Promovasem cu succes dificila sesiune de examene din luna iunie, motiv de satisfacţie şi relaxare. Cu toate acestea eram puţin mâhnit, gândindu-mă  că mă aşteaptă o vacanţă plictisitoare în căldură verii ploieştene. Pe unul din coridoarele facultăţii, mă trezesc faţă în faţă cu colegul şi prietenul meu K.

–           Ce intenţionezi să faci la vara? Pleci undeva?

–           Nu am nici un program, răspund eu cam plictisit.

–           Ascultă, hai să cerem de la sindicatul studenţilor  bilete pentru o staţiune de odihnă!

–           Glumeşti, ştim prea bine că asemenea bilete se dau numai la studenţii străini. Sau prin protecţie…Nu satisfac nici una din aceste condiţii!

–           Fii atent, sunt studenţi străini care au terminat sesiunea de examene cu 2-3 restanţe la cele mai dificile discipline. Oamenii trebuie să înveţe toată vara şi nu au timp pentru  staţiuni de odihnă! Cunosc doi studenţi coreeni în această situaţie. Hai vorbim cu ei  şi să-i rugăm să renunţe la biletele lor de odihnă în favoarea noastră…

Deşi neîncrezător în succesul acţiunii, îl însoţesc  fără a-mi face  speranţe deşarte.  Coreenii acceptă, primesc de la mine şi un caiet de notiţe la una din discipline şi intrăm in biroul sindicatului. După scurte tratative am ieşit din biroul respectiv cu bilete pentru staţiunile de odihnă. El a primit Borsec şi eu  Tuşnad. Cazare, masă şi foi de drum pentru transportul pe C.F.R.. Era excepţional!

Au trecut câteva săptămâni şi a sosit sorocul mult aşteptatei plecări. Am părăsit Gara de Vest din Ploieşti, îmbrăcat într-o scurtă kaki din pânză de cort aparţinând iniţial  tatălui meu…Vezi că acolo este frig, m-a atenţionat familia…

M-am prezentat la “biroul de repartizare” din Tuşnad şi am fost am fost cazat într-o veche vilă boierească, probabil acum naţionalizată…Colegul meu de camera  s-a recomandat scurt: Georgică…Ne-am împrietenit şi mi-a povestit că este preşedintele sindicatului studenţilor la Universitate. La masă m-am ataşat de un grup de studenți din Galaţi cu care colindam împreună traseele turistice ale locului. Masa era consistentă, dar dominată de bucătăria transilvăneană. Toate denumirile felurilor  de mâncare erau termiate cu precizarea “a la Cluj”! Mă rog…

Chestia s-a complicat, când în ciuda protestelor noastre, personalul care servea masa turna întotdeauna peste salată un lichid cu zahăr în loc de ulei şi oţet..Dar nu aveai cu cine să te înţelegi deoarece fetele vorbeau exclusiv limba maghiară!

Problema s-a acutizat când, din puţinele fonduri ce care dispuneam, am solicitat câteva ilustrate cu timbrele aferente la chioşcul din centru. Blonda din interior m-a anunţat cu candoare:

–           „Nem tudom româno”!

–           Ascultă domnişoară, am răspuns eu în mod răspicat, aci eşti în România şi dacă lucrezi la un chioşc public trebuie să vorbeşti româneşte!

Un tânăr bilingv  aflat în spate la rând, a explicat tinerei ce dorim, am primit ilustratele şi conflictul s-a aplanat…

Într-una în zilele toride ale lunii iulie, am intrat cu băieţii din Galaţi să înotăm în lacul din mijlocul localităţii. De la mal şi până la platforma din mijlocul apei, pe care am acostat-o, era o distanţă relativ scurtă. La înapoiere am intrat în apă cinci înotători şi la mal… am ieşit numai patru ! Salvamarul a intrat imediat în acţiune dar fără nici un rezultat. Colegii susţineau că băiatul stia  să înoate bine… În momentele următoare oamenii Salvamarului au început să-l caute din bărci …

Spre groaza noastră Salvamariştii au scos din apă corpul neînsufleţit al acestuia.  Un foarte tânăr student., frumos, blond, suplu , care din nefericire nu a mai ajuns să fie constructor de nave…A doua zi tensiunea noastră a ajuns la paroxism, când în curtea cimitirului, pe o masă improvizată, medicul legist i-a făcut autopsia…Undeva la distanţă, alături de noi, cu capul plecat, se află părintele tânărului ,sosit de urgenţă la aflarea cumplitei ştiri…

***

În vara respectivă petrecută în frumoasă staţiune Tuşnad,  am fost fără să vrem şi martorii altor tragedii. O pitorească nuntă a sosit dintr-un sat maghiar vecin. Muzică, veselie, când deodată se aud ţipete şi lumea se adună în jurul unui tânăr  nuntaş, lungit la sol cu un cuţit în piept . Am înţeles de la nişte binevoitori că tânărul se legase de iubita altuia, gresală de neiertat…Soseşte poliţia, în jeepuri, încercând să aresteze criminalul…Prea târziu însă…Acesta era şi el întins cu un cuţit în piept… S-a explicat că autorul era fratele primei victime, care s-a răzbunat în acest mod…Se zvonea că a apărut şi o a treia victimă, in persoana criminalului…Am părăsit locul, lăsând miliţienilor (şi ei de limba maghiară) să-şi facă datoria…

***

Tinereţea noastră şi-a spus însă cuvântul, venisem în vacanţă şi am uitat repede sumbrele evenimente. Am escaladat în grup “Stânca Şoimilor”, admirând  spectacolul staţiunii şi împrejurimilor văzute de la înălţime. Ne-am acomodat în final şi cu “varza a la Cluj”, asortată cu salată verde stropită cu un lichid dulce.. În altă zi am urcat per pedes  istovitorul drum până la lacul Sfânta Ana. Acolo am cules pentru prima oară fragi! Am întreprins însă o acţiune riscantă. M-am încumetat, din bravură sau inconştienţă, să traversez înot Lacul Sfânta Ana. La început totul a decurs în mod normal. Temperatura apei era plăcută şi avansam fără probleme sub soarele arzător. Nu am sesizat însă un lucru. Jumătatea apropiată  din lac era sub soare, dar jumătatea cealaltă era la umbră, zona unde apa era mult, mult mai rece.

În momentul când am trecut de limita între soare şi umbră am realizat că apa era rece ca gheaţa. Am avut prezenţa de spirit să mă întorc imediat spre malul de unde plecasem, unde am ajuns puţin speriat dar  bine sănătos…

În continuare zilele vacanţei au continuat fără evenimente deosebite. Excursii, plimbări şi discuţii interesante privind problemele vârstei şi profesiei noastre viitoare. În vacanţă amintită  am citit pentru prima oară, cu un deosebit interes, romanul “Milioanele Begumei” de Jules Verne. Pot afirma fără exagerare, că admiraţia pentru eroul  romanului, inginerul alsacian Marcel Bruckmann precum şi modelul acestuia, m-a călăuzit mult timp în viaţă…

***

La despărţire Georgică mi-a făcut o favoare ieşită din comun:

–           Ascultă, măi,  ţie îţi place muzică de opera şi operetă ?

–           Da, răspund eu evaziv. Ascult uneori la radio…

–           Fii atent, în toamnă, când te întorci la Bucureşti te duci la teatrul de Opera sau Operetă şi spui omului de la intrare: “M-a trimis Georgică de la Universitate” şi te va lăsa să intri fără bilet!

M-am conformat recomandării lui Georgică şi în toamnă am vizionat două spectacole de opera şi respectiv de operetă!

În fine, vacanţa de la Tuşnad s-a încheiat. Mi-am luat rămas bun de la grupul din Galaţi şi m-am întors cu trenul în Ploieştiul natal,  admirând de la fereastra vagonului, imaginile verzi ale Transivaniei, Braşovul şi Valea Prahovei…

***

Au trecut un număr de ani de la vacanţă mea studenţească la Tuşnad. Eram căsătorit şi aveam doi copii  în vârstă de 9 ani şi respectiv 5 ani, când am vizitat din nou pitoreasca staţiune. Călătoream cu Dacia 1300,  într-un raliu Ploieşti –Durău, via Braşov-Gheorghieni-Cheile Bicazului. Am luat prânzul, “la iarbă verde” pe malul Oltului şi seara am asistat cu toţii la un spectacol dat de un teatru bucureştean aflat în turneu. Se juca o piesă uşoară, având ca subiect un tată, căruia i se ascundea de către  membrii familiei naşterea unei fete. Omul era informat permanent că soţia sa a născut băiatul mult dorit…Comedia era spumoasă şi băieţii noştri urmăreau cu interes  desfăşurarea   acţiunii. La un moment dat, intrigat de farsa care se juca naivului tată, fiul nostru cel mic, a strigat în gura mare:

–           Domnule, fii atent, copilul este de fapt o fată!

Sala  izbucnit instantaneu în râse şi actorii au oprit replicile câteva momente, în faţă situaţiei create!

Amintiri din trecut…

Theodor Toivi