75 de ani de la tragedia navei Struma

„Călător pe vasul morții”, de Touvia Carmely

 Touvia Carmely este un scenarist și scriitor israelian, născut la București, în 1930 – pe numele românesc de Tobias Săpunaru – emigrat în Israel în 1950 și care nu a avut vreo tangență personală, nici colaterală, cu naufragiații de pe „Struma”. Dar, ca mulți alți autori dedicați aflării adevărului despre cauzele care au dus la acest deznodământ nefericit, el a pornit în cercetare, ca într-o aventură a cunoașterii, și a scris, nu una, ci patru sau cinci cărți dedicate acestei teme, în engleză și română, la fiecare adăugând noile lui descoperiri privind complicatele dedesubturi ale tragicei întâmplări. Destinul a 759 de oameni scufundați odată cu acest vas, la 24 februarie 1942, a cutremurat lumea. Iar un răspuns oficial din partea uneia din țările implicate în această încrengătură de vinovății și tergiversări (România, Turcia, Marea Britanie, Germania, Rusia), nu a venit nici până astăzi.

„Călător pe vasul morții” nu este o carte documentară, deși are la bază o enormă documentație de care s-a servit autorul în cărțile sale anterioare despre „Struma”. Este un roman de ficțiune, citibil cu interes crescând până la ultima filă, structurat pe întâmplarea reală, dar detașat oarecum de ea, deoarece personajele principale, deși au călătorit cu „Struma” până la Istanbul,  nu se regăsesc pe lista pasagerilor de pe acest vas. Nici nu au cum să se regăsească, fiindcă sunt imaginare… Autorul și-a închipuit o familie de evrei români care locuiau în Istanbul, au venit la părinți, la București, și n-au mai putut pleca din cauza războiului, pe căi normale, astfel încât au fost nevoiți să accepte voiajul cu vaporul emigranților care mergeau în Palestina,  ei urmând să coboare la Istanbul. Este modalitatea prin care autorul tratează acest subiect din afară, neimplicat fiind, nici măcar prin personajele sale, cu eroii „Strumei” – și totuși, atât de tragic împărtășindu-le soarta.

Povestea reală a „Strumei” s-a spus și s-a repetat de nenumărate ori în acest răstimp, dar poate niciodată nu este prea mult pentru a  deștepta memoria colectivă. Este o poveste cu final tragic, dar care, de la început și până la sfârșit, frizează absurdul. Chiar și acum, după 75 de ani, dacă o demontezi, poți constata că fiecare  verigă a avut partea ei de disperare și speranță, de sublim și  ridicol în același timp. Încât stai și te întrebi cum e posibil ca aproape 800 de oameni, majoritatea intelectuali, oameni cu stare – fiindcă un bilet de călătorie pe „Struma” costa, la vremea aceea, cât un apartament în București – nu și-au dat seama că sunt jalnic păcăliți, deși același lucru s-a întâmplat și altora,  înaintea lor, care au rămas și fără bani și cu călătoria contramandată! Deși… afișul-reclamă cu vasul „Queen Mary” era pus în vitrină doar ca să „ia ochii”, nava repartizată lor era de fapt un barcaz recondiționat, impropriu călătoriei pe mare, care până atunci transportase  doar animale în  cursele de coastă din Bulgaria, iar motorul care trebuia să o propulseze era cumpărat de la un escroc din Galați, care de fapt îl scosese din Dunăre, de la o navă scufundată… Unii s-au retras, aflând starea precară a ambarcațiunii, totuși majoritatea a mers mai departe, ignorând pericolele. Deși… vasul a fost încărcat de zece ori cât capacitatea lui, iar condițiile în care urmau să călătorească – ticsiți, fără apă suficientă, nici potabilă, nici de spălat, cu câteva WC-uri pe punte în bătaia vântului, fără mâncare destulă, fără carburant, cu motorul stricat… Ce să mai vorbim, nimic nu le-a mers ca lumea acestor oameni disperați, alungați de legile restrictive, care nu-și doreau decât să ajungă într-un loc sigur, unde să nu se mai teamă de moarte. Și li s-a spus: călătoria va fi numai până la Istanbul, după care, fiecare se descurcă cum poate, să ajungă în Palestina cu…trenul, prin Turcia asiatică.

Problema e că nici acolo nu-i aștepta nimeni cu brațele deschise, arabii, deținătorii petrolului în zonă, presau englezii să nu încurajeze emigrarea everilor, așa că „Declarația  Balfour”, prin care Marea Britanie promitea evreilor sprijin pentru a-și întemeia o țară în Palestina, a rămas o vorbă-n vânt.

Dorința de a părăsi România și Europa, de frica prigoanei nemților, era însă atât de puternică, încât niciun rău nu li se mai părea de nesuportat. Și nu condițiile de călătorie îi speriau cel mai mult, ci obținerea vizei de intrare în Palestina britanică. Plecau la drum și  n-o aveau încă, erau emigranți ilegali!… Dar patronul vasului, grecul Pandelis, le promisese că va obține vizele pentru ei de la Istanbul, când vor ajunge acolo. Simplu, nu? Altă „vrabie de pe gard”!

Numai că, odată ajunși la Istanbul, turcii le-au interzis debarcarea. Au fost ținuți „în carantină”… zece săptămâni, până să se lămurească ce e de făcut cu ei. Zece săptămâni în care s-au întretăiat știrile, s-au înroșit firele telefonice și au țiuit telegrafele între Istanbul și Ankara, între Ankara și reprezentanții Marii Britanii de la Haifa și Tel Aviv, între aceștia și Londra, între Ankara și București, între Istanbul și Statele Unite… Au avut voie să coboare numai nouă pasageri care aveau vize pentru Palestina (obținute legal, din diferite motive) și, spre sfârșitul acestei perioade, o pasageră, Medea Salamovitz,  care a avortat cu hemoragie și a fost dusă la spital. Zece săptămâni, cei 759  de oameni rămași, inclusiv echipajul, au stat înghesuiți ca sardelele, nespălați, sufocați în interiorul și pe puntea „Strumei”, mâncând și bând din ajutoarele evreiești venite din America, prin  Alianța Israelită de la Istanbul. Cred că nu se poate închipui mizeria, bolile și disperarea la care erau supuși în acest timp.

Și toate acestea se întâmplau, pentru că, pe de o parte, Germania alunga evreii din Europa, iar pe de altă parte, englezii nu-i mai primeau. După Pearl Harbour, fața lumii se  schimbase radical. Chiar pe 12 decembrie 1941, când pasagerii Strumei plecau cu trenul din București spre Constanța, România declara război Statelor Unite. Părăsind teritoriul României, oriunde s-ar fi dus, ei veneau din România, țară aliată Germaniei. Deci, suspiciunea că la bord ar putea să fie infiltrați și spioni, a existat de asemenea. Odată plecați, cale de întoarcere nu a mai fost – în România, țară aliată Germaniei, se dăduse o lege în acest sens. Palestina mandatară britanică nu-i primea, considerându-i inamici. Turcia, deși neutră,  nu vroia să-și strice relațiile diplomatice cu Marea Britanie și în general se temea de represaliile marilor puteri.

De aceea, după negocieri fără niciun rezultat concret, la 23 februarie, guvernul turc a decis scoaterea cu forța a vasului din apele teritoriale turcești, în largul Mării Negre, unde au abandonat vasul, fără motor, fără apă, fără provizii, plutind în derivă în voia valurilor. A doua zi, o explozie a distrus nava  cu cei 759 oameni la bord. După mulți ani și multe suspiciuni și supoziții, s-a aflat, din arhivele militare de la Moscova, că „Struma” a fost torpilat de un submarin sovietic, care l-a reperat ca vas inamic (în același an, doar la câteva luni, același submarin s-a scufundat și el, lovit de o mină în Marea Neagră, descoperit aproape de Constanța, în 2008, de o echipă de scufundători și confirmat în 2010 ca fiind „SC-213”, submarinul care a scufundat „Struma”).

Un singur pasager a supraviețuit,  David Stoliar, în vârstă de 19 ani, din București, salvat de niște pescari de coastă. A mai trăit… până la 94 de ani (în 2014), în Oregon SUA. Dar oriunde a locuit acest om care a văzut moartea, a fost urmărit de spectrul morții. Până și în Japonia a fost căutat și intervievat. Tot el mărturisea mai târziu ce rușine i-a fost că a supraviețuit, când a dat cu ochii de rudele decedaților de pe același vas…

O altă supraviețuitoare Medea Salamovitz, secretara unui avocat din București, cea care a fost dusă la un spital din Istanbul, în timp ce soțul ei a murit odată cu toți pasagerii, a avut o soartă mai bună. Ulterior, ea a ajuns în Palestina și, mai târziu,  când un diplomat libanez i-a cerut mâna, tribunalul rabinic nu i-a aprobat căsătoria, pe motiv că trupul soțului ei nu a fost găsit, deci era înregistrat ca dispărut, nu ca mort… Până la urmă, Medea a plecat din Israel și s-a măritat cu libanezul ei la Paris, fără să se mai teamă de bigamie.

Romanul scriitorului israelian lui Touvia Carmely „Călător pe vasul morții”, este construit în jurul acestei tragedii fără precedent, petrecută în timpul celui de al doilea război mondial. Practic este povestea unei crime în masă comisă cu bună știință asupra unor  oameni nevinovați pe care nicio țară din lume nu-i mai vroia. Acțiunea este relatată gradat, păstrând suspansul și amanuntele – toate veridice și credibile – care fac deliciul fiecărei proze.

Această carte va sta cu siguranță pe raftul cărților referitoare la tragedia „Struma”, dar și pe al celor care descriu viața în România în perioada celui de al doilea război mondial. O lume care a fost, care astăzi poate fi cunoscută numai din cărți.

În prezent, scriitorul Touvia Carmely este pensionar și locuiește la Haifa. Deoarece este plecat din România de peste 66 de ani, a dorit ca această carte să fie publicată și în țara lui natală, pentru ca românii să cunoască mai bine ce s-a întâmplat atunci, iar soarta „Strumei” să nu se mai repete niciodată în istorie. L-am ajutat să o publice la Editura Hasefer, București, în 2012, fiindu-mi recomandat de prietenul meu, istoricul dr. Lucian Zeev Herșcovici, gălățean și el, care locuiește la Ierusalim și care semnează prefața acestei cărți.

Despre ”Struma”, s-au scris multe cărți și foarte multe articole, în diferite limbi: română, ebraică, engleză, germană, rusă, turcă, franceză. Amintim câțiva scriitori, printre care și români și evrei din România: Maria Arsene, Leib Kupferstein; David Safran; Josephine Feinstein; Ephraim Ophir; Shimon Rubinstein; Michel Solomon; Șerban Gheorghiu; Mihai Stoian; H. Rohwer; Cetin Yetkin; Iacov Geller; Dalia Ofer; Albert Finkelstein; Iordan Ivanov; rabinul Efraim Guttman și alții.

În privința articolului publicat în limba română de Shimon Rubinstein (rudă cu Medea Salamovitz), el a apărut în urmă cu cca 10 ani în anuarul „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, editat de Institutul de Arheologie și Institutul de Istorie ale Academiei Române, filiala Iași, publicat și difuzat de Editura Hasefer din București.

Doctorul în istorie Lucian Zeev Herșcovici a lucrat la pregătirea unui volum despre cazul scufundării vasului „Mefkure”, asemănător cazului „Struma”. Într-o corespondență online, el se referea la interesul pentru acest subiect manifestat în Israel: „În orașul Holon există o piață centrală numită „Piața Struma” („Kikar Struma”, în limba ebraică), iar în centrul ei este un monument în memoria victimelor de pe acest vas. De asemenea, există un monument în memoria victimelor de pe „Struma” și de pe „Mefkure”, lângă orașul Ashdod, pe malul mării. În orașul Beer Sheva, există un Muzeu Struma, vizitat de oameni din toată lumea, cu documente și fotografii, înființat de rudele decedaților, evrei români din Israel. Dar este adevărat că statul Israel nu s-a prea ocupat cu această temă. Imigranții din România au încercat să facă ceva, dar singura realizare a fost o ședință specială a parlamentului israelian, acum circa 20 de ani.” Anul acesta are loc o nouă ședință a Parlamentului Israelian pe această temă, luni 6 februarie, cu ocazia comemorării a 75 de ani de la consumarea tragediei. Anual, însă, se fac comemorări la sinagoga din Beer Sheva, în care se implică și Ambasada României în Israel. Un alt monument închinat victimelor de pe „Struma” se află  la București, în Cimitirul Evreiesc de pe Calea Giurgiului.

Interesul pentru „Struma” a crescut în ani, continuu. Scriitorul Stelian Tănase a ajuns la David Stoliar și a reușit să-i ia un interviu. A făcut un film documentar despre „Struma” și a scris scenariul pentru un alt film documentar făcut de regizorul Radu Gabrea, în 2012. Filmul a fost prezentat în premieră la Muzeul Țăranului Român, eveniment organizat de fundația regretatului critic de artă Radu Bogdan – originar din Galați, care decisese să nu plece cu ”Struma”, văzând starea vasului –  proiect realizat cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.

Violeta Ionescu

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • BORIS MEHR commented on September 12, 2020 Reply

    foarte util articol, excelente informații

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *