Acesta este adevărul, după cum la fel de adevărat este că timp de decenii de-a rândul nu am avut habar cine este persoana care-mi datorează supravieţuirea.

În timpul deportării am lucrat o vreme în comandoul de muncă de la Niederorschel, fiind unul dintre cei mai tineri dintre cei 6-700 de deţinuţi din Buchenwald care munceau aici. Aveam 15 ani. Deşi nu cunoscusem pe nimeni dintre colegii de muncă, în afară de prietenul meu, Miki, de o vârstă cu mine, cu care împărţeam toate grijile şi necazurile, precum şi, rareori, câte o bucată de sfeclă furajeră obţinută ca prin minune, pe parcurs aflasem prenumele câtorva dintre ei, după cum îi strigau ceilalţi. În schimb, nu ştiam de unde proveneau vorbitorii de limbă maghiară.

De pe la mijlocul lui martie 1945 se auzea tot mai clar bubuitul tunurilor din depărtare şi după cum sporea intensitatea lui, aşa creştea şi speranţa noastră în apropierea frontului şi a eliberării. Speranţa însă s-a dovedit deşartă. În noaptea de 1 aprilie am fost treziţi de răcnetele care ne împresurau: „Los, los, aufstehen! Prezentaţi-vă imediat pe Appelplatz!” Deîndată şi-a făcut apariţia în baracă şi SS-istul însoţit de partenerul său, câinele fioros, dresat să sfâşie la prima asmuţire asupra noastră. În timp ce ne îmbrăcam în goană cu zeghele zdrenţuite, ne-am uitat unul la altul cu Miki: ce păcăleală tâmpită de 1 Aprilie, că nu ne lasă să dormim… şi ne aşteaptă o altă zi de lucru chinuitoare!

În scurt timp ne-am aliniat cu toţii şi am fost număraţi. Apoi Oberkapo a repetat operaţiunea şi ofiţerul SS a verificat-o printr-o nouă numărătoare. Trebuia să se convingă că suntem prezenţi cu toţii şi numărul nostru corespunde cu cel din scripte şi nu lipseşte nimeni. Puţin mai târziu fiecărui deţinut i s-a dat câte o pâine întreagă, echivalând cu porţia pentru patru zile. Atunci ne-am dat seama că nu e vorba de nicio păcăleală de 1 Aprilie. De altfel în lagărele de concentrare nu există astfel de obiceiuri…

Marşul morţii

Am pornit într-un aşa-numit marş al morţii. Linia frontului ajunsese prea aproape şi s-a primit ordinul evacuării imediate a lagărului, cu destinaţia lagărului principal Buchenwald, aflat la peste o sută de kilometri de Niederorschel. Şi a început marşul, sub comanda escortei care ne impunea un ritm accelerat – o sarcină chinuitoare pentru deţinuţii piele şi os, măcinaţi de foamea şi oboseala cronică a regimului de 12 ore de muncă grea. Abia îmi târam picioarele. De efort şi din pricina încălţărilor ca vai de ele, mi s-a redeschis vechea rană de pe pulpă, s-a infectat şi a început să puroieze abundent.

După un popas foarte scurt, când ni s-a ordonat să ne încolonăm din nou în formaţie de marş, un coleg de suferinţă, mult mai vârstnic decât mine, care mărşăluise alături de mine, a rămas şezând, cu capul în pământ.

– Nu ai auzit că pornim la drum? – m-am răstit la el, ca să-l îmboldesc.

– Nu mă duc mai departe, nu mai am putere să mă ridic… Mi-a ajuns, nu au decât să mă împuşte dacă aşa vor! – mi-a răspuns vecinul de convoi.

Şi pe mine mă durea îngrozitor piciorul, însă l-am luat de subsuori şi l-am ridicat. S-a sprijinit de mine şi am făcut câţiva paşi. De fapt neputinţa lui nici nu era de natură fizică, ci sufletească. Era apatic, îşi pierduse orice speranţă.

A doua zi am ajuns cu toții la Buchenwald. Curând lagărul avea să se elibereze. Libertatea ne-a adus atâtea impresii şi evenimente noi, încât episodul pe care vi l-am relatat l-am dat foarte repede uitării. Doream să ne întoarcem cât mai repede acasă, în Ardeal, ceea ce am şi făcut, împreună cu prietenul meu Miki, cu prima ocazie care ni s-a ivit.

Lagărul de la Buchenwald

Au trecut anii, deceniile. La un moment dat cineva din familia mea s-a îmbolnăvit şi am început să caut prin farmacii un medicament mai rar. Nu am reuşit să-l obţin şi am fost sfătuit să mă adresez oficiului central care aproviziona toate farmaciile, pe atunci purta numele de Centrofarm. M-am prezentat acolo şi m-a surprins amabilitatea farmacistului care m-a primit, ceea ce era mai rar în acele vremuri.

Poate că cinstitul cititor bănuieşte că farmacistul era tocmai persoana pe care o sprijinisem – la propriu – în timpul marşului morţii. El m-a recunoscut – aşa cum se va dovedi în continuare – dar eu habar nu aveam cine era el. Şi cum l-aş fi putut identifica pe deţinutul piele şi os, cu faţa suptă şi nebărbierită, îmbrăcat într-o zeghe zdrenţuită, cu domnul înalt, amabil, la costum şi cravată peste care purta halatul alb ?!

– Din păcate acest medicament nu figurează în stocul nostru – mi-a zis el, cerându-mi numărul de telefon ca să mă anunţe dacă reuşeşte să-l obţină. M-a sunat a doua zi, anunţându-mă că a făcut rost de medicament şi mă pot duce să-l iau. I-am mulţumit, exprimându-mi recunoştinţa pentru că obţinuse medicamentul într-un timp atât de scurt.

– Nu-mi sunteţi dator cu niciun fel de recunoştinţă – mi-a spus – şi dacă mai aveţi nevoie de ceva, căutaţi-mă cu încredere. Slavă Domnului, niciodată nu am mai avut nevoie de medicamente şi nici nu l-am mai întâlnit pe farmacistul amabil.

Au mai trecut câţiva ani buni şi conducerea Comunităţii Evreilor m-a rugat să-i fiu de ajutor Doamnei Goldstein, o persoană vârstnică, vecină cu mine, care era singură şi nu prea mai ieşea din casă. De altfel şi ea era supraviețuitoare a lagărelor naziste, la fel ca mine. Am ajutat-o ani de zile, până la moartea ei. Nu-mi venea greu s-o fac. O vizitam din când în când, îi achitam facturile şi o ajutam să-şi gestioneze resursele financiare, destul de reduse.

După o vreme, când cunoştinţa mea căzuse la pat, o vizitam mult mai des. Stăteam de vorbă şi ne împărtăşeam amintirile din lagăre. Cu prilejul unei astfel de vizite, mi-a înmânat o scrisoare. Pe plicul sigilat era trecut numele meu, dar nu era timbrat.

– Cine e expeditorul? – am întrebat.

– Fratele meu din Israel. Mi-a trimis plicul într-o scrisoare şi m-a rugat să ţi-l dau.

Am deschis plicul şi am început să citesc scrisoarea lungă, scrisă pe un ton prietenos. De fapt era o relatare a propriei sale vieţi. Aflase că eu mă ocupam de sora lui şi îmi comunica încrederea deplină în persoana mea. În această scrisoare lungă îmi scria că mă recunoscuse în timpul întâlnirii de la Centrofarm şi îi fusese pe limbă să-mi aducă la cunoştinţă că el era deţinutul slăbit pe care l-am determinat să nu se lase pradă deznădejdii şi morţii sigure, ci să facă efortul de a continua marșul. În final a decis să-şi exprime recunoştinţa, venindu-mi în ajutor atunci când aveam mare nevoie de medicamente rare. Scrisoarea era semnată caligrafic: Jenő Farkas.

Din momentul acela relaţia dintre noi a devenit mai strânsă, continuând corespondenţa şi după ce s-a mutat din Israel în Peru, la familia fiicei sale. Adam, ginerele său care venea an de an, pentru a se ruga la la mormintele părinţilor săi din Luduş, m-a vizitat şi pe mine, pentru a-l cunoaşte personal pe cel care…

Jenő m-a invitat la Lima, cu prilejul aniversării centenarului său. Nu am putut participa din motive obiective, familiale, şi astfel, cu părere de rău, nu am putut să-l felicit personal şi să ciocnesc un pahar în sănătatea celui care a apucase să trăiască un secol!

Timp de o jumătate de veac nu am ştiut cum îl cheamă. A trăit peste un veac, dar nu am apucat să-l mai revăd, după acea singură întâlnire de la Centrofarm, când nu l-am recunoscut…

Vasile Nuszbaum.