și o trăsură.  Lângă șopron era closetul de scânduri.  Alții n-aveau nici atât și își făceau nevoile în spatele casei.  Conținutul closetului se vărsa în pârâiașul de care am mai vorbit.  Pârâiașul primea totul fără să crâcnească și curgea încetișor mai departe.  El marca limita de răsărit a grădinii noastre.  Eu m-aș fi dus cu mare plăcere să mă joc acolo, dar tata a făcut pe mal un gard de nuiele de salcie.  Tot ce puteam să fac era să mă lungesc la umbră și să ascult murmurul apei.  În zilele de arșiță era locul cel mai plăcut, era împărăția mea.  Singurul care avea voie să stea acolo era prietenul meu Aron.  Într-o zi când am intrat mai adânc ca de obicei în desiș am găsit un pom încărcat cu cireșe negre.  Ce descoperire!  În grădină aveam doar câțiva pomi și aceia erau bătrâni și aproape că nu mai dădeau roade.  Chiar mă întreb de ce tata n-a făcut nimic.  În schimb mama își dădea multă osteneală cu grădina de zarzavat care, deși nu prea mare, ne dădea toată vara zarzavat proaspăt.

Mulți oameni ne admirau casa.  Se uitau, o lăudau, dar nu încercau s-o imite.  Cei mai mulți nu-și puteau permite sau nu se îndurau să dărâme casele vechi.  Un singur om putea să-și permită o casă ca a noastră: Yoel Klar, constructorul de poduri.  Terenul lui era lângă al nostru și și-a făcut o casă la fel ca a noastră.  Cele două case erau identice, erau chiar zugrăvite în aceeași nuanță de roz.  Împreună, cele două case au format nucleul unui nou cartier.  Velvel, măcelarul, era un om înstărit (ați văzut vreodată un măcelar sărac?) a hotărât să ne urmeze și el exemplul, dar casa lui a ieșit mai modestă pentru că parcela lui era mai îngustă.  Mai târziu s-a construit încă o casă și nu de lemn ca celelalte, ci de cărămidă, proiectată și executată de un tehnician, o adevărată casă de oraș.  Era noua primărie.  Așa s-a făcut că o parte din drumul imperial de la Cernăuți la Storojineț a primit un aspect nou, cu toate că se mai vedeau încă și casele vechi.

Nunta mătușii Toni.  Sora mea Schlieme.  Viața țăranilor

Ne-am mutat în casa nouă în 1899.  Mutatul însuși nu mi-l amintesc.  Primele mele amintiri sunt nașterea și moartea frățiorului meu Berl și nunta mătușii Toni.

Pregătirile pentru nuntă au început la scurt timp după nașterea fratelui meu Berl. Primirea husn-ului [mirelui] și a musafirilor s-a făcut la noi, iar de dansat s-a dansat la vecinul nostru Yoel Klar.  Musafirii au venit din Solca, Arbore, Berhomet și Cernăuți.  Mândria familiei era unchiul Chaim și soția lui, Hanna cea Mare.  Unchiul Pinkas cu soția lui Fani erau și ei admirați, la fel ca mătușa Zipre cu soțul ei Itzie cel elegant.  Ei au adus-o și pe fiica lor, Adele, o fată frumoasă și rafinată.  Unchiul Chaim a adus-o pe fiica lui cea mai mare, Rosica.  Ea trebuie să fi fost cam de o vârstă cu sora mea Schlieme, în orice caz cele două fete au fost nedespărțite.  Mie tare îmi plăcea de ea și tot timpul mă țineam după cele două fete, nu puteau să scape de mine.  Unchiul Hendl a venit cu soția lui, Rivtzie, care i-a distrat pe toți cu poveștile ei nostime.  După chippe [baldachin – e vorba de ceremonia nunții care are loc sub baldachin] lumea s-a așezat la masă.  Era fascinant să privești acest grup de oameni demni și frumoși, ca să nu mai vorbim de „parada modei” pe care o reprezentau.  „Uite ce a ieșit din Crostovata!” se mirau vecinii.  Tot satul a rămas cu gura căscată la venirea lor.  Atâtea trăsuri cu cai aprigi încă nu s-au văzut niciodată la un loc în Hlinița.  Unchiul Chaim a adus din Rădăuți un chelner pe nume Hirschleifer.  Era o figură destul de comică și musafirii își râdeau de el.  Așa se face că-l mai țin minte.

Și totuși n-a mers totul perfect.  Bunica a adus mâncarea de la Crostovata și a pus-o la noi în cămară, sub cheie.  După miezul nopții, când petrecerea era în toi, musafirii au cerut prăjituri, atât pentru ei cât și ca să le ia acasă la copii.  Iar prăjiturile… miroseau a petrol!  Parcă cineva ar fi turnat petrol peste lada cu prăjituri!  Poate că bunica s-a dus în cămară cu lampa de petrol, s-a împiedicat și petrolul s-a vărsat?  În orice caz întâmplarea a rămas de pomină.

Mama, care tocmai născuse, a participat foarte puțin la pregătirile pentru nuntă.  Și curând după aceea copilul a murit.  Îmi amintesc perfect momentul în care micul sicriu a fost scos din casă.  Toată lumea plângea și plângeam și eu în hohote.  Mult timp mama n-a putut să-l uite pe cel mic și susținea că de vină a fost nunta.  Din cauza curentului bebelușul a răcit, răceala s-a transformat în pneumonie…  Cine știe?  În sat nu era doctor, și până să trimită după Dr Hutschenecker din Lujan…  Și apoi de ce să cheltuiască bani pe doctori dacă puteau s-o cheme pe Mime Esther?  Numai că Mime Esther iar a dat greș.

Când familia s-a mutat în casa cea nouă, m-am întors de la Crostovata împreună cu sora mea Hendl.  Pe mine m-au culcat în bucătărie și bine au făcut!  În primul rând era mai ușor să mă supravegheze, pentru că în bucătărie se afla întotdeauna cineva.  Bucătăria era spațioasă, luminoasă, bine aerisită și toți stăteau acolo cu plăcere.  Patru persoane dormeau în bucătărie: Hendl cu mine în patul mare, Schlieme pe patul pliant și slujnica pe cuptor.  Săraca Hendl nu scăpa de mine nici noaptea!  Între timp i-a apărut o deformație la șira spinării, așa că nu i-au mai cerut să mă ducă în brațe, de-acum mă ducea slujnica.  Doctorii erau de părere (greșită, cum s-a dovedit mai târziu) că trebuie să-mi menajez piciorul operat.  Eu n-aveam nimic împotrivă să fiu dus în brațe, ba chiar îmi plăcea.  Oriunde mergea slujnica mergeam și eu.  Așa am ajuns la înmormântarea bătrânului baron Flondor.  În ziua dinainte de înmormântare am văzut cum se pregătea cavoul familiei, care fusese afectat de ultimele inundații, iar a doua zi am fost și eu în cortegiul funerar.  Am fost și la înmormântarea fiicei directorului școlii, care era moartă de tuberculoză.  Dar decât la înmormântări preferam să merg cu slujnica atunci când ducea vaca la pășune.  Pe mine mă așeza alături, pe o miriște și mă lăsa să mă zburd desculț.  Paiele de grâu îmi înțepau picioarele, dar nu-mi păsa.  Împrejur era plin de flori și vroiam să le culeg pe toate!  Ce frumos era!

Ziceam că slujnica dormea pe cuptor.  Cine n-a văzut niciodată o casă de țară de prin părțile noastre ar putea să se mire.  Pe cuptorul unde mama cocea pâine și challas era locul cel mai bun de dormit în timpul iernii.  În bucătărie era destul de frig și în nopțile cu viscol îmi plăcea să mă urc pe cuptor.  Sora mea Schlieme, care suferea adesea de dureri în gât, venea și ea.  Era cu patru ani mai mare ca mine și mergea la școala ucraineană din sat.  Dacă era în toane bune și n-o durea gâtul îmi citea sau îmi spunea povești.  Îi plăceau foarte mult poveștile, de fapt îi plăcea să vorbească.  Era în stare să spună aceeași poveste în fiecare zi, chiar de două ori în aceeași zi.  De guralivă ce era au poreclit-o „Geletke”, pe de o parte pentru că avea o poveste cu o găleată, pe care nu se mai sătura s-o repete și pe de altă parte pentru că turna la vorbe cu găleata, iar acolo sus, pe cuptor, eu o ascultam fascinat.  În ciuda diferenței de vârstă ne înțelegeam foarte bine.  În imaginația noastră, în cuptor locuia un spiriduș.  Sigur că nu-l văzusem niciodată, dar ni-l închipuiam mic, negru și pe cap cu o pălărie rotundă cu o pană.  Era o ființă blândă, care nu făcea nimănui nici un rău.  Tot acolo sus, pe cuptor, am făcut amândoi pojar, întâi s-a îmbolnăvit ea și peste câteva zile a venit rândul meu.  Mama s-a bucurat să scape de grija asta dintr-o dată pentru amândoi.  Erau cazuri când un copil era lăsat dinadins să se molipsească de pojar, orice încercare de a preveni infecția era și așa sortită eșecului.  Boala nu era gravă și trecea și fără doctor.  După pojar Schlieme a rămas cu o bronșită care a supărat-o timp de mai mulți ani.  Era o fetiță frumușică, cu bucle castanii și cu ochi albaștri.  Semăna cu tata, avea fizionomia tipică a Zweckerilor.  Era de înălțime mijlocie, cu pomeții ușor proeminenți și cu nasul subțire.  Diferența de vârstă dintre noi s-a accentuat mai târziu: eu eram încă elev la școala primară pe când ea era deja o domnișoară.

În zilele senine de vară bucătăria era scăldată în soare încă de dimineață.  Când ea mă trezea din somn cu un sărut, trebuia să închid ochii din nou, până ce mă obișnuiam cu lumina.  Ferestrele bucătăriei dădeau spre răsărit, spre un deal care se ridica dincolo de pârâul Hlinița.  Vara era verde, iarna de un alb orbitor, iar căsuțele țărănești cu acoperișuri de paie păreau lipite pe coasta dealului.  Toate priveau spre sud și erau înconjurate de garduri de nuiele.  Drumul era atât de îngust încât două care cu boi abia puteau trece unul pe lângă altul.  În anotimpul ploios puteai să te scufunzi în noroi până la glezne.  Drumul mergea până pe culmea dealului, la via baronului Flondor.  În Bucovina creșterea viței de vie nu era ceva obișnuit, dar baronul a reușit și a demonstrat că e posibil.  Concurență nu avea aproape de loc.  Țăranii nu se ocupau de viță de vie, nu aveau pământ pentru așa ceva.  Erau bucuroși dacă aveau destul porumb și cartofi pentru iarnă.  Cei care aveau ceva mai mult pământ puteau să-și permită o vacă, poate și un cal.  Un porc era numai pentru cei înstăriți.  Laptele, ouăle, găinile erau în cea mai mare parte vândute sau schimbate pe tutun, țuică, petrol lampant, bumbac.  În serile lungi de iarnă femeile țeseau pânză din care făceau haine de sărbătoare pentru familiile lor.  Hainele de lucru erau făcute din cânepă albită la soare.  Femeile prelucrau acasă și lâna, o torceau și o țeseau.  Iarna țăranii purtau cojoace grele de oaie.  Tăbăcitul pieilor și cusutul cojoacelor era de obicei făcut de evrei.

…………………………………………………………………………. 

Manuscrisul se termină aici.  Continuarea se află în amintirile mame mele, Erika Shaffer, publicate de curând la „Baabel”.  Tot acolo se află mai multe amănunte despre surorile bunicului, precum și puținele fotografii de familie care s-au păstrat.  Și totuși mai sunt câteva lucruri care nu apar în amintirile mamaei mele și aș vrea să le adaug.

 

 

Cum a ajuns Moses Ben Zion să se numească Otto

Când un copil era grav bolnav și viața îi era în pericol, obiceiul era să i se schimbe numele.  Băieților li se spunea Olter [moșul], iar fetelor Babi sau Babție [bunicuța].  Se credea că în felul acesta Îngerul Morții nu-l va găsi pe copil și viața îi va fi salvată.  Într-adevăr bunicul a avut și o mătușă și o soră, ambele poreclite Babție.  Aceste porecle erau folosite zilnic, adevăratele nume fiind practic date uitării.  Din toate surorile bunicului eu am cunoscut doar una, pe Tante Babție și nici nu mi-a trecut prin minte că aceasta ar fi numai o poreclă.

La vârsta de un an bunicul a fost foarte grav bolnav și atunci a fost poreclit Olter.  Mai târziu, când limba germană a început să fie folosită din ce în ce mai mult, surorile lui l-au numit Otto.  Suna cam la fel și era pe-atunci un nume foarte la modă, amintea de Arhiducele Otto, succesor la tronul Imperiului Austro-Ungar.  Numele i-a rămas și îmi amintesc că tot așa îi zicea și bunica.  Tot așa o să-l numesc și eu de-aici încolo.

 

Familia se mută la Hatna.  Liceu la Suceava

 

La sfârșitul „Amintirilor din copilărie” Otto de-abia terminase primul an de cheder.  Băieții erau trimiși la cheder pe la patru-cinci ani, deci putea avea cinci sau șase ani.  Următorul lucru pe care îl știu despre el este că s-a dus la gimnaziu la Suceava și pe-atunci familia deja se mutase la Hatna.  Știu că au mers la Sinagoga Nouă, construită în 1902, deci familia s-a mutat între1903 și 1907, dar când exact nu știu.

Astăzi satul care în vremea stăpânirii habsburgice era cunoscut sub numele de Hatna se numeşte Dărmănești şi se află la cincisprezece kilometri spre nord de Suceava.  Încă din sec. al XIX-lea satul era un nod feroviar important.  Dacă în aceste condiții Herș Zwecker a deschis acolo o cârciumă, cred că se aștepta la o afacere reușită.

La insistența soției, Herș și-a trimis singurul fiu la școală la Suceava.  Liceul Ștefan cel Mare era cea mai bună școală din oraș.  Se preda în germană, română și ucraineană.  Încă de atunci lui Otto i-a plăcut literatura.  A frecventat cercul literar al școlii, unde se discutau cărți și se citeau piese de teatru.

Școala era prea departe de casă și Otto a stat în gazdă la Suceava, la familia Flicker.  Cu toate că erau evrei, familia Flicker nu respecta cu strictețe prescripțiile religioase.  De atunci Otto a încetat să mai mănânce kașer.  Mama lui a fost foarte supărată, dar n-a mai putut schimba nimic.

 

„Munte cu munte se întâlnește, darămite om cu om” spune o vorbă din bătrâni.   Cât e de adevărat!  Când am început să lucrez ca farmacistă la Ierusalim am avut o colegă mai în vârstă, dna Flicker.  Era originară din Bucovina, vorbeam cu ea nemțește și ne înțelegeam foarte bine.  Știam că pe vremuri a avut o farmacie la Vatra Dornei și că era de mulți ani văduvă.  Într-o bună zi, când bunicul a venit la Ierusalim, l-am luat în vizită la dna Flicker.  Cei doi au stat de vorbă pe îndelete și a ieșit la iveală faptul că bunicul meu îl cunoștea pe răposatul soț al dnei Flicker: era copilul familiei la care stătuse în gazdă și în cuvintele lui era „un mucos”.

 

Studii la Viena.  Literatură

Primul Război Mondial a izbucnit cu un an înainte ca Otto să termine liceul.  Lumea se temea că Bucovina ar putea fi invadată de ruși.  Otto s-a decis să facă ultimul an de liceu la Viena, unde locuia sora lui, Schlieme (Geletke cea guralivă, care era de-acum măritată.)  În timpul liceului a fost cunoscut ca Moses Birnbaum, după numele mamei.  Înainte de bacalaureat a venit acasă și le-a spus părinților: „Jetzt gehen wir heiraten!” [Acuma facem nunta!].  În sfârșit nu mai era „nelegitim” și diploma de bacalaureat a primit-o pe numele de Zwecker.

Între 1915 și 1923 Otto a studiat la Viena.  A făcut întâi literatura și limbile clasice, dar foarte curând și-a dat seama că o licență în litere l-ar fi lăsat muritor de foame și s-a transferat la medicină.  Dar obișnuia să spună: “Ich bin verheiratet mit der Medizin, aber meine heimliche Geliebte ist die Literatur.” [Sunt căsătorit cu medicina, dar amanta mea secretă e literatura.]

În perioada când a locuit la Cernăuți a ținut conferințe pe teme literare la Toynbee Hall.  A scris și câteva piese de teatru, mai ales pe subiecte politice.  Le-a citit prietenilor apropiați și apoi le-a ars.  Una din piese era despre Șalom Aleichem.  Alta era bazată pe o întâmplare adevărată: în 1941, când rușii au ocupat Cernăuțiul, un farmacist evreu s-a spânzurat ca să nu fie deportat în Siberia.

Îmi amintesc una din creațiile sale, piesa în versuri „Die Gemse” [Capra neagră – simbol al libertății].  Bunicul mi-a citit-o când aveam vreo zece ani.  Era vorba despre niște copii într-o excursie în munți.  Într-o seară, în jurul focului de tabără, cineva a povestit o veche legendă a acelui ținut.  Copiii au adormit și legenda a fost jucată mai departe, de parcă visul copiilor ar fi devenit realitate.  Tema era destul de nevinovată pentru România comunistă: o răscoală a țăranilor împotriva exploatării.  Să fi fost mai mult decât atât?  La vârsta aceea nu-mi dădeam seama.  Nici această piesă nu s-a păstrat.  Mi-au rămas în memorie doar două versuri.  La un moment dat trimisul baronului cere țăranilor un nou impozit:

„Für jedes Fenster einen Dukaten.”

„Für jeden Keller fünfzig Ratten!”

[De fiecare fereastră – un ducat.  Iar o voce din mulțime răspunde în bătaie de joc: de fiecare pivniță cincizeci de șobolani!]  Fragmentul e tipic pentru umorul bunicului meu.

 

 

Viața la Cernăuți

Despre căsătoria bunicilor mei precum și despre familia bunicii mele e scris pe larg în amintirile mamei mele, de asemenea despre cariera bunicului.  Bunicul a avut un cabinet de dermatologie.  Cu timpul a devenit cunoscut în Cernăuți și a avut mulți pacienți.  A reușit să facă unele economii, cu care spera să cumpere o casă sau un apartament.

Dar în anii 1930 situația a început să se deterioreze.  Sigur că se făceau simțite urmările crizei economice mondiale, dar era mai mult decât atât.  Mama soacră l-a convins să-i avanseze o sumă însemnată pentru  zestrea fiicei mai tinere, Malvine.  Toate peripețiile legate de nunta Malvinei apar în amintirile mamei mele.  Important este că banii avansați soacrei au fost pierduți și cu ei s-a dus și visul unei case proprii.  Dar cu aceasta necazurile abia au început.

Într-o vară Otto era singur acasă cu slujnica, soția și fiica erau la Seletin, la rude.  Într-o noapte a avut un coșmar.  A visat-o pe sora lui cea mai mare, Rosa, care nu mai era în viață.  Se făcea că Rosa a venit în vizită, iar el s-a speriat și a luat-o la fugă.  În vis Rosa a strigat după el: “Loif nișt, di est brechen de Fis!” [Nu fugi, ai să-ți rupi picioarele!]  Otto s-a trezit îngrozit.

A doua zi dimineața s-a dus după țigări, a alunecat pe o coajă de pepene și și-a rupt șoldul.  S-a trimis o telegramă la Seletin și soția lui s-a întors a numaidecât.  Situația era gravă.  Protezele de șold încă nu existau, tratamentul era șase luni în ghips până la brâu.  Ghipsul însuși în toiul verii era un chin, dar ca medic își dădea seama că mai erau și alte pericole: ulcerații de presiune, embolii…  Dar n-avea încotro.  Chiar după ce s-a scos ghipsul încă nu era vindecat, mușchii erau atrofiați și a trebuit să învețe din nou să meargă, încet-încet, ținându-se de speteaza unui scaun.  Dar a reușit!

Între timp trebuia totuși să-și întrețină familia.  A angajat pe Dr Frölich ca locțiitor.  Uneori, când era un caz mai dificil, Dr Frölich aducea pacientul în dormitor, unde Otto zăcea în ghips, ca să pună împreună diagnosticul.  Și totuși mulți pacienți l-au părăsit.  După ce plătea salariul locțiitorului, nu mai rămânea aproape nimic.

Ca să aibă un pic de distracție, un prieten, Dr Noe, i-a adus un aparat de radio.  Pe vremea aceea un aparat de radio era o noutate și toți vecinii au venit să-l vadă.  Printre ei era și Babe Zisl, o bătrână de vreo nouăzeci de ani, bunica proprietarului casei.

– Fin wonen ot ir genimen de Mașin? [De unde ați luat aparatul?] s-a interesat bătrâna.

– Fin Dr Noe. [De la Dr Noe.]

– Dem Tatn vin Dr Noe ken ich.  Er is a sehr frimer Yid.  In der Mașin misn sahn sehr gite yidișe Șticklach. [Îl cunosc pe tatăl lui.  E un evreu foarte evlavios.  În aparat trebuie să fie niște chestii evreiești foarte bune.]

Anul 1932 l-a găsit pe Otto sănătos și activ.  Lucra din nou, starea materială s-a îmbunătățit și familia s-a mutat într-un imobil elegant din centrul orașului: Piața Dacia nr. 1.  În partea centrală a clădirii se afla hotelul Bristol, iar în cele două aripi laterale erau apartamente de lux.  Aici era atât locuința familiei, cât și cabinetul.  Un mare avantaj era faptul că pacienții puteau ajunge la el prin intratrea hotelului, deci în absolută anonimitate.

Otto era un fumător înrăit cu toate că știa foarte bine că moartea tatălui său se trăgea de la tutun.  Prin 1937 s-a îmbolnăvit.  Inima îi era atât de slăbită încât nu mai era în stare să se scoale din pat.  Se părea că zilele îi erau numărate.  A decis să cheme un medic renumit din București, Dr Danielopolu.  Acesta a venit special la Cernăuți, l-a consultat și a găsit… intoxicație cu nicotină.  De pe o zi pe alta Otto a încetat să fumeze și de atunci n-a mai avut niciodată probleme cu inima.  Dar nici nu s-a mai atins niciodată de țigări.

În amintirile mamei mele se găsesc întâmplările din timpul războiului și din perioada de după război, mutarea în România, apoi în Israel.  A ținut piept tuturor vicisitudinilor, a lucrat până la adânci bătrâneți și pentru fiecare ocazie a avut câte o vorbă de duh.  Cel mai mult mi-a plăcut una pe care am auzit-o de la el în copilărie, în România: „Tovarăși, trebuie să îmbunătățim randamentul spitalului.  Propun să mutăm chirurgia la morgă și morga la bucătărie.”

 

Scris de Moses Zwecker (1896 – 1982)

Editat de Erica Shaffer

Tradus și completat de Hava Oren