Am salvat viaţa unui om

Acesta este adevărul, după cum la fel de adevărat este că timp de decenii de-a rândul nu am avut habar cine este persoana care-mi datorează supravieţuirea.

În timpul deportării am lucrat o vreme în comandoul de muncă de la Niederorschel, fiind unul dintre cei mai tineri dintre cei 6-700 de deţinuţi din Buchenwald care munceau aici. Aveam 15 ani. Deşi nu cunoscusem pe nimeni dintre colegii de muncă, în afară de prietenul meu, Miki,  de o vârstă cu mine, cu care împărţeam toate grijile şi necazurile, precum şi, rareori, câte o bucată de sfeclă furajeră obţinută ca prin minune, pe parcurs aflasem prenumele câtorva dintre ei, după cum îi strigau ceilalţi. În schimb, nu ştiam de unde proveneau vorbitorii de limbă maghiară.

De pe la mijlocul lui martie 1945 se auzea tot mai clar bubuitul tunurilor din depărtare şi după cum sporea intensitatea lui, aşa creştea şi speranţa noastră în apropierea frontului şi a eliberării. Speranţa însă s-a dovedit deşartă. În noaptea de 1 aprilie am fost treziţi de răcnetele care ne împresurau: Los, los, aufstehen! Prezentaţi-vă de îndată pe Appelplatz!. De îndată şi-a făcut apariţia în baracă şi SS-istul însoţit de partenerul său câinele fioros, dresat să sfâşie la prima asmuţire asupra noastră. În timp ce ne îmbrăcam în goană cu zeghele zdrenţuite, ne-am uitat unul la altul cu Miki: ce păcăleală tâmpită de 1 Aprilie, că nu ne lasă să dormim…şi ne aşteaptă o altă zi de lucru chinuitoare!

În scurt timp ne-am aliniat cu toţii şi am fost număraţi. Apoi Oberkapo a repetat operaţiunea şi ofiţerul SS a verificat-o printr-o nouă numărătoare. Trebuia să se convingă că suntem prezenţi cu toţii şi numărul nostru corespunde cu cel din scripte şi nu lipseşte nimeni. Puţin mai târziu fiecărui deţinut i s-a dat câte o pâine întreagă echivalând cu porţia pentru patru zile. Atunci ne-am dat seama că nu e vorba de nicio păcăleală de 1 Aprilie. De altfel în lagărele de concentrare nu există astfel de obiceiuri…

Marş al morţii

Şi am pornit într-un aşa numit marş al morţii. Linia frontului ajunsese prea aproape şi s-a primit ordinul evacuării imediate a lagărului, cu destinaţia lagărului principal Buchenwald, care se afla la o sută şi ceva kilometri de Niederorschel. Şi a început marşul sub comanda escortei care ne impunea un ritm accelerat – o sarcină chinuitoare pentru deţinuţii piele şi os, deja măcinaţi de foamea şi oboseala cronică a regimului anterior de 12 ore de muncă grea. Abia îmi târam picioarele. De efort şi din pricina încălţărilor ca vai de ele, mi s-a deschis rana de pe pulpă pe care o căpătasem anterior, s-a infectat şi începuse să puroieze abundent.

După un popas foarte scurt, când ni s-a ordonat să ne încolonăm din nou în formaţie de marş, un coleg de suferinţă, mult mai vârstnic decât mine, care mărşăluise alături de mine, a rămas şezând, cu capul în pământ. – Nu ai auzit că pornim la drum? – m-am răstit la el, ca să-l îmboldesc. – Nu mă duc mai departe, nu mai am putere să mă ridic…Mi-a fost de ajuns, nu au decât să mă împuşte dacă aşa vor! mi-a răspuns vecinul de convoi. Şi pe mine mă durea îngrozitor piciorul, însă l-am luat de subsuori şi l-am ridicat. S-a sprijinit de mine şi am făcut câţiva paşi. De fapt neputinţa lui nici nu era de natură fizică, ci sufletească. Era apatic, îşi pierduse orice speranţă.

A doua zi cu toţii am ajuns la Buchenwald. Curând lagărul avea să se elibereze. Libertatea ne-a adus atâtea impresii şi evenimente noi încât episodul pe care vi l-am relatat l-am dat foarte repede uitării. Doream să ne întoarcem cât mai repede acasă, în Ardeal, ceea ce am şi făcut, împreună cu prietenul meu Miki,  cu prima ocazie care ni s-a ivit.

Lagărul de la Buchenwald

Au trecut anii, deceniile. La un moment dat cineva din familia mea s-a îmbolnăvit şi am început să caut prin farmacii un medicament mai rar. Nu am reuşit să-l obţin şi cineva m-a sfătuit să mă adresez oficiului central care aproviziona toate farmaciile, care pe atunci purta numele de Centrofarm. M-am prezentat acolo şi m-a surprins amabilitatea farmacistului care m-a primit. ceea ce era mai rar în acele vremuri.

Poate că cinstitul cititor bănuieşte că farmacistul era tocmai persoana pe care o sprijinisem – la propriu – în timpul marşului morţii. El m-a recunoscut – aşa cum se va dovedi în continuare – dar eu habar nu aveam cine era el. Şi cum l-aş fi putut identifica pe deţinutul piele şi os, cu faţa suptă şi nebărbierită, îmbrăcat într-o zeghe zdrenţuită, cu domnul înalt, amabil, la costum şi cravată peste care purta halatul alb ?!

– Din păcate acest medicament nu figurează în stocul nostru – mi-a zis el, cerându-mi numărul de telefon ca să mă anunţe dacă reuşeşte să-l obţină. M-a sunat a doua zi, anunţându-mă că a făcut rost de medicament şi mă pot duce să-l iau. I-am mulţumit, exprimându-mi recunoştinţa pentru că obţinuse medicamentul într-un timp atât de scurt. – Nu-mi sunteţi dator cu nici un fel de recunoştinţă – mi-a spus – şi dacă mai aveţi nevoie de ceva, căutaţi-mă cu încredere. Slavă Domnului niciodată nu am mai avut nevoie de medicamente şi nici nu l-am mai întâlnit pe farmacistul amabil.

Au mai trecut câţiva ani buni şi conducerea Comunităţii Evreilor m-a rugat să-i fiu de ajutor Doamnei Goldstein, o persoană vârstnică vecină cu mine, care era singură şi nu prea mai ieşea din casă. De altfel şi ea era supraviețuitoare a lagărelor naziste, la fel ca mine. I-am fost de ajutor ani de zile, până la moartea ei. Nu-mi venea greu s-o fac. O vizitam din când în când, îi achitam facturile şi o ajutam să-şi gestioneze resursele financiare, destul de reduse.

După o vreme, când cunoştinţa mea căzuse la pat, o vizitam mult mai des. Stăteam de vorbă şi ne împărtăşeam amintirile din lagăre. Cu prilejul unei astfel de vizite mi-a înmânat o scrisoare. Pe plicul sigilat era trecut numele meu, dar nu era timbrat. – Cine e expeditorul, am întrebat? – Fratele meu care trăieşte în Israel. Mi-a trimis plicul într-o scrisoare şi m-a rugat să ţi-l dau.

Am deschis plicul şi am început să citesc scrisoarea lungă, scrisă pe un ton prietenos. De fapt era o scurtă relatare a propriei vieţi. Aflase că eu mă ocupam de sora lui şi îmi comunica încrederea deplină în persoana mea. În această scrisoare lungă îmi scria că mă recunoscuse în timpul întâlnirii de la Centrofarm şi îi fusese pe limbă să-mi aducă la cunoştinţă că el era deţinutul slăbit pe care l-am determinat să nu se lase pradă deznădejdii şi morţii sigure, ci să facă efortul de a continua mărşăluirea. În final a decis să-şi exprime recunoştinţa, venindu-mi în ajutor atunci când aveam mare nevoie de medicamente rare. Scrisoarea era semnată caligrafic: Jenő Farkas.

Din momentul acela relaţia dintre noi a devenit mai strânsă, continuând corespondenţa şi după ce s-a mutat din Israel în Peru, la familia fiicei sale. Adam, ginerele său care venea an de an, pentru a se ruga la la mormintele părinţilor săi din Luduş, m-a vizitat şi pe mine, pentru a-l cunoaşte personal pe cel care…

Jenő m-a invitat la Lima, cu prilejul aniversării centenarului său. Nu am putut participa din motive obiective, familiale, şi astfel, cu părere de rău, nu am putut să-l felicit personal şi să ciocnesc un pahar în sănătatea celui care a apucase să trăiască un secol!

Timp de o jumătate de veac nu am ştiut cum îl cheamă. A trăit peste un veac, dar nu am apucat să-l mai revăd, după acea singură întâlnire de la Centrofarm, când nu l-am recunoscut…

Vasile Nuszbaum.

6 Comments

  • Anna Farkas commented on January 13, 2017 Reply

    Numele de Nuszbaum Laci imi este cunoscut, am auzit despre tine mult timp in legatura cu matusa mea Buba pe care ai ajutat-o atit de mult.
    Nu am stiut ca tot tu ai fost acela care l-a salvat pe Jeno.
    Ma bucur ca putem face cunostinta prin Baabel, poate ne vom intilni si in persoana cindva undeva…Iti doresc numai bine si iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru oameni, in cazul de fata familia noastra.

  • Mariana Pollak (Farkas) commented on January 12, 2017 Reply

    M-a emotionat foarte mult articulul, chiar daca tata mi-a povestit de multe ori ca a cerut sa fie impuscat, dar un tînar l-a sprijinit si l-a obligat sa mearga cu grupul. De multe ori îl vedeam scriind e-mail pentru Nuszbaum Laci si astepta cu nerabdare raspunsul.
    Vreau sa-ti multumesc Laci, pentru ca ai daruit viata tatalui meu, si indirect mie. Si de asemenea multumesc pentru bunatatea ta fata de Buba.

  • Robert LEVI commented on January 12, 2017 Reply

    .מרגש מאד, סיפור לא יאומן

  • Andrea Ghiţă commented on January 12, 2017 Reply

    Povestea relatata de Vasile Nuszbaum se regaseste si in amintirile altor supravietuitori, fie ca au primit imboldul salvator de la cei din preajma, fie ca ei au facut gestul salvator. In acele momente – pe care noi greu ni le putem imagina – era esential sa fii inconjurat de oameni carora le pasa de tine!

  • George Farkas commented on January 12, 2017 Reply

    Randurile D-lui Nuszbaum ne ajuta mult in aceste zile. Buba,pe care ati avut bunavointa sa o vizitati atunci cand avea atata nevoie, a fost cea care a plecat inaintea lui Jenö. Bandi si Joska le-au luat-o inainte…Fie-le amintirea binecuvantata!

  • Herzlinger Oscar commented on January 12, 2017 Reply

    Emotionanta descriere !Munte cu munte nu se intalneste…..si unii spun ca nu sunt minuni ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *