Leon Volovici: „Eseuri pe teme delicate”

Recent, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a apărut volumul „Eseuri pe teme delicate”, de Leon Volovici, ediție postumă îngrijită de Hanna Volovici, soția criticului, și de cineastul Costel Safirman, colaboratorul lui de la „Cercul Cultural din Ierusalim”. Volumul conține 20 de eseuri pe teme diferite, din care mă voi referi la textele având ca subiect dilema identitară a scriitorilor români de origine evreiască.

Dilema identitară
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și mai cu seamă în prima jumătate a secolului XX, au apărut o serie de scriitori evrei care au reușit să se integreze în literatura română ca scriitori români. Autorul consideră că primul evreu – scriitor român – a fost Ronetti-Roman (1847-1908), primul care „a făcut din dilemele identității evreiești și tentațiile asimilării o temă de meditație și un subiect literar”. Piesa „Manasse”, a lui Ronetti-Roman, care trata artistic problema identitară a evreilor din România, în plin proces de aculturare, a avut un mare succes în epocă. Spectacolul cu „Manasse”, avându-l în rolul titular pe marele artist Ion Manolescu, a fost celebru. Problema identitară pentru scriitorii evrei nu putea fi escamotată nici de aceștia, nici de criticii literari autohtoni. Autorul subliniază: „Discuțiile în jurul identității duse în mediile scriitorilor evrei ating uneori zona mai inefabilă a dilemei «scriitor evreu sau scriitor român», fondul sufletesc și structura intimă a scriitorului cu o dublă rădăcină culturală (pag.13). Cu toate acestea criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), adept al primatului estetic în literatură, considera dilemele identitare  ale scriitorilor evrei ca „excesive și iritante” (pag.14).
Autorul afirmă că după Primul Război Mondial s-au cristalizat două concepții ideologice printre scriitorii evrei: concepția antiasimilistă, care milita pentru o literatură „evreiască” în limba română, și concepția care dorea integrarea deplină în literatura română. Promotorul concepției unei „literaturi evreiești”  în limba română a fost conducătorul sionist A.L.Zissu (1888-1956), el însuși autor de romane și nuvele în limba română, pe teme exclusiv iudaice sau dedicate crizei intelectuale a generației sale. Cel mai apropiat discipol al lui Zissu a fost publicistul și scriitorul I. Ludo (1894-1973). Dorința de a deveni scriitori români și a se integra în cultura română a fost mai puternică decât concepția etnicistă a lui Zissu așa că mulți tineri talentați, care au fost inițial în grupul acestuia, s-au distanțat de ideile lui, afirmându-se în cele din urmă ca scriitori români. Cei mai cunoscuți din această categorie sunt  Felix Aderca și B.Fundoianu. Cel mai integrat scriitor evreu în mediul intelectual românesc din epocă a fost desigur Mihail Sebastian, care nu a renunțat totuși la identitatea sa de evreu, considerându-se în același timp scriitor român.
Concluzia lui Volovici în legătură cu cele două tendințe identitare ale scriitorilor evrei este că „ambele tendințe au eșuat pentru că așezau criteriul ideologic și etnic mai presus de cel cultural și estetic, afectând complexitatea unui creator format la răspântia dintre două culturi și două identități”. El își continuă analiza, subliniind că „în planul literaturii (…) au câștigat scriitorii care s-au chinuit, pendulând între cele două tendințe, luptându-se să rămână fideli vocației lor artistice, fără să-și propună în vreun fel «extirparea» apartenenței la o tradiție de familie, de istorie sau – în momente cruciale – apartenenței la un destin” (pag. 23). Nu putem să nu remarcăm câtă dreptate avea Volovici în concluzia sa. Astăzi, în România, se bucură de apreciere proza scriitorului romașcan Max Blecher (1909-1938) care, fără să-și ia un pseudonim românesc, a reușit să se impună, fiind în prezent, după aproape 80 de ani de la moartea sa prematură, publicat și chiar ecranizat. Recent regizorul Radu Jude a realizat fimul „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher.
În cele ce urmează mă voi referi la câteva cazuri particulare de scriitori evrei care s-au implicat în problemele identitare, așa cum rezultă din eseurile lui Volovici.

Cazul B. Fundoianu.
Publicistul și poetul B. Fundoianu (Wexler), născut în 1898 la Iași, venea dintr-o familie cu o excepțională tradiție culturală evreiască. Bunicul lui, Beniamin Schwartzfeld, al cărui nume, Beniamin, îl purta, fusese un erudit ebraist. Frații mamei, Elias și Moses Schwartzfeld, erau cunoscuți editori de ziare și reviste evreiești. Ca publicist a fost atras, în mod firesc, de cercul dominat de Zissu, colaborând intens la ziarul evreiesc „Mântuirea”. Însă după 1919 s-a remarcat pe planul creației literare, ca un poet român, de o pronunțată originalitate și forță. La aceste două identități de publicist evreu și scriitor român, s-a adăugat, după 1923, aceea de scriitor francez, sub noul nume de Benjamin Fondane. Volovici subliniază că Fundoianu, devenit Fondane, și-a construit cu trudă noua identitate literară franceză, fără însă a renunța la trecutul său de scriitor român (pag. 113). Adept al filosofiei existențialiste a lui Lev Șestov, Fondane nu a acceptat să se salveze din lagărul de la Drancy fără sora sa și, urmându-și soarta identității evreiești cu care se născuse, a pierit în octombrie 1944 la Auschwitz. Volovici afirmă că „așa cum el a transformat tradiția evreiască, pe care o moștenise, în filonul liric din poemele sale românești (…), el transcende planul iudaismului pentru a-l implica, precum o cale de acces și un posibil răspuns la întrebările filosofice existențiale. În concepția sa filosofică, Fondane a parcurs drumul de la Zissu la Șestov, încercând mereu să găsească o continuitate între modul de gândire mesianic și sionist al primului și gândirea religioasă a lui Șestov…” (pag. 43).

Cazul Felix Aderca
Ca și Fundoianu, Aderca (1891-1962) și-a început activitatea publicistică în cercul de scriitori evrei care-l aveau ca mentor pe Zissu. Volovici arată că în retorica lui împotriva antisemitismului, Aderca „oscilează între adoptarea unei poziții eminamente evreiești, în linia lui Zissu, de mobilizare și autoapărare, și postura de intelectual român democrat, îndreptățit să disprețuiască tot ce atentează la valorile și criteriile morale” (pag.19). Volovici conchide: „După 1933, Aderca nu-și mai face iluzii. Cu atât mai mult cu cât și-a dat seama, înaintea multor intelectuali evrei de stânga, că nici idealizata societate sovietică nu e imună la antisemitism” (pag.19). În anul 1935, când Sebastian era implicat în polemica legată de romanul său „De două mii de ani”Aderca s-a implicat într-o polemică de amploare cu publicistul C.A.Donescu, unul din directorii revistei „Vremea”, la care colaborase, și care susținea politica antisemită de „numerus clausus”.

Cazul Mihail Sebastian.
Spre deosebire de Fundoianu și Aderca, în anii de formare a lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter, 1907-1945) nu a existat o fază sionistă sau național-evreiască. El s-a format în mediul scriitorilor și intelectualilor români grupați în jurul lui Nae Ionescu și a ziarului „Cuvântul”. Cu toate aceasta el a fost preocupat de problema identitară, pe care n-o putea ignora în epocă. În 1934, când a publicat romanul „De două mii de ani”, pe acestă temă, cu prefața antisemită a lui Nae Ionescu, a avut parte de nenumărate atacuri, atât din partea presei extremiste antisemite, cât și în presa democratică și în cea „național-evreiască”, în frunte cu I.Ludo. Prins între „focuri din direcții opuse”, Sebastian a răspuns printr-un excelent eseu Cum am devenit huligan” (1935), în care își definește dilemele dublei identități. Volovici scrie: „Cel mai integrat scriitor evreu în mediul intelectual românesc respinge «comedia asimilistă» ca pe o trădare, încrezător, totuși, în posibilitatea de a realiza o fuziune între filonul iudaic moștenit și valorile culturii în care s-a integrat și afirmat” (pag. 21). Pe bună dreptate Volovici consemnează: „Cine nu cunoaște contextul politic al anilor ’30 și psihoza antisemită care domnea atunci, ca și preocupările obsesive legate de «problema evreiască», greu va înțelege enormul scandal și violența polemicilor declanșate de romanul lui Mihail Sebastian „De două mii de ani”, apărut în 1934, cu Prefața nu mai puțin scandaloasă a lui Nae Ionescu” (pag. 38).
Bietul Sebastian a avut parte atât în viață, cât și postum, de atacuri din toate direcțiile. Așa s-a întâmplat și după publicarea postumă a „Jurnalului” (1996), așa s-a întâmplat și după comemorarea a o sută de ani de la nașterea sa (2007), când cercetătoarea din Cluj, Marta Petreu, a publicat studiul „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” (Polirom, 2009), în care-l acuză pe Sebastian, pe baza articolelor publicate în „Cuvântul”, că ar fi fost un „extremist de dreapta”. Așa cum arată Volovici, Sebastian s-a înșelat în privința așa zisei „simpatii” pe care Nae Ionescu ar fi avut-o pentru problemele iudaice (pag.142), sau pentru „antecedentele democratice”  ale acestuia (pag.145), dinainte de noiembrie 1933, când a aderat cu entuziasm la mișcarea legionară. Sebastian era fascinat de Nae Ionescu, era fatal dependent de mediul intelectual românesc, în care se formase și legase prietenii, dar asta nu înseamnă că a fost legionar sau antisemit, nici măcar „extremist de dreapta”. După 1935 s-a produs trezirea lui deplină din această iluzie.
Recent, cu ocazia apariției traducerii în engleză, la editura „Penguin Books” din Marea Britanie, a romanului „De două mii de ani”, a apărut în ziarul „Adevărul” (5 noiembrie 2016) un amplu articol semnat de Medeea Stan, cu un text în general corect, dar cu un titlu și subtitluri de-a dreptul scandaloase. Articolul este intitulat: „Stigmatele lui Mihail Sebastian: evreul chibzuit, legionar și comunist”.  Cum s-ar zice un „evreu chibzuit”, care era legionar, când această apartenență era la modă și care a devenit comunist, când aceștia au venit la putere. Ambele calificări sunt false și tendențioase. Când Sebastian și-a început activitatea la „Cuvântul”, acesta nu era un ziar legionar, de altfel nici un evreu nu putea fi „în curtea Mișcării Legionare”, cum se insinuiază  într-un subtitlu.  Iar comunist, cum se poate constata din „Jurnal”, n-a fost, chiar dacă a colaborat, în august 1944, la ziarul „România liberă”, care avea inițial un caracter pur antifascist. Păcat că un articol, care avea ca scop să anunțe cititorilor succesul postum al romanului lui Sebastian, publicat în colecția „Penguin Modern Classics”, în care au mai apărut până acum numai doi autori români: Emil Cioran și Eugen Ionescu, s-a transformat prin titlul scandalos și prin câteva insinuări, într-o defăimare a scriitorului. Subliniez că dr. Aurel Vainer, Președintele Federației Comunităților Evreiești,  a protestat în mod public față de titlul scandalos al articolului publicat în „Adevărul”, în timp ce scriitorul era comemorat în cadrul „Festivalului Mihail Sebastian”, desfășurat în zilele 3-5 noiembrie, la Brăila, orașul său natal.

Cazul Virgil Duda
În volum este publicat un dialog, pe cale electronică, între Volovici și prozatorul Virgil Duda (n. 1939), stabilit în 1988 în Israel. Duda mărturisește: „Eu sunt un scriitor român în exil, ajuns aici din cauza lui Ceaușescu”. Prozatorul se arată mai supărat de valurile de antisemitism dezvoltate de revista lui Vadim după 1989, decât de național-comunismul ceaușist. În privința identității sale Duda scrie: „N-am devenit «mai evreu» decât am fost, chiar atunci când unora li se năzărea că nu sunt. Fac parte din poporul ales și blestemat, dar n-am râvnit să fiu, nu cred că sunt potrivit să devin «cântărețul» acestei identități. Dar nu pot să nu-mi asum destinul” (pag. 58). Duda a continuat să scrie în Israel în limba română, abordând, în cele din urmă, subiecte legate de noua sa patrie.

Concluzii
„Eseuri pe teme delicate”, titlul adoptat de editori pentru acest volum, este cât se poate de potrivit. Eu m-am referit la problema „delicată” a identității „scriitor evreu-scriitor român”, pe care regretatul istoric literar Leon Volovici (Iași, 1938 – Ierusalim, 2011), a tratat-o cu înțelepciunea care îl caracteriza. Concluzia este că nu este cazul să-ți ascunzi originea, dar nici respingerea, pe baza unui etnicism depășit, a scriitorilor evrei, nu poate fi acceptată. Cei care scriu în limba română, oriunde s-ar găsi și oricare ar fi originea lor etnică, contribuie la cultura română, pe măsura talentului și a valorii lor estetice.

Mirel Horodi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *